28 aprilie 2010

Simboluri frante...


Cum as putea oare sa astern in cuvinte o primavara din suflet?
Sa ma intorc in timp?
Sa fac suma tuturor primaverilor?
Nu.
Cred ca cel mai bine este sa o descriu in suma gesturilor pe care le-am facut cu emotie si cu dragoste. Sa pun in culori sentimentul pe care l-am avut cand am gasit cadoul perfect. Sa detaliez forma zambetului care mi-a izvorat din suflet atunci cand l-am daruit. Sa nu fiu partinitoare si sa pun in muzica tot ce am simtit cautand si gasind.
Asta ar fi o primavara perfecta!
Azi nu pot sa fac asta. Nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele. Intotdeauna ele mi-au fost aproape.
Azi am vazut totul in alta lumina.
O lumina albastra si rece care m-a invaluit ca o perdea de gheata.
O lumina ce mi-a strivit gesturile si aripile sufletului aruncandu-l in mizeria cotidiana.
E foarte greu sa descrii asa ceva.
Uneltele de tortura au fost inventate de minti stralucite care au stiut pe undeva ca durerea este semnul unei limite. Oameni care au vrut sa infranga spiritul prin violenta fizica.
Si azi am vazut cum, cuvintele, au devenit unelte de tortura, ce ucid.
Pentru cateva momente durerea a fost atat de acuta incat respiratia mi s-a taiat. Apoi m-am linistit brusc si am lasat totul sa se scurga din mine. M-am lasat voit secata. Golita de tot ce am crezut. E un sentiment straniu pe care il simt pentru prima data.
M-am pravalit constient intr-un ecou de cutie metalica si mi-am cautat reperele fara sa indraznesc sa deschid ochii. Au disparut. S-au stins. Atinse si neatinse de cuvinte ce ucid.
Fiecare simbol nascut din iubire a murit incet. Nu asta ma frange. Ma frange gandul la moartea banala care le-a fost data.
La ce mi-a folosit sa regasesc fetita balaie intr-un tablou ce zace in gunoi?
Zambesc...
Eu iubesc...si asta ma impinge inafara oricarei cutii metalice...
Pentru mine gesturile nu au fost inutile...

27 aprilie 2010

Dare de seama...



Undeva, ascunse, intre randurile insirate cu cerneala albastra, am gasit azi ratacirile mele...
Mii si mii de cuvinte desenate in zambete si suspine, in trairi rotunde si culori nepartinitoare.
Un gigantic tavalug de simturi rasturnat la picioarele unei vieti controversate.
Zambesc!!
Stati linistiti nu e un necrolog!
Este doar istoria unui suflet...
Am rasfoit paginile cu nostalgie incarcand sa arunc din mine acuzatia cum ca m-as iubi mai presus de orice.
Coala alba de hartie ma ademeneste. Si nu numai ca ma ademeste, imi stie slabiciunea, imi exploateaza aceasta vurnerabilitate cu un cinism care imi da de gandit.
O privesc si realizez ca provocarea ei nu este un joc. Imi dau seama ca acolo, in mijlocul ei, o sa pot intotdeauna sa pasesc fara frica in mine.
O ating usor cu varful degetelor in spreanta, desarta, ca o sa gasesc duritate. Este suava. Tandra. Ispititoare. Si mai ales este insetata de setea mea.
Sa revenim….
Iubesc intr-un singur fel. Al meu.
Iubesc cu forta, iubesc total, iubesc fara sa ma gandesc la consecinte si mai ales iubesc fara presupuneri. Ar fi fost mai usor sa scriu neconditionat. Dar e mai bine asa. E mai complet.
De ce iubesc?
Privita de afara aceasta intrebare pare grea.
Simplu. Pentru ca iubesc.
Pe cine iubesc?
Niciodata nu mi-a fost greu sa pun in cuvinte imagini si suflete.
Te iubesc pentru ca existi.
Te iubesc pentru fiecare linie neagra din sufletul tau. Iti iubesc chinul care te macina atunci cand privirea ti se coboara tandra asupta oamenilor in definitii pe care putini le vad in esenta lor. Iti iubesc fiecare secunda de singuratate cand cuvintele nu isi au rostul si tacerile tipa pentru a sparge ziduri ce sunt departe de a fi imaginative.
Ating cu iubire fiecare gest de tandrete ce il arunci lumii cu nonsalanta si cu zambetul pe buze.
Forta care depaseste orice masura atunci cand vrei ceva. Inconsecventa si razgandirea. Muzica si dansul dorintelor tale controversate asezate pe rafturi uneori atat de prafuite incat lasa urme adanci si vindecabile doar printr-o putere pe care o intuiesti de la inceput….
Restul este doar magie…
Si atunci?
Doar pe mine ma iubesc?
Da! Pana si cinismul cu care spui asta il iubesc…
Ce poti sa-mi faci?
In cel mai rau caz sa zambesti si asta este magie….

Amintiri in prezent...


Era toamna. O toamna lenesa si superba. Leneveam in gradina in balansoar. Cu o zi inainte imi daduse sa citesc Psyhe. Aveam senzatia ca ma pierdeam in cautari si eram destul de descurajata. Cand l-am intrebat de ce mi-a dat sa citesc aceasta carte mi-a raspuns foarte simplu: pentru ca de cateva zile ai gasit ceva in tine si esti foarte incrancenata in a cauta raspunsuri.
Vreau sa-ti spun, dragul meu prieten, ca este o carte care la acel moment nu avea nici o legatura cu ce simteam eu.
Am continuat sa o citesc in speranta ca pe undeva o sa gasesc raspunsul si asta datorita faptului ca stiam ca el stie deja ce e cu mine. Deja am creat un stereotip.
Am terminat de citit cartea si nu gasisem acolo nimic care sa ma lamureasca. Prima reactie a fost de furie. Am pus mana pe telefon si l-am sunat. Am inceput sa-i spun ca nu are nici o legatura cu ce simt eu si l-am intrebat care a fost ratiunea pentru care mi-a dat acea carte. Raspunsul a venit pe fondul unui zambet ingaduitor pe care il simteam in spatele vocii:
- Draga mea, aveai doua posibilitati. Una sa arunci cartea in capul meu dupa primele pagini si a doua sa o duci pana la sfarsit cu indarjirea de a afla ceva. Si asa cum te stiu evident ca ai ales-o pe a doua. Nici macar nu am pus in calcul posibilitatea unui cucui in capul meu.
- Dar de ce? Pentru ca nu are nici o legatura cu ce simt eu acum…
- Nici nu trebuia sa aiba, trebuia sa te aduca in starea in care sa fii obiectiva cu tine si sa te privesti mai atent.
I-am trantit telefonul in nas furioasa. Daca in acel moment era langa mine cu siguranta era soprana, atat de furioasa eram.
Micile activitati ale casei m-au deconectat de la starea asta iar cand el a ajuns acasa eram calma.
Am mancat in gradina, povestind fiecare parcursul zilei, si ca de obicei discutia a devenit plina de opinii si argumente pentru realitatea care ne inconjura.
Apoi am atacat subiectul care ma framanta. I-am spus ce simt, ce am simtit citind si mai ales reactia fata de ceea ce a intuit el. Raspunsul a venit din nou lin si atat de firesc de parca in acele momente era cu toata mintea lui in capul meu.
- In dragoste si in razboi, mica mea nebuna, totul e permis! Nu am spus-o eu pentru ca nu sunt atat de intelept. Iubirea se contstruieste pe tistrete, pe deznadejde dar niciodata pe sufletul alterat. Candva te gandeai ca daca faci rau in numele iubirii e de condamnat. Mi-ai si spus asta. Dar daca nu ai face acel rau? Te-ai gandit vreodata si asa. Dorinta primodiala este sa-ti vezi sufletul pereche implinit si fericit. In rest nu mai conteaza. Undeva in universul asta raul si binele nu au scuza. Si asta se intampla in doua situatii: razboi si dragoste. Pentru ca doar atunci exista echilibrul necesar pentru a construi ceva. In rest sunt doar imagini frante a ceea ce nu stim sa ne dorim, a ceea ce ne dorim si pentru care nu luptam, a ceea ce ne dorim dar nu spunem. Similaritatea asta a dus la evolutie in ambele sensuri. E singura bipolaritate careia nu trebuie sa-i dai decat ceea ce simti. Tu, in sufletul tau, te gandesti ca facand acel rau in numele dragostei calci in picioare alte principii de viata, ca in urma actiunilor tale evident cineva are de suferit intr-un fel sau altul. Ti-am spus de atatea ori ca cine iubeste cu adevarat are si puterea de a elibera tinta iubirii lui pentru implinire. Faci rau daca nu lupti, faci rau daca te minti si mai ales faci rau daca te sacrifici inutil. O sa vorbim despre asta peste cateva zile cand te linistesti.
S-a ridicat de la masa si a plecat in casa lasandu-ma acolo, perplexa.
Era pentru prima data cand in viata mea vedeam raul ca pe un bine in timp ce binele ramanea de sine statator.
Si m-am linistit. In acele zile am inceput sa vad totul prin prisma acestei teorii, am inceput sa construiesc ce aveam nevoie pe baza acestei teorii.
Decizia de a fi fericit, dragul meu prieten. ne apartine in totalitate. Cand nu facem nimic sa fim fericiti atunci facem un mare rau, un rau ireparabil si fara echivoc.
Eu nu cred in filantropie, cred doar in gesturi generoase.
Eu nu cred in distrugere, cred doar intr-o regenerare perpetua si divers intensa.
Asa ca dragul meu nu e destul doar sa iubesti. Cand iubesti trebuie sa ai propria ierarhie a valorii fericirii tale.
Lupta si acel presupus "rau" fac parte din iubire. Si este un firesc atat de vechi si de bine demonstrat incat a devenit primordial.
Superficialitatea duce la nimicnicia sentimentului si nicidecum la o adevarata iubire.
Si ca sa nu fii superficial in iubire trebuie sa iti construiesti propria ierarhie a fericirii dorite.
Restul sunt doar amanuntele, peste care daca treci, poti construi scara.
Daca nu ramai la nivelul pamantului.
Asa iubesti, iubirea mea?
Zambesc...

26 aprilie 2010

Femeia care se vede...


El imi spunea ca femeia e ciclica precum luna si ca daca ai rabdarea sa-i observi aceasta ciclicitate e ca si cand ai palpa praful stelar. Fiecare patrat lunar are reverberanta in starea femeii. Nu stiu daca e demonstrat stiintific sau e doar un simbolism.
Se spune ca anumite curtezane au reusit asta la modul perfect. Insa in viata fiecarei femei de genul asta echilibrul a constat intr-o mare iubire. Curtezana este frumoasa, inteligenta, culta, diplomata. Este imbinarea aceea perfecta dintre minte si cunoasterea de sine. Insa acea iubire care te face sa te inalti si sa cobori le-a dat echilibrul. Si mereu in sufletul lor au tanjit dupa ea desi au constientizat ca niciodata nu poate fi a lor, decat sporadic. Chiar daca a fost impartasita, din varii motive, acel barbat nu a fost pe de-a-ntregul in viata lor.
O curtezana iluminata de o asemenea iubire este ca o candela vesnica. Frumusetea ei se transforma si se transpune in toate aspectele vietii.
Femeia care iubeste si pleaca dimineata de langa barbatul iubit straluceste.
Pielea ei miroase intr-un fel anume, ochii sunt limpezi si calzi, zambetul este linistit si lasa sa se vada dintii, dar nu in modul acela ironic. Miscarile ii sunt lascive si parca ai senzatia ca danseaza pe o muzica muta. Gesturile ii sunt elegante si cu tendinte de mangaiere a tot ce o inconjoara. Desi este prezenta, senzatia pe care o da este ca paseste in alta lume si priveste cu mare indulgenta micile viermuiri ale vietii din jurul ei.
Cand merge pe strada este de o demnitate calda, isi tine talia fixa si isi unduieste usor soldurile, cu pasi mici. Mainile ii sunt relaxate, cand isi aduce aminte de ceva placut vis a vis de barbatul ei isi trece degetele prin par si pleaca privirea in pamant, sau roseste. E o timiditate a sexualitatii ei care ii da o aura speciala. Cand are un pahar cu bautura in fata, nu conteaza ce contine, te priveste tinta in ochi insa de cele mai multe ori degetul aratator mangaie buza paharului. E un gest detasat si inconstient pentru ca undeva in mintea ei e acel barbat. Cand merge sa-si cumpere haine nu este focusata pe ceva anume, isi plimba degetele peste haine parca vrand sa le mangaie, are o detasare aproape palpabila.
Ce simte o femeie iubita?
Simte cum i se taie genunchii, cum i se opreste respiratia, se inroseste la fata si pe gat, ochii i se umezesc de dor si de placere, iar cei care sunt in jurul ei tac brusc si intorc capul sa vada la ce se uita, datorita schimbarii brusce. Il priveste cum se indreapta prin multime spre ea si starea aceea se intensfica. Parca intra in transa si abia astepta sa ajunga odata. El ajunge langa ea si primul lucru pe care il face e sa se apropie de urechea ei, sufla asa usor, o saruta sub ureche si ii spune: Stii ca iubirea te face sa arzi si asta vede toata lumea? Buna seara iubita mea iubita!
In momentul acela are senzatia ca lesina si ii era imposibil sa articuleze ceva. Se indeparteaza usor de ea, ii zambeste complice si o ia de mana. Este constient de faptul ca nu mai poate scoate nimic pe gura. Si atunci preia el initiativa pana, cat de cat, ea reuseste sa se adune.
Asa arata in lume o femeie care iubeste. Nu se poate afirma ca diamantul este cald dar se poate spune ca femeia care iubeste este asemeni diamantului in lumina perfecta.
Nimeni nu poate imortaliza clipa aceea a irizarilor de lumina, dar o simte.
 

Lumi paralele...


Azi am avut de ales intre a urca scara pana la marioneta mea hidoasa si o plimbare pe stradutele scaldate in soare.
N-as putea spune de ce am ales a doua varianta. Un impuls. Atat.
Am incaltat pantofii rosii si am plecat invaluita in adierea de vant ce purta pe aripi mirosul malinului.
De fapt am ales sa imi las gandul sa zburde prin desisul simturilor. Cu siguranata marioneta mea hidoasa ar fi incercat sa ma opreasca. Ea nu ma vrea niciodata in aerul rarefiat ai inaltimilor. Ea ma vrea in banal, absorbind perfectiunea animalului social din fiecare si adaptanadu-ma asa ziselor cerinte. Ea ma vrea zambind ingaduitor fata de orice fel de necunoastere, ma vrea terna, cufundata in balta de noroi a unei umanitati desarte.
Nu pot sa nu zambesc acestor dorinte si nu pot sa nu pasesc mai departe impartind cu drumul dansul pantofilor rosii.
Colb..
Colb pe un spirit liber. Patina timpului.
Vad asta de ceva vreme. Tac. Incerc sa imi dau seama unde este izvorul. Incerc sa palpez nelinistea si sa inteleg de ce.
O umbra a unui om ce odata imprastia seva creatiei dintr-un inalt nepalpabil de noi ceilalti.
Umbra unui spirit ce acum rataceste umil si nonsalant printre conveniente. O marioneta. Atat.
Invelita in taceri, zdrobita de cotidian paseste in fata mea. Tace.
Amintirea eclerelor ravasite de primavara e undeva departe catarata pe sforile fragile manuite de ucenici papusari.
Am senzatia ca privesc o secventa dintr-un scenariu banal in care figuratia are rol principal.
Un labirint de oglinzi imi atrage atentia. Umbra imi da doar forta sa privesc de afara. Nu ma feresc. Privesc chipul ei distorsionat de oglinzile ce o inconjoara.
Tace...
Tac...
Nelinistea pantofilor rosii ma face sa ma indepartez de labirint. Nu am ce vedea acolo. Un sir de papusi de portelan urmareste marioneta. Au ochii goi si zambetul lor este atat de palid incat se dezvaluie sub forma unei schite in carbune peste care s-a varsat o calimara cu cerneala.
Au o frumusete aparte. Rece, alba si tacuta. Marioneta nu se intoarce inspre ele. Chiar daca sforile sunt manuite de maini pricepute, nu se intoarce sa indemne papusile sa o urmeze. Pur si simplu stie ca mereu o sa fie in urma ei. Este trena dantelata a banalului, a prezentei prin absenta, e cuvintelor goale si a dorintei de a poseda.
Zambesc....
Trec pe partea cealalta a strazii. Intorc privirea spre cer si plec mai departe. Ma indepartez de marioneta si de sirul de papusi umile.
Pantofii rosii zambesc caldaramului. Acum sunt fericiti. Au in fata ochilor doar cerul. Nimic nu ii opreste sa priveasca.
E liniste...
Seva creatiei se afla undeva. In mine, in tine, in noi.
Nu imi ramane decat sa o astept sa isi reverse harul asupra cuvintelor mele...
Nu imi ramane decat sa sper ca sforile vor cadea pe caldaram si vor lasa spiritul liber. Asa cum este el in fapt.
Zambesc si imi dau seama ca eu pot sa fac asta...indiferent de anotimp si de neguri...
 

25 aprilie 2010

Infinitul unei coloane...


Poposind pe un scaun al tacerii am privit mereu Coloana. Nu pentru infinitatea ei ci pentru forta cu care sprijina cerul, pentru puterea cu care ma face sa privesc in sus.
Este mereu in fata mea si mereu acolo dandu-mi siguranta ca ma pot scalda in cerul albastru doar atunci cand inlantuirea magiei din ea se apleaca ingaduitor aratandu-mi acel vis.

Mi-a fost foame si am plecat sa mananc.....

Singura grija pe care o aveam era sa nu pot privi prin Poarta sarutului, visul albastru.
Am inghitit teama si am inteles ca ea, Coloana, nu trebuie sa-mi sfasie ochii mereu.
Am inghitit si am invatat ca daca vad cerul cu siguranta Coloana mea il sprijina managaindu-mi si foamea si setea.
Am invatat Infinitul ascutit al unui curaj ce ma poate face sa tai in putrefactie, curajul unei rezectii de o mare acuratete.
Hai sa gustam o zi de azi la Masa Tacerii privind catre Coloana Infinitului cu Poarta Sarutului pe buze.
Noroc ca imi place sa rad!
Noroc ca muzica imi umple sufletul si oamenii care ma inconjoara rad si ei!
Azi am cules papadie…
Am privit lacul…
Am savurat aroma cafelei langa mesteacanul ce mereu o sa vorbeasca prin tacerea lui…
Acum zambesc si stiu…

22 aprilie 2010

Pamantul...


O planeta pe care avem sansa sa putem respira. Pamantul!.
O planeta pe care avem sansa sa putem sa fim noi. Pamantul!.
Locul unde pentru noi oamenii rasare si apune soarele.
Spatiul in care culorile curcubeului se desfasoara si deseneaza minuni, pe care de cele mai multe ori nu le vedem.
Lumea in care fiecare din noi zambim, plangem si alegem sa simtim.
Punctul din univers care ne permite sa privim cerul in toate anotimpurile.
Fiinta care ne iubeste neconditionat, care ne daruieste totul, care respira in suma anilor ei numai pentru noi.
Hrana noastra, apa noastra, spiritul nostru, culoarea noastra. Pamantul!
Ma plec cu sfintenie in fata ta, Pamantule! Ma plec in fata frumusetii tale, a rabdarii tale si iti multumesc zi de zi pentru daruirea ta imensa!
La Multi Ani, Pamantule!

21 aprilie 2010

Alb vs Negru...


Contrastul ideal...
Ce vezi, muritorule de rand?
Un semn perfect in alb si negru. El si Ea. O imbinare fluida, conturata intr-un cerc a carui constanta este doar presupusa si nedovedita.
Albul...
Adularul din Piatra lunii...
Inocenta si sclipirea perlei intr-o lume in care mereu isi gaseste locul. Atingerea suava a luminii ce da iluzia ca nu mai exista alte culori. Puritatea crinului si simbolul de dincolo de moarte. Lacrima transparenta a puritatii si prima imagine a iubirii. Cald si rece in acelasi timp. Atat de alb incat irizarile de albastru se zbat sa contureze neprihanirea si sa-i imprime o cadenta din care forta sa razbata in est si vest, locul unde soarele apare si dispare pentru oameni....
Yang...
Foc si vant impletite in cadenta completarii fara sa se ucida. Caldura si uscaciune.
Si piesele de sah ce au prima mutare...


Negrul...
Baza lumii. Eleganta rafinata si studiata a unei forte aproape tangibila. Templul de unde creatia mereu porneste spre alb. Atingerea grea si tandra in acelasi timp a unei zbateri ce mereu isi cauta raspunsurile. Locul spre care, scara nemarginita a simturilor are forta ispitei. Tentatia atingerii unui tumult ce iti poate izbi firea de cele mai inalte raspunsuri despre tine, din tine. Onixul luciu si fierbinte in acelasi timp, fixat in montura dantelata faurita in febrilitatea degetelor unui bijutier batran.
Putere, nonsalanta, cald si rece in acelasi timp....
Yin...
Feminitate si inertie in cadenta nordului. Apa si putere dincolo de imaginatia banalului.
Si alte piese de sah...
Ce vrei sa alegi muritorule?
Zambesc...si aleg neuitarea...
Sa nu uit...
Ce insemni..
Cum te revolti...
Cum zambesti...
Cum atingi...
Cum cauti...
Cum doresti ....
Si mai ales nu uit cum iubesti!
Sa nu uit si sa spun ce sunt langa tine.
Sa nu uit si sa spun ca am stins momentele lumesti in favoarea extazului tau.
Sa nu uit si sa spun ca nu o sa mai fiu niciodata alaturi de cineva cum sunt langa tine.
Sa nu uit si sa spun ca desavarsirea mi-ai daruit-o neconditionat.
Sa nu uit si sa spun ca sunt libera. Sa aleg cand si cat sa plang. Sa aleg sa transform chinul in placere si sa imi pun in cuvinte sufletul.
E un egoism sa nu uiti.
E o infatuare sa crezi.
E o revolta in fiecare asteptare si speranta.
E un curaj sa pleci la drum invaluita in mantia curajului dezgolirii.
E un har sa iubesti.
E un dat sa vezi cand esti orb.
E o forta incomensurabila sa dai neconditionat.
E alb si negru...
Si iarasi zambesc...
Nu pot alatura desenele si nu pot nici macar sa le vad separate...
Dar nu uit, ca indiferent de finalul jocului de sah, albul va ramane intotdeuna cu prima mutare...
Poti sa transpui iubirea asa?
Zambesc.....
 
 

20 aprilie 2010

Cubism...



De ce o numesc Primavara?
Pentru ca pot sa filtrez prin suflet fiecare culoare, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare ce incalzeste un pamant dornic sa rodeasca.
De ce spun ca sunt o femeie norocoasa?
Pentru ca ma pot intreba cand am dansat ultima oara si pot sa imi si raspund.
Pentru ca zambetul, nascut in mine, se revarsa la suprafata impins de fiecare simt ce imi este exacerbat de briza calda a altor zambete ce ma inconjoara.
Pentru ca imi pot savura cafeaua de dimineata in linistea florilor ce ma inconjoara.
Pentru ca pot privi cu sufletul desenele unor maini ce au puterea de a crea tablouri abstracte in care imi regasesc mereu cararile strabatute.
De ce valsul?
E o cadenta incadrata in pasi ce urmaresc un val de note muzicale care de afara pare un haos.
De ce nu poti?
Pentru ca nu ai puterea sa vezi, pentru ca ti-e frica, pentru ca nu stii, pentru ca pur si simplu nu poti ….
Zambesc! Nici macar tu nu poti…

9 aprilie 2010

Tacerile unui mesteacan...


Mi-e sete...
Ma gandesc ca daca parasesc prundul o sa pierd usoara adiere a vantului. Nu vreau inca sa o pierd.
Ma face sa simt pe buze gustul verii.
Secundele se scurg nemasurat si impinse de vointa lor. Nu le numar. Nu le caut. Gasesc timp doar sa imi ignor setea.
Abstract...
Undeva se scurge in mine un gol. Ma infioara senzatia de rece si incerc sa o inlatur privind in departare. Este ca un atac la linistea de care aveam atat de mare nevoie.
Realizez ca, in sirul de secunde ce fug, nu am nici cea mai mica intentie sa lupt. Mi se pare inutil si oricum curiozitatea primordiala din mine isi inclesteaza ghearele de marginea atat de fragila a sangelui cald.
Intreb?
Da?
De ce?
Cum?
Imi dau seama ca setea s-ar putea sa fie sursa acestui mic atac inghetat. Imi amintesc.
Intorc privirea spre mesteacanul ce isi leagana tanguirea in asteptarea ploii.
Imi doresc sa ploua. Imi doresc sa vad cerul ravasit de fulgere care sa caute un pamant insetat de iubire.
Amintiri...
Fractiuni de secunda in trupul ravasit de dor si incalzit doar de gandul unei peregrinari fierbinti.
Amintiri...
Senzatia aceea de catifea a mainii ce imi cauta palma si trairea. Stia. Nu trebuia sa intrebe pentru ca stia. Stia ca in palma mea atunci, am adunat totul. Fara sa ma rezum la criterii si fara sa incerc sa aplec privirea in asteptarea raspunsurilor.
Mai mult de zece secunde, mai mult decat ravasirea, mai mult decat dorinta, mai mult decat trairea, mai mult decat luna lu' marte...
Gheata...
Asta era!
Amintirea ghetii!
Mansarde arse in flacari demente ce sfasaiau punctul de pornire ale unei descutusari dorite.
Puls...
O alternanta ce imi amintea de mine, atunci...
De tine tot timpul...
Ce nevoie aveam sa cunosc linistea de ieri si cea de azi?
Ce m-a impins sa vin aici si sa o caut?
Setea imi rapune vointa de a mai cauta raspunsuri...
Nu e nimic schimbat in mine. Nu e totul cunoscut in mine.
E doar o ploaie ce imi modeleaza sufletul si il hraneste in valtoarea ei spre un pamant ce isi gemea setea desavarsita doar de o anumita liniste.
Asta cautam aici?
Nu stiu...
Asta voiam sa gasesc aici...
Un raspuns...
La ce intrebare?
Am zambit. Am pasit. Am baut apa rece si setea s-a stins in haul ei abstract.
Buzele s-au conturat, rosul lor a atins coaja mesteacanului.
Cuvintele tacute din scoarte de copaci ce isi cauta vantul aducator de dor...
E in mine silabist fiecare cuvant. E dincolo de ratacirea si gasirea pentru care azi mi-e sete...
Azi mi-e sete de dor...
- O cafea, Domnul meu?
- O cafea, Doamna mea...si... povesteste-mi cum ai simtit azi soarele...
- Prin panza apei. Un sentiment involburat de linistitor. Stiam ca soarele nu cauta. El doar atinge si nimic din forta lui nu are premeditare. Ma gandeam la revolta negurilor apei. La oglinda dinspre lume pe care o daruieste fara sa perceapa si la forta cu care se opune, de la o anumita adancime, caldurii.
- Ai sa pleci, doamna mea?
- Nu...am sa astept razele soarelui in adancurile razvratite fara sa caut punct de reper. Il am, si cu el o sa-ti sprijin universul.
- Cuvinte mari, Doamna mea...
- Cum as putea altfel sa vad si sa spun? De ce sa cautam mereu o masura a cuvintelor? Intotdeauna m-a obosit cautarea masurilor si am renuntat. Nu pot decat sa simt in ritmul propriei mele masuri. E adancul meu si soarele. E apa mea si soarele.
- Unde sunt eu, Doamna mea?
- In adancul meu. In orbirea mea. In dorul meu. In zambetul meu. In anotimpurile trecute si viitoare ale simturilor mele. In caldura si in frigul meu. In cararile mele inundate de fructe salbatice ce nu ating decat culoarea vie din mine. In mierea ce se prelinge pe buzele insetate de un maine fara contur. In atingerea blanda a oricarei adieri de vant scapata din plasa lui Eol. In fetita balaie ce priveste dintr-un contur nemarginit si verde. In ce am fost, in ce sunt si in ce o sa caut mereu. Pe tine...
Dorul..

8 aprilie 2010

Lacul...


M-am scaldat in soare...
Am asezat palmele caus si am zambit cascadei de lumina care se aduna sa-mi incalzeasca sufletul.
Undeva in mine simteam cum se estompeaza semnele de intrebare.
Undeva in mine strigam spre o anumita liniste. Nu pot sa o denumesc si nu pot sa o descriu.
Invaluita in cascada de caldura am pasit afara cautand in zgomotele diminetii ceva fara nume si fara titlu.
Un copil cu parul negru trecea pe alee carand dupa el ceva ce ar fi trebuit sa imite o masinarie. Am zambit si i-am privit manutele ce manauiau cu dexteritate sfoara masinii lui imaginare. Alerga in copilaria lui lasand in spate urme de vise ce odata o sa fie probabil castele de marmura alba scaldata in soarele unor iubiri ce o sa margineasca universul.
Din nou am zambit....
Am privit lacul sarat in care razele soarelui cladesc sclipiri jucause. Adierea vantului mangaie suprafata apei si undele se izbesc de mal soptind stufului doruri aduse din adancuri.
Copilul cu parul negru a parasit aleea si si-a continuat incursiunea in iarba cruda, aplecand-se din cand in cand sa intrebe ganganiile, abia trezite, ce cred despre masinaria lui.
Aroma de cafea ma invaluie usor. Simt nevoia sa imi pierd buzele si cuvintele in cafea. O savurez lasand apoi fumul de tigara sa plece spre undele apei mangaiata de vant.
Imi zambesc mie...
Iti zambesc tie...
Milioanele de ganduri s-au asezat intr-un sir indian asteptand, oarecum, acordul meu spre a incepe sa ravaseasca linistea care ma inconjoara.
Le abandonez in urma mea si decid sa plec pe alee urmand sirul pasilor copilului. Imi aduc aminte de pantofii mei rosii si de dansul lor haotic. Imi dau seama ca am facut o greseala lasandu-i acasa in coltul lor. Imi imaginez ce ritm ar fi ales pe aceasta alee ce se sfarseste in liziera padurii ce absoarbe primavara.
Aleg ritmul si pornesc impinsa de el spre copilul ce intreaba ganganiile.
Ma observa si imi face cu manuta, gesticuland un salut in limbajul numai de el stiut. Ii raspund in cuvintele mele si zambetul lui inocent imi impinge pasii mai departe.
Ma opresc la marginea pajistii si ma intorc spre soare.
Simt adierea vantului in pleoape....
Absord caldura razelor ce impung pamantul...
Gasesc in sfarsit definitia linistii...
Ma infior...
Imi e dor, dor,dor...
Si esti aici. Materializat in milionul meu de ganduri si in linistea ce acum are nume...

5 aprilie 2010

Spovedanie...

Nu pot sa cred...
Nu pot sa cred cum ma pot gandi la tine in fiecare secunda din cele 24 de ore.
Mai exact 1440 de minute, 86400 de secunde.
Daca pun la socoteala ca imi trec prin cap 1000 de ganduri despre tine, femeia mea, iubirea mea, pe secunda, iti dai seama ca m-ai inebunit?
Stii ca te iubesc?
Stii ce sunt cifrele alea?
Sunt eu ramas fara putere, sunt eu dezgolit. Nu-mi iese oricat as calcula, imi da cu virgula.
Mie? Cu virgula?
Reiau, refac si totusi imi da cu virgula. Sa-mi bag pula in calculele mele!!
Ce ordinar sunt!
Ce mic sunt!
Cand tot ce vreau e sa te sarut, sa te simt, sa te mangai si iar sa te simt si iar sa te mangai si iar sa fii langa mine.
Mi-e dor de tine, iubirea mea!
Cand nu te am langa mine parca inebunesc. Ratacesc pe strazi pustii si mi-e dor de tine. Sufar si sufar cu toata puterea. M-ai crezut puternic dar nu sunt. Nu sunt cand e vorba de tine. Sunt slab si imi place slabiciunea mea. Nu sunt fara tine. Fara tine sunt jumatate. Sunt aproximativ. Nici macar nu sunt aproximativ. Si in lipsa sau in suferinta sunt maxim. Nu pot sa te suport pentru ce imi faci.
Eu pot sa cred.
Am urat intotdeauna calculele, am fost mereu o catastrofa la matematica.
Dar...
Pot sa cred ca respir in timpul meu, 24 de ore in care mi-as dori ca in fiecare din cele 86400 de secunde sa iti daruiesc fiecare respiratie.
Pot sa cred ca fiecare scrijelire de unghie de pe peretele alb din tine e un extaz.
Pot sa cred in privirea mea aruncata inspre tine din iubire si din durerea a ceea ce tu descoperi in mine pas cu pas.
Pot sa cred ca tip spre inaltul cerului fiecare clipa din cele multe in care doar iubesc.
Pot sa cred ce simt si pot sa cred in puterea ta, pot sa vad in mine fiecare parte a ta, pot sa visez gandind despre tine, pot sa rad iubind in tine fiecare sclipire de fericire ce ma inunda, pot sa cred in revoltele ce le simt. Pentru ca nu am trait ce traiesc, pot sa cred in orice fel de gest ce tine iubire.
Nu pot sa cred ?
O daaa!
Nu pot sa cred in nebunie, nu pot sa cred in slabiciune, nu pot sa cred in lacrimi care omoara ceva in tine.
Dar pot sa cred mereu in simtul ala al meu primordial ca te iubesc.
Nu m-a inselat niciodata. Nu m-a lovit niciodata.
Este doar iubire pura. Dar e iubirea mea.
Aia care ma face sa absorb fiecare licar din viata ce iti umple palmele si gandurile.
Asta nu e nebunie?
Nu pot sa te suport pentru ce imi faci.
Si asta pentru ca mereu am crezut ca niciodata nu o sa reuseasca nimeni sa faca.
Eu pot sa plang. Oricand. In forme pe care tu nici macar nu le-ai visat. Eu pot sa strang in pumni un asternut ce niciodata, aici in locul meu, nu ti-a simtit mirosul.
Pot sa curg, pot sa ma topesc mangaindu-te, sarutandu-te, inghitind fiecare nor ce-ti striveste fruntea.
Tu poti sa plangi?
Nu eu sunt aia puternica. Pentru ca eu plang si imi sfasai carnea incinsa de dor si trec peste handicapul nesocotirii cifrelor pentru ca te iubesc si nu pentru ca vreau sa te am ca prag spre o lume in care doar tu alegi sa stai.
Respir, mananc, beau, vociferez, plang, caut strazi pustii si asta o fac 24 de ore cu tine, in cele peste un milion de ganduri ce imi definesc nebunia de a te iubi usor si de a te suporta greu.
Nu e balanta, iubitul meu, e doar vrere, suflet si iubire.
Restul nu o sa aiba niciodata definitie decat atat cat sa stie mocirla ca asa ceva se poate trai .
Fuck you!
Mi-ai scris atat de multe. Eu am un singur lucru sa-ti spun. Eu pot sa mor.
Tu poti?...
Iubindu-te asta am ales. Sa am curajul sa si mor...

3 aprilie 2010

Stenograma cautarilor...


A fost o zi, cu mult timp in urma, cand pe o foaie alba mi-am pus visele.
A fost o zi, cu mult timp in urma, cand la picioarele mele au ramas plangand zalele rupte ale lanturilor. O gramajoara de metal la care niciodata nu mi-am mai intors privirea. Nu pentru ca nu vroiam sa mi le mai amintesc, ci pentru ca rugina lor nu avea ce cauta in viata mea.
O noapte de primavara. Un cer care se dezvaluie privirii mele in lumini de mult stinse. O liniste frageda si calda ce invaluie trairile mele rasfirate pe pagini intregi. Volutele fumului de tigara ce se topesc in aerul proaspat ma fac sa zambesc.
Un timp de ieri, un timp de azi si un timp nedefinit.
Un spasm de intelegere si regasire in mine ma duce cu gandul la haladuirea haotica a spiritului meu atat de tenace. Ma intreb de ce nu simt oboseala. Ma intreb de ce dorinta de altceva ma invaluie intr-o manta abstracta si grea in acelasi timp.
Si iarasi zambesc atingand cu buzele fierbinti buza paharului, in care licoarea de foc are forma unui inel lucrat de un bijutier ce si-a pus in acel filigran toata neputinta iubirii de altii.
Privesc fereastra deschisa. Fluturele isi odihneste aripile pe ultima carte pe care am terminat-o de citit cu catvea ore in urma. Imi da impresia ca isi cauta cuvintele sa le arunce inspre mine. Ma cauta in salasul meu cald si ales benevol. Mirarea i se incrusteaza pe frunte cand nu ma gaseste. Dar nu intreaba. Privirea ii rataceste peste asternutul ravasit si cald. Imi cauta formele si parfumul. Isi cauta intrebarile.
Zambesc. Este prima data cand il privesc de afara, inauntru. Ma fascineaza siguranta cu care atinge fiecare urma a mea. Dupa zbaterea aripilor imi dau seama ca fereastra deschisa il tenteaza din ce in ce mai mult, chiar daca este noapte. Chiar daca nu poate, in momentele acestea, sa adune soarele in aripi, tentatia face ca ochii negri sa capete o stralucire aparte.
Sting tigara si sorb ultimele picaturi de coniac. Imi dau seama ca in mine urca o dorinta nebuna de haladuire. Ceva care sa-mi confirme ca nu am acceptat, dupa atata amar de vreme, sa ma intorc la gramajoara de zale ruginite din care sa construiesc un lant greu si absurd.
Revoltata de gandul acesta rebel intru in casa. Caut pantofii rosii si ii incalt in timp ce zambesc.
Las fereastra deschisa. Imi sarut degetul si asez sarutul pe ochii fluturelui. Imi zambeste. Ies din casa fara sa intorc privirea. Incui usa.
Colind strazi si linisti. Mangai muguri de pomi ce abia asteapta sarutul soarelui care sa ii faca sa imprastie in jur magia unei lumi ce nu cuvanta decat prin fosnet. Caut in priviri, ce se succed pe langa mine, timpul unor trairi intense. Ma scald intre stele si zambesc dansului pantofilor pe caldaramul vechi.
Caut confirmarea in altii si o gasesc in mine si asta ma face sa simt ca pamantul e cald si ca ating cu varfurile tremurande ale degetelor intensitatea unui alt fel de lant.
Dezlantuita in iubire...
Inalntuita intr-un dor ce doare...
O fereastra deschisa si un caldaram subjugat pantofilor rosii...
Eu...azi....si maine....si intotdeauna....