Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….

Mansarda viselor...

“Fiecare este artizanul propriului dezastru!”

Imi place cum suna chestia asta. In mod normal nu ar trebui sa zambesc pentru ca sunt un artizan.
Construisem o lume perfecta, unde ingemanarea sufletelor era ca legatura indestructibila dintre valul rascolitor si tarmul rabdator.
O lume in care am gasit dupa mult timp definitia completa a iubirii.
O lume in care libertatatea spiritului plutea peste fiecare cuvant si simt, ceva ce iti dadea concretul zborului spre starea indescriptibila de bine si liniste. Mansarda viselor…..
Si?
Partea aceea tenebra din mine, partea aceea rasfranta in realitate niciodata nu trebuie adusa in aceasta lume. Si asta a fost marea mea greseala. Nu am puterea sa ma iert pentru ca nu merit. Nu am puterea sa mai lupt pentru ca stiu ca aceasta pata a realitatii a rupt aceasta lume.
Imi vreau visul inapoi! Mi-l vreau cu toata ardoarea unei mari linistite in care sa simt mangaierea valului bland, sa simt pe buze limpezimea si gustul acelei iubiri indiferent in care colt al lumii as fi.
E doar o stare iar acea stare merita orice sacrificiu.
Suna bombastic, dar femeia din mine asta vrea. Nu e o completare. Este pur si simplu acea implinire mult visata, este esenta Creatiei si a ceva ce niciodata nu pot sa definesc.
Acum ploua! Privesc geamul pe care odata ai scris …te iubesc….zambesc si asta pentru ca ochii tai ravasiti si rebeli sunt undeva in sufletul meu mic si chinuit de cruda realitate.
Esti acolo?
Daca te stiu acolo lacrimile mele nu vor mai curge.
Daca te stiu acolo marea mea va fi linistita iar nisipul cu siguranta imi va calauzi pasii in gandurile tale.
Un val….