Simboluri frante...

Cum as putea oare sa astern in cuvinte o primavara din suflet?
Sa ma intorc in timp?
Sa fac suma tuturor primaverilor?
Nu.
Cred ca cel mai bine este sa o descriu in suma gesturilor pe care le-am facut cu emotie si cu dragoste. Sa pun in culori sentimentul pe care l-am avut cand am gasit cadoul perfect. Sa detaliez forma zambetului care mi-a izvorat din suflet atunci cand l-am daruit. Sa nu fiu partinitoare si sa pun in muzica tot ce am simtit cautand si gasind.
Asta ar fi o primavara perfecta!
Azi nu pot sa fac asta. Nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele. Intotdeauna ele mi-au fost aproape.
Azi am vazut totul in alta lumina.
O lumina albastra si rece care m-a invaluit ca o perdea de gheata.
O lumina ce mi-a strivit gesturile si aripile sufletului aruncandu-l in mizeria cotidiana.
E foarte greu sa descrii asa ceva.
Uneltele de tortura au fost inventate de minti stralucite care au stiut pe undeva ca durerea este semnul unei limite. Oameni care au vrut sa infranga spiritul prin violenta fizica.
Si azi am vazut cum, cuvintele, au devenit unelte de tortura, ce ucid.
Pentru cateva momente durerea a fost atat de acuta incat respiratia mi s-a taiat. Apoi m-am linistit brusc si am lasat totul sa se scurga din mine. M-am lasat voit secata. Golita de tot ce am crezut. E un sentiment straniu pe care il simt pentru prima data.
M-am pravalit constient intr-un ecou de cutie metalica si mi-am cautat reperele fara sa indraznesc sa deschid ochii. Au disparut. S-au stins. Atinse si neatinse de cuvinte ce ucid.
Fiecare simbol nascut din iubire a murit incet. Nu asta ma frange. Ma frange gandul la moartea banala care le-a fost data.
La ce mi-a folosit sa regasesc fetita balaie intr-un tablou ce zace in gunoi?
Zambesc...
Eu iubesc...si asta ma impinge inafara oricarei cutii metalice...
Pentru mine gesturile nu au fost inutile...

Ravasire...

Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......

Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

Voglio il tuo profumo...

Mi-am cautat azi in mine muza. Si nu pentru ca era ratacita sau pentru ca nu o mai simt. Simteam nevoia sa ii captez pulsul.
Am cautat-o in zeci de versuri, puse sau nu in muzica. Am cautat-o in excentritati si in absurd.
Este prezenta peste tot.
La un moment dat aveam senzatia ca sunt o naluca ce aluneca pe urma pasilor ce nu au calculat niciodata probabilitatile. Asta mi-a dat o stare de liniste ce se poate desena in toata gama de culori pe care o imbraca pamantul.
Si atunci m-am transformat in ochiul mintii. Am vrut sa citesc dincolo de cuvinte, fara teama de a simti pe palme malul odios din care cresc nuferii.
Am zambit...
Muza mea a luat forma unui Zburator.
Punctul acela unde pe de-a-ntregul pot fi eu, locul acela unde simturile imi sunt clare si intense. Timpul acela in care zambesc si iubesc. Un fel de nemarginire a mea sudata pe aripile unui sol harazit sa imi arate jumatatea.
Ma invalui in esarfe de stele si picuri de ploaie si pornesc intr-un dans ce se hraneste din pamant. Calc, desculta si linistita, pe un covor din petale universale si desenez, cu spini pe un chevalet imens, albastrul din mine cu rosul de pe buze.
Imi dau seama ca nu este momentul sa intreb nimic. Realizez ca mi se daruieste aroma unui gest primordial si asemenator unei flacari. Nu ma pot opri din iuresul dansului. Gust ploaia si adun vantul in causul palmelor. Le transform in diamante si nu imi este frica de recele atat de stralucitor...
Nu e timp, nu e dimensiune, nu e abstract...
Do I have to say the words....