27 martie 2010

Siluete...


Iubirea daca nu doare nu mai e iubire?
Sau daca doare de ce e iubire?
Ma scald azi in raze blande de soare. Obrajii imi ard si privesc cerul dornic de albastrul lui de vara. E ca un vis implinit ce se coboara incet in sufletul meu.
O vad pasind pe iarba cruda abia iesita din mantia rece a zapezii.
E aceiasi fetita balaie cu ochii senini ce cauta sa-si aduca in palmele mici ardoarea vietii.
Clipeste usor din pleoape si mirarea din ochii ei invoca florile sa-i dezvaluie maretia frumosului din lume.
Se ghemuieste pe peticul de iarba si cauta caldura pamantului cu maini curioase. Nu se mira.
Zambeste...
Inocenta razbate din toti porii si face ca timpul sa inghete in manusa de blana a umanitatii.
O privesc si lacrimile mi se scurg incet pe obraz. Imi da impresia ca nu ma zareste.
O chem inspre mine fara sa ii fac promisiuni. O strig doar pe nume.
Priveste in jurul ei mirata cautand sursa vocii ce ii silabeste numele incet.
Nedumerirea nu o impiedeca sa intoarca, putin revoltata, palma, si sa priveasca firele de iarba ce s-au lipit de ea.
Mi-e atat de cald in mine cand o privesc. O simt undeva departe si ratacita desi ea este sigura pe zambetul ei.
Albastrul ochilor mari se contopeste cu cerul si visul ei se imprastie in jurul meu cu aroma de vanilie si pin.
Desi o vad nu am puterea sa o aduc in mine. Gandul asta ma chinuie si sfredeleste in mine ranile unui trecut care a indepartat-o.
Mi-e atat de dor de ea incat durerea imi sfasie vintrele si buzele se usuca intr-o mutenie autista si bizara.
Nu stiu cum sa o strig...
Nu stiu cum sa o invoc...
Nu stiu cum sa o readuc...
Niciodata nu i-am simtit lipsa ca astazi.
Niciodata lipsa ei nu mi-a sters zambetul de pe chip.
E undeva acolo. Imortalizata intr-un tablou in care viata respira frumusetea a ceva ce vreau in mine dar nu mai gasesc...
De ce Colin? Asa trebuie, sa doara?
E atat de usor sa pasesti peste limite si atat de greu sa te lupti ulterior cu proprii demoni....
Suntem lucizi pana la sange..
Nedespartiti pana la cer...
Si renuntam sa mai cunoastem...
Ce stele ne-ar putea pazi...
Inafara de iubire ce ti-as mai putea da?

26 martie 2010

Colin si Alesandra...


"Colin crezuse intotdeauna ca miracolele erau pentru altii - pana cand in viata lui intrase Alesandra. Printesa lui il iubea cu adevarat. In inima lui stia ca dragostea ei nu punea restrictii sau conditii. Daca ar fi intalnit un barbat cu un singur picior, l-ar fi iubit la fel de mult. I-ar fi castigat poate intelegerea, dar nu si mila. Fiecare actiune a Alesandrei ii arata puterea si hotararea ei de a avea grija de el.
Ea va fi intotdeauna acolo pentru el, cicalindu-l, contrazicandu-l - si iubindu-l, orice s-ar intampla.
Si asta, decise Colin, era sigur un miracol.
Dumnezeu nu il uitase, la urma urmelor."
Julie Garwood - Castele
Cartea nu este nici pe departe o opera de arta a literaturii. Se inscrie in genul cartilor pe care le citesti si in momentul in care o inchizi nu ai ramas decat cu starea aceea buna data de basmele cu printi si cu printese.
Insa are ceva ce m-a fascinat.
Forta personajelor. Ritmul alert in care este scrisa. Faptul ca mereu o sa gasesti in ea similitudine cu multe atitudini din propria-ti viata si mai ales umanitate.
Ce m-a uimit cel mai mult este faptul cum, in anumite momente ale trairilor mele, imi rasfrang privirea pe rafturile bibliotecii si ma opresc instinctiv pe o anumita carte. Si stiu ca aceea urmeaza sa o iau. Stiu ca imi va placea si mai stiu ca o sa ma regasesc in ea.
Asa a fost si cu aceasta.
Cui trebuie sa multumesc?
Instinctului si perceptiei de dincolo de mine si de dincolo de tot ce inseamna mizerie umana...

" - Ma iubesti, Alesandra?
Intrase direct in miezul problemei. Ea se intoarse spre el, cand Colin pleca de langa usa venind catre ea. Imediat, ea incepu sa dea inapoi.
- Nu vreau sa te iubesc.
Panica din vocea ei nu il opri.
- Ma iubesti? intreba el din nou.
Incerca sa scape de el sau de intrebarea lui iscoditoare? Colin nu era sigur. Totusi, era neobosit in incercarea de a o face sa-i raspunda. Voia...nu, avea nevoie s-o auda recunoscand adevarul.
- Raspunde-mi, Alesandra.
Ea inceta deodata sa mai incerce sa scape de el. Isi incrucisa bratele pe piept si pasi direct in fata lui. Avea capul dat pe spate ca sa-l poata privi in ochi.
- Da.
- Da, ce?
- Da, te iubesc."

24 martie 2010

O cana cu ciocolata calda...



Crampeie din mine aruncate in oglinzi paralele...
Pe un perete, care la inceputuri a fost alb, danseaza acum un fluture muticolor pe buza unui pahar in care licoarea zeilor isi asteapta raspunsurile.
Il privesc...
Ii este sete si aripile se misca usor palpand aerul camerei.
Imi zambeste introspectiv si sclipirile de lumina din ochi se astern ca o pelicula diafana in pasii nerostiti ai uimirii.
Incep sa cred ca este primul fluture ce compune o melodie tantrica.
Nu simt nevoia sa vorbesc cu el dar simt ca imi citeste in gesturi cuvintele ce se ingramadesc spre o iesire.
Ce vad?
Pe mine.
Cum?
Zambesc. Imi citeste gandul si buzele se arcuiesc usor in curiozitati de mult cautate si nesatisfacute.
Dar eu?
Privesc oglinda. Chipul ce ma priveste de acolo imi pare oarecum strain. Strain prin raceala ochilor, prin bratele atarnand spre un pamant insetat de caldura, prin zambetul ce incearca sa razbata si sa treaca de buzele ce se misca mut. Cuvintele s-au oprit la marginea firii.
Inlantuirea lor mi se pare acum seaca si pierduta in volute de fum albastrui.
Dorul ma invaluie si ma macina ca o masina a timpului ce si-a pierdut rostul si isi gaseste punctul de sprijin in palmele mele.
Intr-un gest, impulsionat de privirea insistenta a fluturelui, imi cuprind obrajii fierbinti.
Nu pot sa plang. Nu pot sa zambesc. Atemporal m-am oprit sa caut unitatea de masura pentru dor.
Scobesc in foile stiintei si rasfoiesc pagini intregi de demente deturnate pe cararile altor suflete.
Nu gasesc. Abandonez si ma las prada miscarii fascinante a fluturelui.
Nici macar nu am obosit.
In minte mi se contureaza imaginea unui targ.
Acum zambesc si fractiunea de secunda a nedumeririi se risipeste in lumina razelor de soare.
Pot masura. Si o pot face doar in felul meu….
Mi-e sete. Ceva ma opreste sa ma ridic sa imi caut ostoirea.
Mi-as da zece ani din viata pentru acele zece secunde de perfectiune…
Si nu mi-ar fi frica sa fac asta…
Fluturele a zburat. Isi cauta cautarile….
Zambesc….

23 martie 2010

Silent lucidity


Daca ar fi sa-mi imaginez un loc in care dezgolirea e un firesc, acel loc....
Exista!
E in mine. Atins de culori imperceptibile si involburat de furtunile abstracte ale unui suflet, ce fara minte, a cautat mereu sa simta.
Contur...
Suflet fara chei al unei simtiri ce isi impinge vraja dincolo de harul ce renaste din frunzele ce vorbesc tacut.
Muguri...
Tandretea obrazului ce se aseaza in palma insetata de lumina. O lumina daruita in valtoarea dorintei ce da forta cuvintelor. O lumina ce scanteiaza diamantin si taios in suflete atat de dornice de suisul abrupt al trairilor.
Ferestre...
Niciodata inchise si mereu capturand caldura. Ferestre ce nu se feresc sa atinga buzele rosii si trupul conturat in minti care vor sa zdrobeasca o carapace iluzorie. Acolo unde se deschid ferestrele e necunoscutul cunoasterii mele invaluit in desavarsirea mea. Punctul de unde plec si ma reintorc mereu ataingand pana la epuizare urmele mangaierilor tale in alte lumi. Locul unde furtunile mele se hranesc din seva scarilor ce urca inspre neguri inspiratoare.
Verde..
In tot verdele meu am dorit rosul. Niciodata in contratimp cu mana calda ce mi-a mangaiat sufletul. Din mine e in tine, din tine e in mine si din noi dincolo de ei.
Mangaiere...
Doar valsul asteptarilor biciuit de intensitatea apei ce ne invaluie. Albastra....Te mangai cu simtul acerb al setei ce imi hraneste fiinta. Te mangai cu forta si caldura, te sarut cu lipsa de frica fata de intuneric si cu dorinta abrubta a sinelui meu modelat in primaverile in care te-am cautat.
Palme...
Mereu deschise catre zborul tau inalt. Nu stiu sa-mi fac palmele pumni. Zambesc in palmele mele rosii sarutand lumina din palmele frunzelor tale ratacite in vartejul adierii de primavara...
Iubire...
E locul acela unde niciodata cuvintele nu mint, nu amagesc, nu dor, nu cauta....
E locul acela in care dezgolirea e un firesc, e acel loc...

22 martie 2010

Ravasire...



Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......
Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

20 martie 2010

Rascruce de primaveri...


Este fascinant cum o fractiune de secunda are puterea de a da deopare perdeaua ce invaluie magia.
Este fascinant cum natura umana strabate uneori densitatea sentimentelor cu o forta ce nu se poate masura.
Este fascinant cum privirea iti poate rataci o clipa pe o dorinta acerba si apoi lacrimile sa taie obrajii in santuri adanci.
Zambesc si ma intreb si caut...mereu caut....
Ce cautam in seara asta?
Efervescenta...
Sclipirea magica ce ma poate face sa insir cuvintele in mine, in altii...
Va vad roind. In jurul iluziilor, in jurul etichetelor, in jurul semnelor goale ce pentru fiecare are alta semnificatie.
Va simt plictiseala si zborul frant de neputiinta de a pasi un prag ce are alta culoare.
Va aud legati de radacini abisale in care simtiti ca va sufocati privind in inaltul cerului ce nu isi mai are aceiasi definitie.
Uneori va si gust banalitatea. E setea aceea acerba de a fugi mereu, de a tacea, de a impune prin tacere.
Va citesc, zambesc si plec mai departe...
Unde?
In umbra.
Nu voi m-ati pus acolo. Niciunul.
Eu am facut asta. Voit. Fara regret si mereu zambind unor anotimpuri pe care eu le-am gustat de mult.
Azi mi-am dorit ceva atat de simplu incat pana si voi ati fi ras daca v-as fi spus...
Dar nu s-a putut...
Chiar daca a fost simplu...
Am fost izbita de un zid rece si cinic.
Azi dorintele mele nu au avut importanta.
E trist si doare pentru ca umbra e rece si nu lasa soarele sa straluceasca.
Dar nu conteaza...
Acum e primavara si eu o simt in sufletul meu.....
Azi sunt singura...
Maine?
Maine o sa desfac palmele spre cer si o sa zambesc.
Pentru ca dincolo de orice perdea de nori... e magia...si zborul meu nu se frange...
De maine o sa ma intorc la fluturele meu..
Dar o sa fiu desculta. Pantofii rosii se odihnesc pe pragul peste care tocmai am trecut.
Singura....
 

15 martie 2010

Nosce te ipsum..


"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"




Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.
Jos aerul se inspira altfel.
Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
 

14 martie 2010

Desavarsire...


M-am oprit pe povarnisul incalzit de razele unui soare ce isi cauta primavara.
Pietrele imi zambeau aruncand in mine sclipiri vii de ganduri ce se imbiba cu setea drumului meu.
Mi-am intors privirea spre mana ce modeleaza. Am simtit in mine fiorii unui gest pe care nu-l intalnisem niciodata.
Gestul de desavarsire....
Diadema lumii inconjuratoare stralucea undeva in departare.
Mainile modeleaza...
Ating cicatricile vechi si trec mangaierea dincolo de povarnisul insetat. Imi intind in causul palmelor cerul desavarsit al furtunii si buzele cauta licoarea de ambra.
Gustul trece in aparenta peste pleoapele inchise si se hraneste cu privirea calda si blanda.
O piele fina si timida, o piele insetata de cunoastere si dorinta...
Buze rosii ce rostesc in soapta multumirea de a simti cum mainile adauga in santuri vechi culori noi.
E un drum...
E un povarnis...
E o furtuna...
Mana imi cuprinde cald obrazul fierbinte.
Ma linisteste.
Imi pune la picioare valtoarea apusurilor si racoarea unui singur rasarit. Al meu.
Daca o privesti de afara iti da senzatia ca este un alfabet inca nedescoperit care te atrage in epicentrul propriului destin.
Ce nu trebuie sa uit?
Ca ma iubesti si ca te iubesc...
Restul?
E doar desavarsirea mea prin dansul mainilor tale...

11 martie 2010

Calatorii in simturi - 11 martie - exact un an


Te-ai oprit acolo unde nu as fi vrut sa ma opresc.
Ciudat, nu?
Rasfoind in mine paginile unui trecut anuntat am pangarit pe undeva iluzia inaltimilor. Am transpus gri-ul pe un fond de inocenta dorita.
Nu o mai am...
Am uitat de mult sa plec privirea gales spre rotunjimea sanilor fierbinti si sa-i alint din spatele gingasiei.
Am uitat sa fiu timida si delicata.
Cu foarte mult timp in urma am ales sa fiu eu. Am ales sa scot la suprafata vulcanul acela care ma face sa par in ochii celorlalti o ciudatenie a naturii.
Fiind eu, am ales sa simt, sa rad, sa traiesc fara sa posed si fara sa fiu posedata.
Am ales sa nu pun niciodata egal intre posesie si iubire.
Am uitat ca daca urc pe scara cautarilor trebuie ca balastul sa ramana la zeul ce isi cere ofranda.
Nu am mai mult decat dau si nici nu ma opresc in a-mi inalta privirea dincolo de o dorinta mica si chinuita ascunsa temeinic in egoismul de femeie.
Ce trezesc pe o parte va lovi intotdeauna in partea cealalta.
Si nu stiu daca asta se poate inlocui cu tot ce am adunat eu in timp.
Nu stiu sa pun semnul echivalentei intre gustul de ciocolata si cel de sapun. Nu vreau sa aleg si nici nu vreau sa transpun in statui de gheata o iluzie ce bantuie cararile cautarii.
Mi-e prea dor ca sa fiu rationala..
Mi-e dor sa fiu dorita...
Nu revendic nimic, niciodata...
Doar iubesc...

7 martie 2010

Mereu un vis...


Este prima data in viata mea cand nu stiu ce sa fac cu propria-mi singuratate.
Am coborat in mine si dincolo de mine. Am palpat lemnul cariat al marionetei si am lasat-o sa rada satisfacuta in coltul ei prafuit.
Am privit fereastra deschisa spre o zapada ce nu isi are locul in timpul acesta si m-am invaluit in mantaua calda a unei primaveri dorite.
Am incercat sa zambesc printre lacrimi si sa inteleg de ce acum. Am magaiat urma pasilor mei pana in momentul prezent. Am simtit in urmele ravasite pe nisipul vietii pasiunea, zambetul, rasul, stralucirea, lacrimile si tot spectrul de culori care m-au modelat.
Am atins lipsurile si am constientizat fiecare frustrare nascuta din imperfectiune.
Am reascultat fiecare vers pus pe melodia sufletului meu si m-am uitat in oglinda ochilor ce m-au privit. Poate prea putini, poate prea multi...
Nu ma intristeaza nimic din ce am vazut in urma mea.
Nu ma intristeaza ca desenele de pe trupul si sufletul meu sunt la vedere, cu toate imperfectiunile lor.
Intr-o razvratire de moment am incaltat pantofii rosii...
Am zambit...
Gratia lor e impregnata in mine si a devenit izvorul din care pot darui tot si mereu cu zambetul pe buze...
Iti mai aduci aminte visul meu?
Visul meu este o plimbare....atat.
Si nimeni pana acum nu a vrut sau nu a putut sa mi-l implineasca. Poate pentru ca e un vis atat de simplu si de cald. Poate din cauza ca e un vis in care nu anotimpul conteaza.
Dar e visul meu, si desi e atat de simplu nimeni, dar nimeni, nu a avut curajul sa mi-l puna la picioare. Indiferent de daruirea mea...

Cu palaria de paie cu panglica mov.....Ieseai din cladirea de pe strada Snagov.....Usor te-ndreptai spre Calea Mosilor.....Sa-ti iei bluza pepit de la Bucur Obor.....
Asta este visul meu. O plimbare...
Palaria de paie cu panglica mov zace intr-o cutie. E acolo de cand imi visez visul...
Il merit implinit sau nu, nu stiu....
Si nici macar nu stiu daca vreau sa aflu.
E un vis atat de frumos si de cald incat mereu ma face sa zambesc. Mereu ma face sa sper si mereu o sa faca parte din mine.
Iti privesc sufletul din palmele mele. Ii zambesc si revars pe el toata iubirea mea. Inalt palmele spre cer si il las sa zboare, sa caute, sa cante, sa rada....
Nu am sa-l strivesc niciodata cu imperfectiunea desenelor infierate pe fiinta mea....
Draga Miruna, ce rost are sa-ti cumperi toate lucrurile acestea?......
Are...pentru ca te iubesc....

3 martie 2010

Primavara...



Scris de Lorendo....

A venit primavara!
Soarele mi-a zambit si m-am deschis. M-am deschis cu forta si cu pofta. Imi era dor de lumina.
Imi era sete.
Buzele arse de somn tanjeau catre mangaierea picaturii de roua.
Gaseam in regasire neprivind in urma.
Am incept sa sorb si sa amestec pe buze o alta aroma. Un alt cald.
Primavara asta...
Cat am asteptat primavara asta...
Cat am asteptat sa simt iar setea, sa simt in crudul ei verde fructul parguit in anotimpuri ce sfideaza frigul si noroiul!
Sa desenez?
Sa cant?
Sa tac?
Nu!
Niciuna din ele.
Si toate in acelasi timp.
M-am deschis si sunt vulnerabil. Pe langa soare mai vin si picaturi, si stropi pe care ....
Dar tu iubesti ploaia...
Asa mi-ai spus...
A venit primavara si ti-am simtit catifeaua din maini, ochi, buze....
Ti-am simtit caldura si m-am deschis...
Nu imi plac punctele. Imi place sa cred ca acolo vei umple tu!
Cu rosu?
Zambesc...
Sunt suparat...
Astept...
Nu inteleg...
E foarte clar :))
Acele puncte nu pot ramane in suspensie!
Nu vreau sa raspund eu la ele!
Nu vreau sa-mi raspunzi ce vreau!
Stii de ce?
Am palmele caus. Am doua culori in ele. A ta si a mea. Nu ma intreb niciodata daca sa le amestec sau nu. Nu aleg decat sa simt cu forta primavara...
Te iubesc Primavara!
Cred doar in cascadele ce urca pentru a umple..
Cred in revarsarea mea pe punctele ce vorbesc din taceri..
Sunt o singura culoare: rosu...
Primavara Te iubesc!

1 martie 2010

Mes chagrins, mes plaisirs, je n’ai plus besoin d’eux...


Sa vorbim...
Zambesc si te privesc.
Vrei sa marturisesc ce stiu sau vrei sa spun doar ce vad?
Acum rad.
Stii de ce?
Sunt aproape convinsa ca stii, pentru ca razi. Razi de intrebarea mea. Si ai dreptate sa faci asta.
Ce naste in tine o femeie frumoasa?
Daca acum as alege sa fiu un pictor cred ca ar fi mai interesant sa ma privesti din postura asta.
O singura pensula si spectrul culorilor.
Mana aluneca intai si intai sa-ti contureze zambetul. Este greu de surprins. E un fel de nedefinire a definirii ce scoate in prag radiatia unei calduri negre ce izvoreste necontrolat, apoi se inconvoaie usor inspre spectrul unei pofte abia perceptibile. Te incrunti usor si pensula trece, abia atingand panza, spre arcuirea buzelor ce se desfac in amestecul micilor linii de perversitate ce isi cauta cenzura doar in degetele ce viseaza...
Trec usor pensula peste sprancene. Le dau conturul acut al cautarii si apoi linia se contureaza, cazand bizar peste nas si mangaind pometii obrajilor. Incerc sa estompez asta in culorile neutre si musc usor din lemnul pensulei.
Ma gandesc. Privesc. Vad si apoi imaginez.
Vreau sa desenez ochii si nu stiu de unde sa incep. Privesti femeile si atunci culoarea, desi inchisa, e calda. In pictura asta este un paradox. La tine e ceva natural.
Ce mai e paradoxal?
Habar nu am sa pictez. Zambesc, dar nu uit ca vad....
Vezi de ce era banala intrebarea mea?
Am marturisit ce vad. Mi-am imaginat ca sunt pictor si simt culoarea....
Tu in schimb cioplesti rafinat in oameni. Si nu o faci ca sa ii modelezi. O faci ca sa le arati.
Ce?
Pe tine in ochii tai, pe tine in ochii mei, pe ei in ochii lor....
Pe mine in ochii tai..
Si pentru ca ploua am privit vitrina. Am citit acolo sarutul si am mangaiat mainile ce absorbeau picaturile de ploaie sa le aseze in zambete. Am calcat caldaramul petalelor, am dansat in pantofii rosii si am recitat iubirea…
Aujourd’hui, ça commence avec toi….