Puzzle....

Lamaile pluteau in carafa cu apa rece incercand sa lege un dialog hazliu cu zaharul care le managaia. Frunzele de menta priveau oarecum plictisite suvoiul picaturilor de pe bagheta de sticla.
Soarele, pregatit sa treaca dicolo de linia orizontului, isi arunca razele palide pe asfaltul incins.
Atunci l-am zarit.

Trupul, supus vicisitudinilor varstei, isi pastra demnitatea prin pasii mici si calmi. Sacoul de tweed, de culoarea maslinei, urma trupul intr-o linie desavarsita de eleganta venita din alte timpuri. Mansetele camasii cadeau pe incheietura mainii, impecabil inchise in butonii cu jad. Parul alb incadra un chip cu o privire senina, de un verde pal si mana stanga aliniata pe langa picior dadea senzatia unei verticalitati ce izvora din inima tanara ascunsa in trupul batran.
M-a privit cateva secunde si a zambit. Incurajata de acest gest i-am facut un semn si l-am invitat la masa. A inclinat capul si s-a asezat pe scaunul din panza de in.
A privit chelnerul in ochi si a cerut un ceai cu gheata.
Am inceput sa vorbim. Vocea batranului pastra in ea vivacitatea anilor in care fredona melodii de jazz pe scarile universitatii si mangaia umerii frumoaselor rebele fara cauza.
I-am marturisit ca gestul de a-l invita nu a fost un gest premeditat.
- Da stiu! Am simtit asta cand ati zambit.
Incantata de aerul lui boem, am zambit si am comandat cate un coniac pentru fiecare.
Sorbind din paharul cu coniac m-a privit bland si mi-a cerut sa-i povestesc.
- Spune-mi ce este in sufletul tau?
In momentul acela ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care nu le-am putut retine sa nu imi invadeze obrajii. Ca o descatusare de ape retinute cuvintele au izbucnit coerente si calme.
Doar dupa cateva minute mi-am dat seama ca vorbesc despre iubire. M-a intrerupt si mi-a cerut sa-l descriu.
Atunci lacrimile au secat si izvorul cuvintelor mele a renescut.
- Nu as putea sa il descriu prin comparatie cu altii. L-as umili daca as face asta. Pot sa-l descriu prin mine si prin ceea ce simt eu. Asa mi se pare cel mai corect.
- Asta si asteptam de la dvs.
- Iubesc verdele din el. Cruzimea si tandretea in egala masura. Iubesc echilibrul si spiritul viu care da culoare cuvintelor mele. Iubesc dulcele si amarul si intunericul, iubesc tacerile si razvratirile, iubesc zambetul tanar ce ii contureaza buzele atunci cand imi ghiceste starile. Iubesc nonsalanta si indartnicia, nu iubesc cuvintele pe care le spune ci iubesc ce simte atunci cand le spune. Este ceva fara echilibru ce incerci sa echilibrezi pentru a te tine in viata. Este ca lupta dintre zahar si insulina in diabet. Si mai presus de toate ma iubesc pe mine langa verdele lui...e ciudat ce spun?
A zambit condescendent in timp ce sorbea din paharul cu coniac. Cateva secunde a tacut privind prin mine.
- Fata mea albastra! Eu sunt vaduv nu pentru ca mi-a murit iubita, ci pentru ca mi-au murit cuvintele, in timp ce ea traia. Pentru ca nu am avut curajul sa fiu ca tanarul tau. Pentru ca am preferat sa fiu las si sa accept micimea unui suflet ce nu si-a dorit nimic pentru mine, care nu a vazut ce simt cand spun acele cuvinte.
M-a salutat si a plecat demn privind undeva dincolo de tot ce trecea pe langa el.
Nu m-am intristat si nici nu am plans. Doar am inteles....