21 octombrie 2008

Tipate voite...

Am avut un vis, un vis cald si ciudat in acelasi timp, un vis care as fi vrut sa ma inspire.De ce acest vis? Nu stiu. Aseara m-am asezat in pat putin trista si in acelasi timp frustrata de faptul ca imi este din ce in ce mai greu sa exprim in cuvinte acele minunate fantezii care se invalmasesc in mintea si simturile mele.Nu pentru ca nu exista cuvinte, ci pentru simplu fapt ca nu le mai gasesc. Nu mai reusesc sa gasesc acele cuvinte potrivite sa redea intensitate. E atat de usor sa spui dorinta, sa spui sentimente, sa spui placere, sa spui intensitate dar din pacate nu e suficient.Se spune ca fiecare avem in viata o sursa de inspiratie. Ceva ce ne impinge de la spate sa cream, sa dam o forma la ceea ce simtim sau traim.Prezenta acestei surse de inspiratie este necesara, prezenta acestei surse este dincolo de prejudecati si stereotipii, este ceva abstract si in acelasi timp conturat si care ne ia asa cum suntem.Simt aceasta sursa, o simt mereu in preajma mea. O stiu acolo. O prezenta luminoasa, uneori rebela alteori tandra si niciodata negativa.Dincolo de orice promisiuni pamantesti aceasta sursa de inspiratie primeaza. Ajungi uneori sa raportezi toate simtirile la aceasta "muza". Si crede-ti-ma standardele sunt inalte!Te pierzi asa intr-un iures definit in doua culori. Un rosu intens, care te orbeste si care te stimuleaza in acelasi timp, si un negru infect care te tine inlantuit ca intr-o panza de paianjen uriasa fara hrana si fara apa.Si inevitabil tipatul tau se pare ca nu este auzit. Si ce poti sa faci?Sa ceri ca "muza" sa te auda. Este singurul tipat concret si singura speranta ca vei reusi sa misti ceva.Si inevitabil te intorci la mansarda care a declansat aceasta cascada de emotii si sentimente, ti-o doresti si mai presus decat oricat vrei. Vrei sa spui, vrei sa simti, vrei sa comunici pentru a realiza acel manunchi de cuvinte care sa redea perfectiunea sigurantei.Si pentru asta tipi!! Cat poti de tare si din strafundul fiintei tale ca "muza" sa revina si sa te asigure doar ca este acolo.Vrei mereu o confirmare conturata in orice forma posibila.....

12 octombrie 2008

Aici...

Ce as fi putut face intr-o zi in care simteam ca ma sufoc?
Am obosit sa caut cauza, asa ca am decis sa ies in strada si sa ma lovesc de o toamna blanda si ingaduitoare.
Parcul e linistit si scaldat in soarele mirat si el de linistea orasului.
Am pasit pe alee cu gandul ca as putea realiza cateva fotografii reusite.
Si atunci m-a vazut. A venit inspre mine si m-a rugat sa-l fotografiez. Barba ingrijita si carunta ii dadea un aer de poveste.
Stiam ca au o temere fata de fotografii si l-am intrebat daca nu ii este frica sa nu-i fur sufletul cu fotografia mea.
- Nu ai ce sa furi duduie! Am sufletul mai negru decat pacura! Ma fotografiaza toti strainii care trec pe aici. Si uite asa ma mai capatuiesc si eu cu ceva banuti!
Cortorarii au suflete aparte. Barbatii niciodata nu poarta camasa in pantaloni.
L-am privit in ochi prin aparatul de fotografiat. Zambetul de poza era umbrit de tristetea ochilor. Fiecare rid parca astepta sa-si spuna povestea. Dupa ce i-am facut fotografia l-am invitat alaturi de mine pe banca. I-am oferit o tigara si trei lei. Cu o voce aspra a inceput sa-mi povesteasca din viata lui. Ochii au prins alta lumina in acele momente. Nu era mandru de copiii lui. Dar ii iubeste asa in felul lui. Degetele murdare, cu pielea aspra si crapata, framantau filtrul tigarii. In semn de respect fata de o femeie si-a dat jos clopul traditional.
Si a continuat sa povesteasca despre aur si cocosei, despre cortorarite vrednice dar aspre la vorba, despre cum simte el vechiturile si oamenii buni.
A terminat tigara si s-a ridicat de pe banca. Si-a pus clopul pe cap si, sprijinit in batul lui, s-a indepartat mormaind:
- Nu mai fi trista duduie! Matale inca faci poze!
Am zambit si l-am urmarit cu privirea pana ce a disparut de pe alee.
O adiere usoara de vant a ravasit frunzele si zgomotul lor parca semana cu respiratia grea a cortorarului ce-si vandu-se sufletul in fotografii pentru cativa banuti.
Am pornit mai departe cu dorinta de a bea o cafea calda si m-am gandit oare pentru ce mi-as vinde sufletul?
Bineinteles ca nu am reusit sa-mi raspund. Mi-am pierdut pasii pe strazile vechiului oras si aveam senzatia ca mereu ochii cortorarului ma roaga sa nu fiu trista.....