30 mai 2009

Fara titlu...

Si fara alte cuvinte.....

Andrei Paunescu - Doamne ocroteste-i pe romani!

28 mai 2009

Aura unui vas etrusc...



Ti-ai pus sufletul in palma mea cu un gest de nebunie care iti este specifica. Ca si mine, te-ai aruncat de pe stancile cautarii cu capul in jos fara sa ai plasa de siguranta.
Mi-ai pus in palma trairile trecute si cele prezente lasandu-ma pe mine sa decid daca am sa strang pumnul si am sa strivesc.
M-ai lasat sa-i simt pulsatiile si sa pot sa ma hranesc cu margelele negre ce aluneca pe apa unei copilarii in care iti plangeai frumusetea poetilor adormiti.
Aici nu pot sa imaginez nimic. Pot doar sa simt, cu palma intinsa spre cerul rascolit de furtuna, nevoia de tine si nevoia de mine puse intr-o balanta ce tinde spre dorinta de a tine palmele deschise.
Fiecare zvacnire a sufletului din palmele mele ma duce dincolo de orice experienta. Ma face sa croiesc o perdea halucinanta care sa te protejeze de zalele inutile ale unor lanturi ipotetice. Ma face sa imi doresc sa privesc libertatea fiecarei respiratii si pulsatii, sa ma hranesc cu nectarul si ambrozia revarsate din spirtul dulce-amar al unor neguri albastre ce au doar limita ta.
Ce ma intrebi?
Ce iti raspund?
Ca imi las obrazul si ochii in palma ta, ca raman implorand cerul sa se rupa in zagazuri de furtuna si liniste care sa ma lase sa-ti sarut degetele ce au pus in palma mea frumosul.
La margini te chem....

26 mai 2009

Puzzle....


Lamaile pluteau in carafa cu apa rece incercand sa lege un dialog hazliu cu zaharul care le managaia. Frunzele de menta priveau oarecum plictisite suvoiul picaturilor de pe bagheta de sticla.
Soarele, pregatit sa treaca dicolo de linia orizontului, isi arunca razele palide pe asfaltul incins.
Atunci l-am zarit.
Trupul, supus vicisitudinilor varstei, isi pastra demnitatea prin pasii mici si calmi. Sacoul de tweed, de culoarea maslinei, urma trupul intr-o linie desavarsita de eleganta venita din alte timpuri. Mansetele camasii cadeau pe incheietura mainii, impecabil inchise in butonii cu jad. Parul alb incadra un chip cu o privire senina, de un verde pal si mana stanga aliniata pe langa picior dadea senzatia unei verticalitati ce izvora din inima tanara ascunsa in trupul batran.
M-a privit cateva secunde si a zambit. Incurajata de acest gest i-am facut un semn si l-am invitat la masa. A inclinat capul si s-a asezat pe scaunul din panza de in.
A privit chelnerul in ochi si a cerut un ceai cu gheata.
Am inceput sa vorbim. Vocea batranului pastra in ea vivacitatea anilor in care fredona melodii de jazz pe scarile universitatii si mangaia umerii frumoaselor rebele fara cauza.
I-am marturisit ca gestul de a-l invita nu a fost un gest premeditat.
- Da stiu! Am simtit asta cand ati zambit.
Incantata de aerul lui boem, am zambit si am comandat cate un coniac pentru fiecare.
Sorbind din paharul cu coniac m-a privit bland si mi-a cerut sa-i povestesc.
- Spune-mi ce este in sufletul tau?
In momentul acela ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care nu le-am putut retine sa nu imi invadeze obrajii. Ca o descatusare de ape retinute cuvintele au izbucnit coerente si calme.
Doar dupa cateva minute mi-am dat seama ca vorbesc despre iubire. M-a intrerupt si mi-a cerut sa-l descriu.
Atunci lacrimile au secat si izvorul cuvintelor mele a renescut.
- Nu as putea sa il descriu prin comparatie cu altii. L-as umili daca as face asta. Pot sa-l descriu prin mine si prin ceea ce simt eu. Asa mi se pare cel mai corect.
- Asta si asteptam de la dvs.
- Iubesc verdele din el. Cruzimea si tandretea in egala masura. Iubesc echilibrul si spiritul viu care da culoare cuvintelor mele. Iubesc dulcele si amarul si intunericul, iubesc tacerile si razvratirile, iubesc zambetul tanar ce ii contureaza buzele atunci cand imi ghiceste starile. Iubesc nonsalanta si indartnicia, nu iubesc cuvintele pe care le spune ci iubesc ce simte atunci cand le spune. Este ceva fara echilibru ce incerci sa echilibrezi pentru a te tine in viata. Este ca lupta dintre zahar si insulina in diabet. Si mai presus de toate ma iubesc pe mine langa verdele lui...e ciudat ce spun?
A zambit condescendent in timp ce sorbea din paharul cu coniac. Cateva secunde a tacut privind prin mine.
- Fata mea albastra! Eu sunt vaduv nu pentru ca mi-a murit iubita, ci pentru ca mi-au murit cuvintele, in timp ce ea traia. Pentru ca nu am avut curajul sa fiu ca tanarul tau. Pentru ca am preferat sa fiu las si sa accept micimea unui suflet ce nu si-a dorit nimic pentru mine, care nu a vazut ce simt cand spun acele cuvinte.
M-a salutat si a plecat demn privind undeva dincolo de tot ce trecea pe langa el.
Nu m-am intristat si nici nu am plans. Doar am inteles....

20 mai 2009

Estetica uratului...



Am pasit azi pe o carare batatorita de vreme.
Am pasit azi pe urmele adancite in glod a celor ce au cautat. Nu o sa stiu niciodata daca au gasit. Eu nu pot sa vad decat urmele.

Deasupra mea cerul noptii incearca sa lupte cu lumina din cautarile Lor.
Imi este greu sa inteleg intunericul atunci cand isi pierde decizia de a arunca in mine cu ceva constructiv.
Imi simt talpile ancorate in iarba cruda si sclipirea ochilor cere Oameni!
Este o aroganta sa vreau Oameni?
Poate ca da.
Ce fel de oameni?....o sa ma intrebati asta?

Oameni care se bucura, oameni care vad fericirea intr-o sincronizare de dincolo de raspunsuri, oameni colorati si mai ales oameni fericiti....

Nu cred ca cer prea mult! Nu caut o improspatare a ceva absurd. Nu vreau ceva spoit care se vinde printr-o munca inutila ce adauga ipocriziei naturaletea unui vulgar ce oboseste.
Vreau totul la vedere!
Este ciudat cat de mare este invidia si neputinta unora de a intelege si ce atitudini gaunoase se nasc din oboseala asta cronica.
Pentru fiecare fericirea are o masura...
Pentru fiecare estetica uratului are o semnificatie frumoasa...
Si atunci de ce exista Oameni Gaunosi?

Promiscuitatea mintii duce la promiscuitatea sufletului....
Si eu vreau sa-mi pastrez zambetul.
Cum?
Hranindu-ma cu frumosul din mine, din altii, din urat si din masura fericirii mele!

Ii multumesc lui Andu pentru aceasta minunata fotografie.

15 mai 2009

Antiteze...

Am ascultat in noaptea asta ploaia. Fara sa rasfrang in mine marea mea neimplinire, am zambit la gandul ca vreodata, in alta viata, as putea mangaia inocenta unei vieti rupte din tot ce insemn eu. Nu era o consolare... Nu este o fuga, nu este nimic atletic in caderea ploii. Este doar o stare de libertate si de mangaiere suprema in ceva limpede ce vine dintr-un circuit banal. Merita sa fii acolo in mijlocul unor fulgere dezlantuite si sa absorbi in tine TOTUL. Sa te scalzi in acel ceva atat de personal pentru tine si atat de neinteles pentru cei din jurul tau. Sunt vinovata cu ceva ca te iubesc? NU. Sunt vinovata doar ca nu iti pot desena gura, buzele si zambetul pe cerul unei furtuni ce ti-o doresti aproape de sufletul tau. Si pana la urma nici asta nu este o vina.
Este neputinta de a nu fi acolo odata cu ploaia.
Dar pot sa fiu ploaia! Si asta nu mi-o poate lua nimeni!



Si de cealalta parte?

Nu pot sa fiu ploaia ta pentru ca asta ar insemna sa inlantui, sa iti iau sentimentul acela de libertate suprema si sa-ti fur dorinta de a fi liantul dintre picaturile rebele si pamant. Te-as aduce la saturatie. Si din toate ce te inconjoara ploaia si furtuna sunt unele din esentele tale. Nimeni nu iti poate lua asta. Si cu atat mai putin razvratirile mele care ma duc uneori intr-o stare de incapacitate de intelegere.
As deveni acel moment al doilea al triadei care neaga teza. Si asta chiar nu imi place.
Mi-ai intins o mana sa ma ajuti sa inteleg.
Fara justificari patetice si de tonuri violacee, fara resentimente si mai ales mi-ai pus fulgerele in mana sa le arunc in colturile rotunde ale starii de fara regret.
M-ai lasat sa aleg unul din antipozi, m-ai lasat sa o fac singura privind in mine prin tine, o reintalnire a mea cu mine in ploaie adunand cioburile unei reverberatii ce mi-a schimbat centrul de echilibru.
Aici nu isi au loc rationamentele si nici durerea indraznelii de a spune. Aici doar imi asum si aleg...
Aleg sa te privesc in ploaie, aleg sa iti sorb bucuria dementa de a gusta fiecare picur ce te atinge, aleg purificarea mea prin cuvintele tale.....
Te-am depersonalizat in clipa in care m-am vazut incompleta.....

11 mai 2009

Mise en scene...


Azi fluturele meu s-a odihnit. Nimic din gesturile lui nu mi-a dat de inteles ca si-ar fi dorit altceva. In timp ce sorbeam din cafeaua fierbinte am observat ca si-a aruncat de ceteva ori privirea spre fereastra deschisa. Un gest mai degraba scarbit, care, trebuie sa recunosc, m-a uimit.
Ii place lumina si soarele. Lipsa lui de vitalitate nu parea sa fie o corvoada. Avem senzatia ca musteste de dorinta de a se reintoarce in coconul primordial.
I-am lasat fereastra deschisa si am pornit pe strazi. Imaginea lui m-a insotit tot timpul si detasarea lui de lume m-a scos din sarite.
Imi asculta pasii si imi urmarea zambetele cu o atitudine de mustrare. Ma facea sa ma simt vinovata dar nu stiam pentru ce.

Nu mai am energia sa il fac sa se simta bine. Si nu pentru ca nu vreau, ci pur si simplu pentru ca nu mai am un raspuns. Nu mai simt in el dorinta aceea de comunicare.
Am ridicat mainile spre cerul albastru si am inchis ochii. Este o senzatie de pierdere intr-un leagan amortit de vreme si spanzurat de creanga unui copac ce nu mai are ce spune, intr-atat este de plictisit.
Azi am culoarea gri.
Azi am cuvinte dar nu ma mai am pe mine.
Am constatat ca starea de convalescenta este cea mai potrivita pentru a etala superficialitatea. Nu am chef de fluturi sau de lilieci. Nu am chef de fotografii si nici de oameni. Starea de azi m-a facut sa vad uratul din ei. In consecinta am fugit.
Am fugit de teama contaminarii si mai ales de gandul ca orice infruntare s-ar solda cu o greata imensa. Cred ca este instinctul de conservare....

Ma simt un coregraf orb care incearca sa puna in scena un balet cu o balerina schioapa.
O vad cu ochii mintii, ii vad imperfectiunile si mai ales dorinta de a ascede pe un lampadar rosu ce atrage fluturii. Dar nu pot sa o vad in scenariul meu.
De fapt lipsa unui picior nu o face urata. De fapt nici nu stiu ce o face urata. Pentru ca sunt doar un coregraf orb ce incearca imposibilul...
Si de ce sa fiu indulgenta?

Nu poti lasa uratul sa te sculpteze dar cu siguranta te poti impotrivi...
Si ce il supara mai tare pe "urat" decat "frumosul"?
Am sa-i dau o sansa fluturelui din postura orbirii mele.....

10 mai 2009

Din nou Castanii....

Au inflorit castanii!
Este un cer albastru si nepatat. Este o seara cand lumina, in curtea Bisericii Sfanta Margareta, are ceva aparte.
Mi-am ascultat din nou pasii pe pietrele vechi. A fost atata liniste....in toate amintirile.... Nici macar nu am clipit cand am zarit scara ce coboara spre strada mea. Nu era straina. Era doar altfel luminata, avea alt contur si lumina era calda. Am zambit si mi-am ridicat privirea spre castani.... A fost liniste..mai liniste decat m-as fi asteptat....nimic in curtea asta nu s-a schimbat. Aici timpul sta. Au inflorit castanii.....

8 mai 2009

Om Mani Padme Hum...

Crezi ca este o rezolvare sa stergi cuvintele?
Nu! Nu este!
Ele au fost scrise, au fost citite si rastalmacite. Cine a facut asta si le reaminteste in amanunt. Cand au fost spuse, cum au fost spuse si mai ales cum au fost percepute. Propriile tale cuvinte dor atunci cand sunt recitite, dor si mai tare pentru ca au fost adevarate, pentru ca au fost expuse multor ochi.
Ai plamadit cu ele acolo o conceptie, ai construit ceva ce nu puteai sa spui decat in felul acela. Nu a fost o antrenare. A fost o razvratire a ta spre tine, spre ceva din tine ce mereu ai vrut sa se vada. Ai avut curajul sa areti si altor ochi cum esti.....
Daca ti-ai imaginat vreodata ca acea contradictie nu s-a vazut, te inseli amarnic.
Stergerea lor este o infrangere. Si nu una oarecare.
Este o infrangere a frumosului din tine. O renuntare a ceea ce esti cu adevarat.
Dar acel frumos a ramas in ochii si in sufletul celor ce au apucat sa te citeasca.
Noi nu uitam, noi nu reprosam, noi nu judecam.
Noi avem doar menirea de a fi aici oricand!
Cuvintele mi-au fost daruite si de aceea sunt subliniate cu alta culoare. Mi-au fost daruite pentru a le pune aici. In felul meu si nu altcumva....
Cuvintele nu mor si nu se sterg......
Buna dimineata Domnule Clasic in viata!

7 mai 2009

KheirPteron


Unora le este frica de "sange".
Altii se hranesc cu "sange".
Si altii privesc doar metamorfoza.
Sunt doar trei din manifestari.
Cerseam azi starea necesara sa asez cuvintele, cerseam tavalugul acela gri care sa ma arunce in "cratima" exasperarii si sa pot sa scriu. Este preferabila starea asta, mai mult decat neputinta.
Poti construi un Taj Mahal perfect pe frumusetea mea. Ai tot ce iti trebuie si reusita este garantata. Te poti hrani cu "sangele" meu pentru ca ai puterea sa o faci, pentru ca nu iti este frica. Nu poti sa stai deoparte sa privesti metamorfoza. Nu este de tine atitutinea asta!
Si?
Il construiesti! Alb, imaculat, perfect asezat in lumina a milioane de rotatii ale soarelui, departe de orice umbra care sa-i stirbeasca stralucirea. Solid si curgator in acelasi timp. Agonia si extazul furtunilor mele desenate in culori calde.
Dar acea Infruntare?
Locul acela ascuns in forme geometrice diverse si pline de conuri de umbra, cine il calca?
Imi poti iubi tenebrele?
Imi poti accepta zvarcolirile negre si violente care isi vor iti capetele din mucegaiul namalos al balaurilor?

Da! Sunt si asa!

Sunt lacrimi amare si sunt frunza de toamna in vant.
Sunt totul si nimic intre alb si negru. Sunt calda si cinica. Sunt mereu metamorfoza propriilor mele trairi.
Sunt durere si incantare. Nu sunt acceptare. Pentru ca daca as fi fost asa nici macar nu m-ai fi vazut, nici macar nu ti-ai fi coborat privirea spre degetele mele scriind trairi, nu ti-ar fi fost sete de cuvintele tale din mine.
Tu esti infinit mai puternic!
Intre o mana, a mea, si o aripa, a ta, unde ma arunci?