30 septembrie 2008

Grapefruit...


O stare de bine e o stare de bine si atat. A spune ca ti-e lene e o stare de bine!
Ma gandeam sa urc azi la neghioaba de marioneta cand am vazut cat de stupida e ceata de afara. Mi-a venit asa o pofta sa o mai chinui putin.
Spre norocul ei insa, a rasarit soarele si atunci ideea a devenit stupida. De ce? Pentru ca neghioaba de lemn arata destul de bine in lumina soarelui si prinde curaj. Asa ca am preferat sa o las in pace in lemnul ei scorojit.
Am iesit afara. E cald si placut. Vecina mea surda se uita la televizor, deci toata strada stie la ce se uita. Nu e multa lume in Centru. Tineri!
M-am asezat pe banca si am aprins o tigara. Privirea mi-a fost acaparata de micul Pitz din turnul cu ceas. Am inceput sa zambesc la gandul fugar sa-l cuplez cu marioneta scorojita. Hahahaha! Haios de-a dreptul, pentru ca el este destul de batran Mult mai batran decat neghioaba. Ridicolul acestei perechi mi-a starnit rasul. Un batran care trecea schiopatand pe aleea din parc m-a privit senin.
- Sper ca nu eu sunt sursa Dvs de amuzament!
- Aaa nuuu! am exclamat. Gandurile mele ma fac sa rad!
-Inseamna ca sunt ganduri frumoase, a continuat el intorcand capul si incercand sa-si dea seama la ce privesc.
- Nu stiu, dar cert este ca azi mi-e lene!!!
- O zi frumoasa Doamna!
- La fel si Domniei Dumneavoastra!
Am terminat de fumat si am plecat spre casa. Am continuat sa zambesc tamp la gandul ca ar trebui sa-i comunic neghioabei ca i-am gasit perechea ideala. Am lasat cumparaturile in bucatarie si am urcat in camaruta unde-si duce veacul bucata de lemn stirb.
- Ti-am gasit pereche toanto!!
- Azi nu sunt dispusa sa te vad! E prea soare afara! Nu am sa deschid ochii.
- Foarte bine! Dar pregateste-te ca o sa-ti aduc companion!
- Pleaca! Nu vreau asa ceva!
- Nu te-am intrebat daca vrei sau nu! O sa-ti aduc si gata!
Am coborat scarile razand. Senzatia care ma invaluia era asemanatoare cu aceea cand, dupa ce te-ai tavalit intr-o balta vascoasa si plina de melci morti, intri sub o ploaie calda de vara in timpul careia straluceste soarele...

E bun sucul de grepefruit cand ti-e lene.......

9 septembrie 2008

Caine...

Un preaplin de mucegai se trateaza cu…..
Ii scriam azi unui bun prieten ca mi-as fi taiat o mana ca sa am puterea de a pune pe hartie veninul din mine.
Apoi in scurgerea minutelor am trecut de la o stare la alta fara sa incerc sa le definesc. E un amar ciudat, si atat!
Si ca de fiecare data cand simt amarul asta in mine urc scarile spre marioneta mea.
Azi camera unde se afla ea e destul de intunecata. Cand am intrat nici macar scartaitul usii nu a trezit-o din inertia in care se balacea constient.
M-am apropiat de coltul ei mizer si am prins sforile in mana. Atunci a deschis ochii, m-a privit si imediat in camera s-au revarsat onopatopeele diforme ale rasului ei.
- Ti-am spus de data trecuta ca ai sa revii sub forma amarului. Crezi ca daca ma arunci in coltul asta mizer poti asterne si uitarea?
- Nici prin gand nu mi-a trecut sa sterg. Insa azi simteam cumplita nevoie sa-ti vad neputinta de a sta in picioare fara sa fii sustinuta.
- Intotdeauna faci asta desi esti constienta ca nu pot pasi decat ajutata!
Spunand asta a continuat sa rada malefic. Imi cantarea dorinta de a o obliga sa se ridice in picioare neajutata. Am lasat-o sa rada si, tinand-o de sfori, am lansat-o intr-un dans haotic in care picioarele nu aveau nici un rol.
Imi placea sa-i privesc mainile lemnoase cum se zbuciuma pe muzica iluzorie a amarului din mine. Umbrele se desfasurau pe peretii intunecati ai camerei iar eu am inceput sa rad de hidosenia degetelor ei.
Revoltata ca nu am nici cea mai mica intentie de ai ajuta picioarele sa execute ceva coerent, marioneta mea si-a transformat rasul malefic intr-o tanguiala asemanatoare unei incantatii barbare. Parca cerea palme sau cel putin asta era senzatia mea.
Am continuat, oarecum indiferenta, sa-i misc mainile. Nu avea cum sa se impotriveasca iar mintea ei de lemn nu o ajuta cu nimic.
Am inceput sa simt in gura gustul lacrimilor mele. Mi-am dat seama ca e mai pregnant in comparatie cu amareala care m-a facut sa urc ca sa dau ochii cu hidosenia asta lemnoasa.
Atunci am realizat ca ma plictisisem de chipul ei. Am adunat sforile, rasucindu-le pe suporturile de lemn si am azvarlit-o in coltul ei. Am continuat sa ma misc prin camera cu ochii atintiti spre ea. Nu a facut nici un gest care sa-mi arate ca a inteles provocarea. Asta mi-a starnit rasul….
- Nici macar nu ai curajul sa ma privesti, i-am reprosat.
- Nu am de ce sa te privesc, mi-a raspuns oarecum calma desi pozitia in care cazuse nu era prea comoda. Daca veneai azi cu un alt scop aici ti-as fi sfredelit mintea dar asa nici macar nu ma obosesc sa miros mucegaiul din tine.
Am inceput sa rad si mai tare. Si asta pentru ca ma bucuram ca cel putin se simte veninul din mine. Era un bun rezultat. Am stiut asta de cand am pasit in camera dar simteam nevoia sa mi-o spuna hidosenia asta spurcata pe care am izolat-o in coltul ala mizer. Acum sunt multumita….apropos…nici macar clorul nu intrece mirosul de mucegai…hahahahahaha…..

3 septembrie 2008

Lagar....

Este ciudat cat de nehotarat poate sa fie omul pus in fata diversitatii.
Imi si vine sa rad imaginandu-mi fata mea azi in fata unor rafturi pline cu tot felul de produse. In sinea mea stiam ca vreau ceva. Acel ceva nu era definit. Puteam poate sa spun ce gust sau ce miros, dar in nici un caz nu aveam in minte o denumire.
Am plecat din fata rafturilor pentru ca nu am gasit denumirea. Instinctiv am pus doar mana pe o sticla cu sirop de artar, am asezat-o in cos si am plecat mai departe.
Fata total inexpresiva a fetei de la caserie m-a facut sa zambesc. Oare cate sticlute cu sirop de artar ii trecusera prin maini pana la ora aia?
Zambind am plecat mai departe.
Parcul era inundat de soarele tomnatic si parca tipa din toti porii ca ii este lene. Si din nou am zambit…..de parca era singurul!
Este atat de bizar ca intr-un spatiu plin de lumina sa simti gardul cu sarma ghimbata a neputintei…
Revolta creste in momentul in care incepi sa te intrebi de ce? Speri in sinea ta ca cineva sa-ti arunce raspunsul. Doar esti om si esti inzestrat cu puterea de a spera, nu?
Dar de unde atata fericire? Sunt intrebari fara raspunsuri, sunt probleme fara solutii unde factorul decizional e hazardul. Scurt si cuprinzator!
Si ma revolta ca desi nu ti se da limita suportabilitatii, nici macar tu ca fiinta chinuita de “de ce-uri”, nu ti-o poti impune. Pentru ca esti un monument de lasitate si continui sa speri.
Si te alegi asa in suflet cu soare de toamna stralucitor, cu parcuri care tipa de lene si cu Sirop de Artar taxat de o fata, la o caserie, unde totul este asezat pe sertare….
Si cand stai sa te gandesti ca pentru a desprinde un cos de cumparaturi din marele sir ai nevoie doar de o simpla si banala moneda metalica in valoare de 50 de bani….
Deci in mod sigur iti vine sa razi sarcastic si nici macar sa nu te mai intrebi….de ce?.....