A fost ieri...

Zapada

 

E atat de simplu sa spui "am obosit", sa depui armele si in privire sa nu mai existe nici cea mai mica stralucire. Si o faci...
Uimesti prin opacitate si supunere neconditionata. Incerci sa faci totul precum o masina perfecta, fara niciun cusur.
Si totul merge ca uns...
Asta am vazut ieri. Asta am simtit ieri. Toate astea am reusit sa le pun in cuvantul "bizar". Desi acum mi se pare insuficient...
Aveam senzatia nebuna ca totul din fiinta aceea stiga: Iubeste-ma! Pentru ca iubirea nu exista si eu am incercat tot ce exista.
La inceput amuzamentul m-a invaluit si mi-a dat o oarecare stare de exaltare. Pe de alta parte nu am incercat sa schimb nimic din acea stare a fiintei care se invartea grijulie in jurul meu incercand sa-mi asigure tot confortul. Eu insa nu simteam nevoia de confort. Mi-l pot crea si singura, intr-un mod simplu si uimitor. Doar cu o cafea buna si o carte pe masura.
Apoi am incercat sa inteleg puterea de concentrare a fiintei in a respecta cu rigurozitate notele melodiei stabilite in prealabil. Am inclinat usor capul si am sorbit din paharul cu vin aromat. De fapt nici nu imi place vinul aromat....
Cautam in mintea mea imagini care sa reuseasca sa imi pastreze starea dinaintea intalnirii. Rascoleam in sacul fara fund al memoriei ceva care sa imi dea imboldul de a face ceva. Apoi mi-am dat seama ca ar fi interesant ca acest joc sa fie lasat in voia sortii, sa se desfasoare de la sine fara ca eu sa aduc alte elemente care l-ar putea face mai interesant.
Si a mers...
A reusit sa reziste pana la limita aceea denumita destul de banal " deja vu "....
Sunt constienta de faptul ca in majoritatea peregrinarilor mele acest deja vu a fost prezent. A fost acolo, ca o pata ce se incapataneaza sa se dizolve, cu o voce usor tremuranda si obsesiva ce spune: ai mai vazut asta si atunci cand ai vazut-o iarasi ai avut sperante!
Si atunci ?
Am gasit imaginea si am zambit!
Azi am zapada in mintea mea. In toiul verii. Asta nici nu ma oboseste si nici nu ma face opaca...

Amintiri in prezent...

Era toamna. O toamna lenesa si superba. Leneveam in gradina in balansoar. Cu o zi inainte imi daduse sa citesc Psyhe. Aveam senzatia ca ma pierdeam in cautari si eram destul de descurajata. Cand l-am intrebat de ce mi-a dat sa citesc aceasta carte mi-a raspuns foarte simplu: pentru ca de cateva zile ai gasit ceva in tine si esti foarte incrancenata in a cauta raspunsuri.
Vreau sa-ti spun, dragul meu prieten, ca este o carte care la acel moment nu avea nici o legatura cu ce simteam eu.
Am continuat sa o citesc in speranta ca pe undeva o sa gasesc raspunsul si asta datorita faptului ca stiam ca el stie deja ce e cu mine. Deja am creat un stereotip.
Am terminat de citit cartea si nu gasisem acolo nimic care sa ma lamureasca. Prima reactie a fost de furie. Am pus mana pe telefon si l-am sunat. Am inceput sa-i spun ca nu are nici o legatura cu ce simt eu si l-am intrebat care a fost ratiunea pentru care mi-a dat acea carte. Raspunsul a venit pe fondul unui zambet ingaduitor pe care il simteam in spatele vocii:
- Draga mea, aveai doua posibilitati. Una sa arunci cartea in capul meu dupa primele pagini si a doua sa o duci pana la sfarsit cu indarjirea de a afla ceva. Si asa cum te stiu evident ca ai ales-o pe a doua. Nici macar nu am pus in calcul posibilitatea unui cucui in capul meu.
- Dar de ce? Pentru ca nu are nici o legatura cu ce simt eu acum…
- Nici nu trebuia sa aiba, trebuia sa te aduca in starea in care sa fii obiectiva cu tine si sa te privesti mai atent.
I-am trantit telefonul in nas furioasa. Daca in acel moment era langa mine cu siguranta era soprana, atat de furioasa eram.
Micile activitati ale casei m-au deconectat de la starea asta iar cand el a ajuns acasa eram calma.
Am mancat in gradina, povestind fiecare parcursul zilei, si ca de obicei discutia a devenit plina de opinii si argumente pentru realitatea care ne inconjura.
Apoi am atacat subiectul care ma framanta. I-am spus ce simt, ce am simtit citind si mai ales reactia fata de ceea ce a intuit el. Raspunsul a venit din nou lin si atat de firesc de parca in acele momente era cu toata mintea lui in capul meu.
- In dragoste si in razboi, mica mea nebuna, totul e permis! Nu am spus-o eu pentru ca nu sunt atat de intelept. Iubirea se contstruieste pe tistrete, pe deznadejde dar niciodata pe sufletul alterat. Candva te gandeai ca daca faci rau in numele iubirii e de condamnat. Mi-ai si spus asta. Dar daca nu ai face acel rau? Te-ai gandit vreodata si asa. Dorinta primodiala este sa-ti vezi sufletul pereche implinit si fericit. In rest nu mai conteaza. Undeva in universul asta raul si binele nu au scuza. Si asta se intampla in doua situatii: razboi si dragoste. Pentru ca doar atunci exista echilibrul necesar pentru a construi ceva. In rest sunt doar imagini frante a ceea ce nu stim sa ne dorim, a ceea ce ne dorim si pentru care nu luptam, a ceea ce ne dorim dar nu spunem. Similaritatea asta a dus la evolutie in ambele sensuri. E singura bipolaritate careia nu trebuie sa-i dai decat ceea ce simti. Tu, in sufletul tau, te gandesti ca facand acel rau in numele dragostei calci in picioare alte principii de viata, ca in urma actiunilor tale evident cineva are de suferit intr-un fel sau altul. Ti-am spus de atatea ori ca cine iubeste cu adevarat are si puterea de a elibera tinta iubirii lui pentru implinire. Faci rau daca nu lupti, faci rau daca te minti si mai ales faci rau daca te sacrifici inutil. O sa vorbim despre asta peste cateva zile cand te linistesti.
S-a ridicat de la masa si a plecat in casa lasandu-ma acolo, perplexa.
Era pentru prima data cand in viata mea vedeam raul ca pe un bine in timp ce binele ramanea de sine statator.
Si m-am linistit. In acele zile am inceput sa vad totul prin prisma acestei teorii, am inceput sa construiesc ce aveam nevoie pe baza acestei teorii.
Decizia de a fi fericit, dragul meu prieten. ne apartine in totalitate. Cand nu facem nimic sa fim fericiti atunci facem un mare rau, un rau ireparabil si fara echivoc.
Eu nu cred in filantropie, cred doar in gesturi generoase.
Eu nu cred in distrugere, cred doar intr-o regenerare perpetua si divers intensa.
Asa ca dragul meu nu e destul doar sa iubesti. Cand iubesti trebuie sa ai propria ierarhie a valorii fericirii tale.
Lupta si acel presupus "rau" fac parte din iubire. Si este un firesc atat de vechi si de bine demonstrat incat a devenit primordial.
Superficialitatea duce la nimicnicia sentimentului si nicidecum la o adevarata iubire.
Si ca sa nu fii superficial in iubire trebuie sa iti construiesti propria ierarhie a fericirii dorite.
Restul sunt doar amanuntele, peste care daca treci, poti construi scara.
Daca nu ramai la nivelul pamantului.
Asa iubesti, iubirea mea?
Zambesc...