30 octombrie 2010

Pictura vie...



Am uitat de invitatia lui.
Ziua s-a scurs intr-o agitatie destul de mare si gandul ca o sa ajung acasa m-a impins sa zambesc.
Vernisajul de saptamana trecuta a fost un succes de care m-am bucurat din plin. Notiunea de timp se pierde dincolo de peretii pe care tablourile isi spun povestea.
Am coborat si l-am vazut in holul mare si cenusiu. Avea sub brat o cutie si fumul tigarii il invaluia atrangand spre el razele soarelui de afara.
Mi-a zambit si privirea i-a alunecat lenesa pe medalionul egiptean de la gatul meu. Buzele lui senzuale au depus pe incheietura mainii mele un sarut dezinvolt si in acelasi timp jucaus.
Am traversat parcul si ne-am indreptat spre apartament. Il regaseam de fiecare data altfel. Niciodata culorile nu erau aceleasi. Aveam strania senzatie ca lumina de acolo se muleaza intotdeauna pe simturile lui.
Era o racoare paradoxala de data asta si totul prinsese culoarea albastra. Un albastru sticlos si agresiv.
Molesita m-am asezat in fotoliul de burete. Imi era somn si doream sa nu mai simt albastrul care imi sageta mintea.
A desfacut cutia si a scos la iveala o bucata de saten galben. Mi se parea atat de viu in contrast cu restul culorilor care ma invaluiau incat am inceput sa rad.
- De ce razi? M-a intrebat intorcandu-se spre mine.
- Parca nu iti placea galbenul, i-am raspuns. Spuneai ca ai senzatia ca ucide ceva in tine.
A zambit si ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic a continuat sa-si aranjeze scena. Micul podium a cazut prada galbenului si chevalet-ul si-a intors spre mine fata hidoasa pe care erau amestecate culorile multor incercari.
Aproape ca adormisem cand sunetul de gheata revarsat in bolurile din sticla m-a facut sa pasesc in scena lui. Priveam cum gheata neuniforma loveste sticla intr-un clinchet scurt si ascutit si asteptam cu nerabdare sa vad ce se intampla.
M-a privit si a zambit din nou.
Ochii aveau un licar dement si urmareau fiecare moment din curiozitatea mea.
Bolurile erau acum pline cu gheata si sticla se aburise. S-a indreptat spre suportul de vopsele si a ales trei culori privindu-ma insistent. Parca era cuprins de o frenezie absurda, pentru ca pe frunte se accentuasera acele mici riduri de expresie ce ii dadeau un aer dur care contrasta cu vioiciunea din privire.
Culoarea rosie a inceput sa se scurga pe gheata din primul bol iar melanjul era hidos. Apoi a urmat negrul in celalat si galbenul in ultimul bol.
Priveam aproape revoltata acea transformare a culorilor pe cuburile de gheata ce au inceput sa se topeasca si incercam sa caut in minte indicii care sa ma duca la ideea lui.
Am renuntat in momentul in care vocea baritonala a spart in mii de cristale linistea aceea care ma invaluise.
- Dezbraca-te si intinde-te pe podium!
Hipnotizata de culorile din boluri m-am ridicat de pe fotoliu si am lasat sa cada de pe mine hainele. Am pasit vrajita de privirea lui si m-am intins pe satenul galben. O senzatie de racoare m-a invadat si aproape inconstient am inchis ochii. Simteam pe piept medalionul cum isi cauta locul in simturile mele.
I-am simtit apropierea dar am refuzat sa fac orice gest. Imi era teama sa deschid ochii si sa ma privesc in oglinda montata in tavan.
- Cum trebuie sa stau?
- Cum te simti tu mai bine, a venit raspunsul ferm.
Il simteam aproape de mine si asta mi-a dat o singuranta pe care am plasat-o undeva in jurul gleznelor. M-am relaxat si mi-am lasat capul peste marginea podiumului, am indoit un picior, rezamand talpa de satinul racoros si mainile le-am lasat intr-o abandonare totala si crucificata. Inca nu aveam puterea sa deschid ochii si racoarea care ma invaluia imi crea o stare de impoderabilitate.
L-am simtit aranjand ceva pe podium si apoi vocea lui senzuala m-a facut sa deschid ochii.
- Vreau sa privesti totul in oglinda pentru ca aceasta pictura va avea cea mai scurta viata. Viata ta!
Si pensula s-a inecat in culoarea rosie bulversand cuburile de gheata micite de caldura. Apoi, cu o miscare ferma mi-a atins glezna..
Si de aici visul meu a prins culoare…scurt dar intens...
Am parasit ateleriul tarziu in noapte. Imi doream in acele momente sa am curajul de a umbla goala pe strazi pana acasa. Aveam senzatia ca trupul meu a devenit o enigma si ca tot ce ma inconjoara are culoarea unei pietre ce nu are inca nume.
Imaginea din spatele ratiunii s-a conturat in forma mainilor lui. Amintirea atingerii imi sangera retina si ma impingea usor spre limita superioara a unui simt cu totul aparte.
Nu reuseam sa imi dau seama, in tot acest haos de gheata si fierbinteala, ce lipseste. Cautam indurerata cararea cicatricilor ca sa pot sa imi dau seama ce mi-a scapat.
Fulgerul amintirilor a spart oglinda imaginativa....
Bratara nu mai era...
Acea bijuterie superba ce impletea in ea simbolul a tot ce inseamna dorinta...
Nedefinind nimic in mine am urcat scarile spre casa.
Linistea m-a invaluit incet si cald. Asternutul albastru e rece...si bratara se odihneste pe o alta mana ce nu o recunosc dar o simt in mintea mea...

21 octombrie 2010

Conotatii gnostice...



Dedic aceasta scriere lui Valentin. Un om cu adevarat special.



Milenii de fasii matasoase, de atingeri usoare si frumos mirositoare..
Sarutari eterne pe brate tatuate in simboluri etrusce...
Cuvinte in nerostire si rostire in taceri impletite in cosite de iele nebune...
Carnaj de cravase din lemnuse de salcie plangatoare...
Ceasuri surde si amulete oxidate in furtuni naprasnice...
Si te insel pe tine, Doamna!
Joc un joc dublu al frunzelor cazute in van si niciunul nu ma da de gol.
Invart pe degetele mele nume, suflete si inimi cu setea de sange a unui tanar tigru infometat de gnostica trecere a timpului.
Le macin si le mazgalesc cu amagiri crescute din mantre ce inalta omenirea mai sus decat ii este locul.
Ucid Doamna!
Ucid setea primaverii de soare si caldura verii de saruturi.
Stau inexpugnabila intre fierbinteala nisipului si zapada molateca si iluzorie a sufletelor pribege....
Cuvintele unei toamne imbatata de licoarea frunzelor sunt cuvintele unui om lucid, Doamna!
Si muzica sufletului este doar opera unui pictor surd...
- Ne-ati manipulat si mintit de milioane de ani?
- Noi femeile?
- Da
- V-am mintit mereu ca sa ne acoperim slabiciunile. Suntem lase si egoiste si egocentriste. Extrem de fricoase. Cand insa reusim sa evoluam si sa urcam pe trepte superioare iarasi ne este frica. Cand prin absurd scapam de frica asta suntem sus. Inexpugnabil de sus. Dar atunci nu ne mai vede nimeni. Nici macar noi. Si bantuim in eterna singuratate fara sa mai intrebam, fara sa mai vrem, fara sa mai simtim. Si ne luam doar ce e mai jos de noi. Ca o consolare, ca un surogat ce o sa ne planga mereu la glezne si care o sa ne faca sa credem ca de fapt lumea nu e impartita si ca menirea noastra este sa fim vinovate. Si ne-am asumat asta de la Eva incoace.
Nu e greu sa fii femeie Valentin. E greu sa fii vazuta Femeie!
Love story - Richard Clayderman

18 octombrie 2010

Majuscule...

I'm just a...
In timp a devenit ceva mistic. O plasmuire a mintii ce nu se dezminte. O stare pe care o pastrezi fara ca la capatul ei sa existe un raspuns viabil.
Preumblata pe machete verzi privirea aluneca si se mentine intrebatoare.
Un robot construit din pachete de tigari goale saluta tumultul gudronului din opincile trecutului.
- Ai gasit?
- Ce sa gasesc?
- Ce ai cautat...
Basmul, idila, coala neprihanita a simturilor bogate in fier, drumul...
Lama ce trimite trabecule conjunctive...
Blestemul simturilor gandit de un poet bolnav de nemurire se intinde ca o patima vrajmasa pe o carare batatorita de timp si pasi.
Ma materializez intr-un cadou si incerc marea evadare din rama subtila e druizilor caliti in sangele....
Meu?
Ooo dar nu!!!
Merg mult prea departe in nemarginire. Peisagistica toamnei nu imi confera campul de lupta ideal scris cu majuscule pe armura pribeaga.
Tavalugul samburilor de mere se opreste in luminisul abstract al aromelor de mosc si ambra.
Pielea umeda si calda se zvarcoleste in sertarele mintii cotroboind bezmetica, cu unghiile contorsionate, arcul peste timp al durerii.
- Cate gratii are geamul inchisorii?
- Mai conteaza?
- Da! Pentru ca daca le numeri iti insusesti blestemul nemuririi si chiar esti un prizonier....
- Si atunci ce iti doresti?
- Un buchet de flori de camp culese in toamna lacrimilor...

15 octombrie 2010

Calatorii in simturi - O luna bizara...


Intr-un strat de flori abatute si temerare am cautat azi sensuri.
Bruma toamnei le-a luat dorinta de viata.
O luna rotunda si jucausa a pasit in ceasca mea de cafea. Asa a vrut ea. Nu mi-a facut-o nimeni cadou si nici eu nu am chemat-o.
Cauta zaharul.
S-a asezat in ceasca precum o domnisoara emotionata de prima intrevedere cu lumea de dincolo de educatia primita de la domnisoarele batrane ale pensionului.
Incearca sa lege o conversatie cu tigara aprinsa si uitata in scrumiera rubinie.
I se pare ei ca acea culoare nu este potrivita pentru statutul de rauvoitoare in ale vietii si se bucura ca arde.
Isi da seama ca nu o sa dureze mult si filtrul o sa inghita si ultimul zambet al broscutei de plastic ce se odihneste pe mileul imbatranit de veme.
Luna isi rotunjeste buzele usor si se apleaca peste masuta sa distinga cuvintele obosite de pe un servetel.
Zambeste caustic si concluzioneaza ca autorul habar nu are de acordul dintre subiect si predicat. In acel moment stie ca pe undeva este departe de intelesul lor si cauta in continuare zaharul.
Nu e nici pe pervazul ferestrei, nici in zaharnita de argint obosita si cu urme de lingurite trecatoare.
Se gandeste ca a stat destul si paraseste ceasca de cafea intorcandu-se pe cerul ei abstract si destul de calm pentru acest anotimp prea devreme rece.
Incaleca pe bratul de lemn al unei povesti calde si tremuratoare si incearca sa adoarma.
Isi imagineaza ca intreg universul o sa-i vegheze somnul chircit in asternuturile albastre.
Viseaza....
Spera...
Croieste in mintea ei selenara o frumoasa dorinta adormita intr-un colt de lume....
Tace...
Zambeste...
Si apoi adoarme cu ochii in stelele sclipitoare si reci...
Ce luna bizara!
Hmmm...
Berea castrata, tigara fara nicotina, floarea fara miros, aerul fara poluare...
Un vis! Si atat!

8 octombrie 2010

Coincidente fluide...


Somnul ratiunii naste monstriiiiiiiiiii!!
O sintagma atat de utilizata incat de cele mai multe ori ai senzatia unei perimari atat de persistente incat iti fuge pamantul de sub picioare.
Continui inca sa imi caut cuvintele in haosul de stari care ma incearca de cateva zile.
Continui sa cred in adancul meu ca tacerile sunt vindecatoare si ca speranta de supravietuire dupa o hemoragie de simturi ramane intacta. Nu as putea sa rastorn universul nici daca as avea acel punct de sprijin si parghia perfecta.
Si nici nu caut sa fac asta. Nu pentru ca universul meu ar fi perfect vis a vis de perceptia mea, ci pentru ca el acolo este. O entitate in care se va rasfrange mereu preaplinul din mine.
Imaginatia mea si-a facut de cap zilele astea.
Crampeie din filmul dorintei s-au asezat in cuvinte ce m-au uimit. Ceva dincolo de pura satisfactie fizica m-a facut sa cred ca starea volatila a ceea ce vad cu ochii mintii sa fie de fapt un atas la o alta motocicleta ce zboara prin desertul fiintei umane.
Mi-am regasit zambetul ratacit undeva in jungla oportunitatilor de zi cu zi.
Pe undeva acel “nu stiu” iti da o stare de confort plauzibila daca raportezi la unele neimpliniri. Este asemanator cu o scuza mereu la indemana. Dar in fond defineste doar refuzul de a iesi in fata si a striga un adevar ce o sa doara si pe care nu il doresti strivit.
Granita este atat de vaga incat pana la urma starea in sine nici nu mai conteaza. Subtilitatea cu care imi scuz azi zambetul regasit nu face decat sa demonstreze ca unii oameni se nasc in vremuri pe care nu le pot schimba.
Static analizand azi ma aflu undeva intre creatie si distrugere.
Coincidenta! Nu ma agat de un pai!

7 octombrie 2010

Femeie...


Tu Femeie!
Tie ti s-au inchinat versuri si razboaie.
Tie ti-au fost puse la picioare bogatii si lesuri de suflete ce au sacrificat pe altarul pasiunii onoarea.
Tie femeie si dincolo de tine intregii dorinte ce vine din gesturi atat de simple incat sunt greu de inteles.
Si ce daca nu ai vrut scrieri?
Ti-au vazut gestul pierdut alunecand peste respiratia moale. Si au urmarit arcuirea piciorului in pantoful desenat pentru a duce valul tau de feminitate peste timpuri.
Si-au pripasit saruturile pe degetele ce smulgeau coapselor tanguirea mangaierii, palpand la nesfarsit si cantand pielea ce-ti dogorea mereu a dragoste.
Au privit in ochii tai langurosi umezeala fierbinte a dorurilor ingemanate in valtoarea parului ravasit de vant.
Buzele intredeschise in setea din tine au dat ritmul cuvintelor ce vorbesc si cred...
Trupul invins de somnul dulce al iubirii si invaluit in asternuturi hedoniste a asezat pe portativul surzilor notele gasirilor ratacite in lumi oarbe de speranta.
Glasul tau picurat in perle ascunse de viata a pus aurul negustorilor in fata cinismului pirateriei simturilor.
Si au crezut ca au inteles, apoi au crezut ca asa este si apoi nu au vrut sa renunte sa inventeze imaginea dansului tau abstract pe mari ce niciodata nu vor sa fie linistite.
Cu ce au gresit, Femeie?
Au gresit construindu-te pe unghiul inalt a ceva ce nu ti-ai dorit.
Au gresit crezand ca sa zambesti e putin lucru.
Au gresit cand au spus ce nu vor spune si cand vor invoca motive de razboaie punandu-te pe tine pe rugul arzand al vanitatii...
Dar tu, Femeie?
Tu erai atat de umana in dorinte incat toate astea te-au facut sa te stingi.
Tu vroiai mangaierea, amintirea si sarutul cald si atat de simplu incat sa te poata impinge dincolo de tine.
Esti vinovata, Femeie!
Esti vinovata ca ti-ai dorit ceva atat de simplu cand la picioarele tale se revarsa bogatia lumii si scutul victorios al paradoxalului.
Esti vinovata ca ai crezut in tine si in atingerea ta umana pusa in fata recalcitrantei lumi din diapazonul unor sunete ce ti s-au parut cunoscute.
Esti vinovata ca iubesti Femeie!
Si vina asta niciodata nu o sa aiba parte de versuri, de muzica, de picturi si sunete inalte.
Niciodata nu o sa aiba implinire. Pentru ca orice gest al feminitatii tale este definitia seductiei intoarsa catre o fereastra abstracta cu vitralii ce nu vor ucide in timp. Pentru ca iubind esti damnata sa sfarsesti in batista lui Iago...
Si asta te face Femeie!

3 octombrie 2010

Dinamica fluidelor...

Si ce daca tin in palme o alta toamna?
Zambesc unui dor nebun de cuvinte.
Zambesc dorintei de a impleti arta cuvantului in asa fel incat trairile sa-si capete sensul adevarat.
Reusesc oare?
Majoritatea dintre voi o sa spuna ca da. Probabil din cauza ca va regasiti inmanunchiati in unele anotimpuri ale mele ce zboara haotic intr-un univers mut.
De ce as mai privi intr-o oglinda retrovizoare?
De ce as mai pune cratima in locuri inutile si seci?
Sensul luminii din mine este in fata. Pe carari niciodata alese, ci urmate instinctiv.Mi-e cald in mine acum. Trairea aceasta nu as da-o pe nimic. E un egoism infantil, de copil ce a primit jucarioara mult dorita. Aspectul darelor de cafea e o harta a unui suflet. O vizualizez si zambesc. Incerc sa inlatur din mine oboseala crunta ce isi face loc.
E o intreaga poveste a unor crapaturi cubiste pe un tavan imposibil de impartit. Fizica cuantica afirma ca nu poti avea un univers fara a intra in el cu mintea. Ca mintea modeleaza de fapt lucrul perceput.
Filtrez prin minte perceptia simturilor. Inlatur din jurul lor praful gnostic si ambuteiajul creat involuntar la intrarea in mine.Mimetic imi indrept pasii spre cutia metalica.E acolo. Ermetic inchisa. Asezata pe o masuta ce in alte vremuri gazduia o frumoasa butelca in care coniacul avea gust de ambra lasata in soarele tomnatic.
Un punct rece asemanator plumbului din mine, din tine, din noi...
Deschid fereastra si privesc cerul.
Acum zbor. Dincolo de metalul cutiei aripile mele au culoarea fizicii cuantice...