31 octombrie 2009

Calatorii in simturi - O singura lume


Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Aproape ca nu stiu....

Cand ne e greu un fluture exista.....

Ma uit din jur imprejur si vad zbaterea aripilor fluturelui meu.
Ma uit de jur imprejur si vad ca doar el a ramas liber. Imi place ca e liber, ma supara ca ceilalti se comporta ca inrobitii.
Nebunii mei, in aerul rarefiat al asteptarilor voastre desarte doar fluturele meu evolueaza la parametrii asteptati.
Sa va spun de fluturi?
Au atingerea grea si zborul usor. Au destula minte sa nu se lase atrasi in jocurile voastre complicate. Au destula putere sa zboare chiar si atunci cand voi aveti inima grea. Au destula putere sa va arate culoarea tocmai cand aveti inima neagra.
Va visati ca fluturele, nu-l ascultati dar cereti culoarea lui intr-un moment negru venit din incercarea voastra de a fi fluturi.
Zburdati, primiti si nu mai cersiti! Fluturele e tot acolo. El o sa va tina in viata, el o sa va scoata din incurcatura in care ati incercat sa-l duceti, din incurcatura in care v-ati bagat.
Mi-e urat sa va spun, toata speranta voastra e o zbatere de aripi. Sunteti ca floarea care asteapta polenul.
Ce polen sa va dau daca mi-ati dat numai pilitura de fier?
In coltul aripii mele, acolo unde sunt colorat mai putin, am strans speranta pentru un maine mai bun. Pe care floare sa o las.....?

Nu ma uit de jur imprejur ca sa imi vad fluturele.
Nu ma uit de jur imprejur ca sa stiu ca e liber...
Poposit de mii de ori in locuri pe care eu poate nici nu le visam, mereu a imprastiat doar culoare.
Si atunci?
Nu e intrebare, nu e recurs la memoria faptelor daltuite in cine stie ce stanci imaginate ca fiind ziduri depasite de vreme. Nu e nici macar o adiere de parametrii...
Ce e de neinteles aici?
Totul si nimic..
Visul e culoare...
Culoarea doare in ochii obositi si marginiti de crampeie de vivacitate adastate in lacrimi ce suporta cristalul dur a unor dorinte mereu neimplinite si egale.
Repros?
O nuuu Nebunii Mei!
Doar un penel imagistic pe coama unui val de polen adus pe margini de aripi.
Scuza?
O nuu Nebunii Mei!
Scuza ar fi fost doar daca pilitura de fier ar fi fost nascuta din geamatul unei flori ce isi asteapta polenul.
Zambesc...
Pe volumul de poezii a lui Heine fluturele meu picteaza prologul unui anotimp din colturi de aripi...

PS Si totusi am o floare cu pilitura de fier! O cheama floarea de mina (pirita) si se fecundeaza cu ciocanul pneumatic.
PPS Isi arata anvergura in prezenta carbunelui coxificabil.
PPPS Si se lasa folosita de voi :))) In capsa, fermoar, masina de gatit, automobil sau dinti falsi..........

27 octombrie 2009

Mie si lui....


Sa vorbim despre iubire....
Vreti? Sigur?
Privesc zidul capturat de iedera vie intr-o toamna ce isi are definitia dincolo de simturi. Venele pline de seva ale plantei se lupta sa invinga tencuiala veche de sute de ani. Isi schimba culoarea doar pentru ca timpul vrea asta, isi schimba culoarea ca sa deseneze o harta a autismului din mine.
Este asta iubire?
Inchid ochii si ma reintorc in mansardele prafuite ale unor marionete ce isi accepta cu migala slutenia evidenta.
Inchid ochii si revin la momentul in care privirea mea a cazut dincolo de nonsalanta cu care mi-am acceptat autismul rigid al sertarelor cu ochi colorati.
Nu vreau sa rescriu cinismul si conturul tenebrelor din vremuri indepartate de cautari si al sentimentelor impinse pana la marginea renuntarii.
Ati fost voi atunci in sufletul meu? Mi-ati miscat voi inlemnirea lacrimilor ce-mi zvarcoleau degetele cuvintelor?
A fost doar al meu si numai al meu iar teama voastra nu a fost decat o consecinta a negasirilor mele.
Deschid ochii si imi citesc alfabetul iubirii de pe prapastiile tenebroase ce se inchid acum in albastru.
Deschid ochii si trec degetele inmugurite peste locurile unde pot aseza alfabetul, unde il pot gusta si mai ales unde il pot simti in toata forta lui.
Ce bine ca nu am stiut!!!
Ce bine ca in nebunia nestiintei mele am lasat doar instinctul sa primeze...
Ce bine ca in inconstienta cautarilor mele am privit valul propriului meu simt si i-am dat apoi drumul intr-o lume daruita...
Ati vazut voi lumea asta?
Zambesc....
Simt....
Stiu...
Dincolo de tot ce se poate defini exista o singura margine...
Iubesc si sunt iubita!!!

25 octombrie 2009

Mie si ei...


Sa vorbim despre iubire...
Vreti!
Sigur?
De ce va bagati in sufletul meu?
Nu stiti ca acolo nu e loc decat pentru mine si cine vreau eu?
De ce va bagati in sufletul meu?
Nu va dati seama ca ma enervati?
Nu sunteti constienti de pericolul care este raspunsul meu?
Vreti sa va fac rau?
Ce cautati in sufletul meu?
E doar al meu si doar al cui vreau eu sa fie!
Iubesc si sunt mandru de asta. Nu am crezut ca sunt in stare sa iubesc. Am aflat ca pot sa iubesc.
Nu am aflat defapt, am descoperit litera cu litera, bastonas cu bastonas toata cartea. Ce bine ca nu am stiut dinainte ce inseamna cartea. Sigur nu ma apucam. Atatea litere, atatea bastonase, atatea locuri in care sa le pui si sa le intorci.. Ce bine ca nu am stiut!
Cred ca nimeni, constient fiind, nu s-ar supune la asemenea tortura.
Cred ca nimeni, constient fiind, nu ar intrezari asemenea fericire.
Sunt doar om si manat de instinctul pe care l-am primit la nastere merg pe drumul in care mi-am aflat fericirea, tristetea si iar fericirea. Am zis de doua ori fericirea, probabil ca sunt un om norocos.
Stiu ca sunt norocos!
Iubesc si sunt iubit!

20 octombrie 2009

Calatorii in simturi - Nalucile


Trecand pragul romanelor victoriene si a manierismul britanic m-am gandit ca nu imi strica o plimbare racoritoare.
In burgul medieval dumineca timpul se opreste. Cred ca este o intelegere tacita intre zidurile cetatii si timpul pravalitor de idei despre odihna si amorteala placuta.
Am pornit agale prin centrul amortit de ploaia rece de toamna. Aerul crud dadea tigarii o savoare aparte. Cladaramul obedient sorbea din ploaie tacerile pasilor.
Incercam din rasputeri sa nu ma intorc in magia personajelor lui Susan Howatch, magie care m-a invaluit in tot sfarsitul de saptamana.
Am traversat parcul batran ascultand tanguiala frunzelor rapuse de o toamna indolenta si neiertatoare. Pe de alta parte simteam nevoia sa arunc bete de chibrit aprinse in baltile ce s-au transformat in oglinzi ingaduitoare. Imi doream sa vad jocul viu al luminilor inramate in picurii reci si constanti ce imi amplificau dorinta de fuga dintr-o lume ce mi-o doream reala. Amintirea aromei unei tigari de foi imibibata in coniac si vanilie m-a facut sa zambesc.
Vanzatoarea de la chiosc, plictisita si infrigurata, mi-a sugerat subtil ca nu are sa schimbe o bacnota atat de mare la ora aceea. Am zambit....in burgul medieval vezi caini vagabonzi doar cand cei de la ecarisaj le mai dau drumul din adaposturi ca sa justifice salariile.
Am fericit vanzatoarea cu un schimb avantajos de marfuri, mi-am indesat mainile in buzunarele canadienei si am pornit spre casa pe alt drum.
Amorteala orasului mi-a dat o stare ce m-a impins la introspectie. Nu prea adanca, doar atat cat sa dau viata vitrinelor luminate abuziv de un prost gust progresist.
Trecand peste valsul pantofilor colorati cu tinte abstracte si peste unduirile rochiilor de seara ce nu isi vor gasi curand cenusaresele, m-am oprit in fata ecranului unui bancomat. Portocaliu!! Am inceput sa rad in linistea rece. Isi etala nurii electronici cu invitatii concise si refuza parca sa scuipe spre intoleranta cu care ploaia il ocolea. L-am privit cateva secunde in speranta ca acel portocaliu mojic o sa dispara printre ofertele generoase. In zadar. Persista in portocaliu. Nici macar nu am avut generozitatea sa ma revolt, dar mi-am pus in gand sa il retin si sa nu ii ofer decat sansa sa-mi savureze indiferenta.
Mi-am dat seama, dupa cativa pasi, ca intre castanii seculari s-a incins un dans al nalucilor a caror martori eram doar eu si papusa impartiala de pe coltul turnului cu ceas.
Naluci stravezii si lipsite de gratie cautau sa-si marcheze teritoriul prin gesturi violente si sa acapareze atentia brancilor ceasului. Mi s-a parut atat de hilar incat m-am oprit si am privit cerul incarcat cu nori diformi. M-a uimit tenacitatea cu care nalucile impleteau spasme cu snururi de decadenta cabotina si mai ales m-a invaluit mantaua bucolica a nesansei lor.
Am zambit tavalugului si am plecat mai departe.
Nu stiu de ce cautam un raspuns starii mele colorate, nu stiu de ce am avut impresia ca raspunsul acesta se afla in acea lume victoriana ce mi-o doream contemporana in acele momente.
Ajunsa acasa si istovita de ploaia rece m-am cuibarit in asternuturile calde dorindu-mi cu ardoare ca fluturele meu sa adaste pe un Prolog de Heine. Sa-mi insire pe un fir de matase rosie forta cu care calatoreste in lumea victoriana ce doar el si-o poate aduce in prezent.
Am adormit zambind cu gandul la culorile aripilor atat de calde.....

19 octombrie 2009

Fluturii zburda in frig...


Fluturii zburda....
Nu stiu de ce, ca doar nu le-am dat voie. Simt mai fin in roua adunata pe aripi. Simt mai fin prin campurile de unde si-au cules culoarea si zbaterea aripilor.

Simt mai clar goliciunea din picatura de roua. Sau simt mai plin claritatea din picatura de roua care este fica fidela a cetii care inconjoara rasaritul.
Ce simt?
Ma mint sau stiu?
Oare ma doare in cur? De roua lor, de rasaritul lor?
Da! Ma intereseaza! Nu atat de mult incat sa uit de ceea ce vreau. O vreau pe Sorana si azi ca si maine! O vreau!
Inutil sa trecem in revista toate acele atribute care m-ar putea apropia sau m-ar putea indeparta!
Le-am dat drumul sa zboare de mult!
De ce?
Pentru ca nu pot trai altfel. Menirea lor este sa aduca culoare, voiosie si fericire.
Eu sunt uneori un om corect dar nu ma pot abtine din dorinta de a captura fluturele.
Stiu singur ca sunt prost! Nu e nevoie sa-mi spuneti! Din dorinta perfida de a avea fluturele meu ma pot alege cu cea mai adanca rana in suflet.
Credeti ca faptul ca stiu mi-e de ajuns sa ma opresc?
Asemeni vietii ma indrept catre lumina si imi este imposibil sa ma opresc. Catre lumina, catre lumina te indemn fluture chiar de vei infrunta si poate meritat vei primi tot intunericul.

Oglinda imi parea vie. Mici picaturi de argint se adunau sa imi compuna chipul.
Zambeam in conturul de argint cu acea privire plina de lumina ce m-a facut sa cred in oglinzi.
Nu sunt lumi pralele! Sa nu aveti impresia ca zambetul intors din oglinda o sa fie mereu zambet!!
Dar voi asa credeati, nu?
Ca va puteti juca cu zambetele?
Stiu ce ati simtit cand ati dat o palma si ati primit in schimb un zambet! Hilar nu?
Dar stiati ca argintul e viu?
El nu modeleaza cum vreti voi. El aseaza in oglinda chipul care se vede. Cu frumusete, cu mai putina frumusete, argintul e fidel. El nu ne minte, nu ne umfla si nici nu ne face altii decat suntem.
Atunci de ce va este frica de oglinzi?
Va e frica de reflexia oglinzii?
Ea periferic mai arunca cate o imagine distorsionata a celui care se aseaza mandru in fata ei.
Cine minte?
Oglinda sau personajul?
Pana ne dam seama hai sa ne jucam cu fluturii!
Cheia e la Gandacul de Colorado!!

12 octombrie 2009

Cum nu vii tu, Tepes doamne!!


Slalom....
Balamuc si panarama....
Stiind despre ochiul meu vigilent fluturele meu a devenit foarte jucaus. Desi il banuiesc putin obosit de zborurile lui stelare, vivacitatea asta care ii da culoarea aripilor m-a invaluit si mai mult in ultimul timp.
Poposeste tot mai des pe copertile cartilor de poezii de unde isi aduna cu sete vigoarea cuvintelor ce il definesc in trecuturi de mult uitate de altii. Isi intinde aripile si zboara spre niste orizonturi pe care mi le dezvaluie accentuand liniile aspre ale unor imagini ce niciodata nu sunt ceea ce vor sa para.
Imi deseneaza pe cerul albastrul labirintul sumbru al unui molcom navod ce se intinde pe vanturi line de toamna calda.
Imi pune pe buzele insetate de el dulceata strugurilor parguiti intr-un soare unde numai el poate ajunge.
Apoi se amuza intrebandu-ma daca stiu ce face?

Rad si iarasi rad. Mereu face asta......razand!
Imi pune in palmele intinse calatorii in lumi variate si pline de momente pe care le stie din clipa in care isi desface aripile.

Si iarasi rade!!
- Iubita mea deschidee ochii!!!
- Ii am deschisi....

- Nu e nimic din ce nu sti si e totul asa cum este!
Imi intorc privirea de la labirintul desenat pe cer prin care formele abstracte cauta buimace o iesire. Imi privesc fluturele in ochi si vad in negura aceea infinita atat de multa caldura si iubire incat rasuflarea mea trece dincolo de mine.
Nu trebuie sa intreb si nu trebuie sa primesc raspunsuri. Nimic nu trebuie dar trebuie ca eu sa fiu eu. Asa doar pot perpetua culoarea aripilor in toate anotimpurile puse la picioarele mele de un fluture ce m-a vazut sclipind acolo unde se credea ca e negura.
Boaba de strugure se sparge intre buzele mele, domoala, calda si dulce.... e abia toamna....

10 octombrie 2009

Intre camasa si piele...


Ma plimb..
Cu mainile in buzunarele sparte....paltonul este un ideal. Ma plimb sub cerul gol muza si sunt supusul tau.
Cat ai sa ma mai chinui?
Ce vrei sa faci cu mine?

Cat am sa-ti mai duc dorul?

Sau vrei sa te injur?

Revolta mea o sa fie la fel de intensa ca supunerea. Poate nu intelegi de ce m-am supus. Cu siguranta nu ai sa intelegi cum ma revolt. Si ce daca nu ai sa intelegi! Am sperat ca o sa intelegi, in sinea mea ti-am dat cota mare pentru neintelegere. As vrea ca asta sa fi fost o cruzime la adresa ta.
Ma plimb...
Cu mainile desfacute sub cerul gol.
Cu gandul rasfrant in mii de cristale albastre si zbor.
Cat de sus?
Cat de sus ai sa ma chemi.

Cat ai sa ma chinui?

Revolta mea nu tipa dar e intensa. Nu e egala dar nici nu e neintelegere.

Cat de crud?
Atat de crud incat palmele mele se vor intoarce cu causul inspre cer si ar lovi cruzimea.

Pentru ce?

Pentru intelegere, pentru pasii aceia rataciti si fermi din tacerile ce vorbesc mai mult decat idealul paltonului.

Cand?
Departe doar....mainile sunt infinite si nemasurabile.

Plang pentru cruzimea ce va fi fost sa fie?
Zambesc pentru cerul in care imi sprijin palmele si perlele lacrimilor din neintelegere masoara doar caderea...zambind....in adancuri in care sunt... Pentru cei care credeau ca Rambo e un actor.... Imi poti spune Arthur….

8 octombrie 2009

IP-uri multiple


IP-uri multiple
Cum ar fi sa ma iubesc singura mai mult decat ma iubesc deja?
Ar fi bolnavicios?
Meritat?
Pentru ca oricum ce sa astept din neant daca nu imi dau eu?
.....................................................................................................

Ar fi bolnavicios, tampitilor!!
Ca numele meu este Sorana nu Narcis!
Si dupa ce ca ma cheama Sorana unii vad fluturele meu in fiecare IP. Mi-e orgoliul tare mangaiat. Ma simt Stapana internetului. Simt pe cei din fata cum cauta in fiecare IP un fluture al meu. Sunt fericita!!
Sunt trista pentru ca ei inteleg acel fluture al meu nu ca pe un dar ci ca pe un dusman.
Oricum ar fi eu am sa impart, oricum ar fi nu am sa cert si oricum ar fi nu am sa dau explicatii!
Nu sunt ce credeti voi, nu sunt ca iubitul meu, nici el ca mine.
Eu sunt ce nu este el :))
....................................................................................................
Daca am sa vreau vreodata sa fiu cum vreti voi o sa intram in alta sfera. O sfera unde jocul o sa fie cel putin amuzant.
Daca am sa vreau vreodata sa rad si nu mai am IP-uri am sa va caut........
Sa-mi fie somnul lin si calc-ulul aproape
Sa am un cer senin
Cu IP-urile toate!!
Pipies
Sau macar cu unul din IP-urile mele:))))))))))))))))))))))))

3 octombrie 2009

Pribegii la perfectul compus...

Ma simt ca o scurgere prost proiectata.
Desi prin mine se scurg cu un succes inegalabil toate noroaiele si laturile vietii, totusi ceva nu e in regula.
Ceva imi lipseste. Si desi gura mea inghite cu dezgust toate gunoaiele lumii, e totusi ceva ce ma pune pe ganduri. Unde e supra-plinul? Cine e supra-plinul meu? Ce se va intampla cand o sa ma umplu de toate nerorocirile.
Va fi vreodata prea mult?
Toate aceste ganduri ma macina. Stau in patul meu dezordonat si privesc, inconjurata de umbre abstracte, urmele albe ale crapaturilor trecute din tavanul perfect zugravit.
Simt ca ele au aparut cu un scop, cu scopul de a canaliza catre sufletul meu toate energiile negative.
Imi mai aprind o tigara si ma gandesc. Ma gandesc ca e un lucru bun faptul ca sufletul si corpul meu pot capta energiile negative ale celor din jur precum un aspirator cu gura avida intinsa spre abis.
Ma gandesc la ei si prea putin la mine. Da.. la mine oare se gandeste cineva? E o lume malefica plina de cobai si experimente. Vad peste tot soareci si maini care plaseaza ingenios bucati de branza la capatul unui labirint construit printre grijile si monotonia de zi cu zi.
A cui e oare mana care imi arata bucatica de branza? Cine se joaca oare cu senzorii creierului meu?
E posibil oare ca printr-o dedublare cosmica eu sa-mi fiu propriul meu experiment? Ca eu printr-un joc bolnav al mintii sa fi inceput acest experiment cu atat de mult timp in urma incat sa nu mai stiu cine pe cine ghideaza si care este cuvantul magic care va intrerupe acest joc?
Cu siguranta exista un set de reguli si cu siguranta acolo se specifica in mod clar conditiile in care una din cele doua parti castiga. Numai ca sunt prea obosita si ma simt prea batrana ca sa reusesc sa gasesc regulile in amalgamul de noroi si bolovani ce-mi inunda ca o viitura creierul.
Si care e premiul? Pentru ce aceste zbateri aparent inutile? Nici asta nu imi amintesc. Sau poate nu vreau sa imi amintesc. Cine are ochi sa vada.. cine are doar urechi poate o sa ii soptesc candva.
Am auzit candva ca lucrurile bune se intampla celor ce stiu sa astepte si de atunci tot astept.
Astept si stiu ca cele mai frumoase lucruri apar din cele mai neasteptate locuri si sunt curioasa ce o sa rasara din scursurile vietii adunate in atat amar de vreme.
Sa fie o urzica sau un trandafir udat de roua diminetii?
Cert este ca va fi ceva cu spini. Ii simt in suflet si in degete alaturi de semnele dintilor mei cu care m-am muscat salbatic printre frustrarile crunte ale asteptarii de necunoscut.
Simt ca ai facut o greseala dar stiu ca nu o sa te pedepsesc pentru asta... si cine o sa o faca va avea de-a face cu mine...