Amintiri in prezent...

Era toamna. O toamna lenesa si superba. Leneveam in gradina in balansoar. Cu o zi inainte imi daduse sa citesc Psyhe. Aveam senzatia ca ma pierdeam in cautari si eram destul de descurajata. Cand l-am intrebat de ce mi-a dat sa citesc aceasta carte mi-a raspuns foarte simplu: pentru ca de cateva zile ai gasit ceva in tine si esti foarte incrancenata in a cauta raspunsuri.
Vreau sa-ti spun, dragul meu prieten, ca este o carte care la acel moment nu avea nici o legatura cu ce simteam eu.
Am continuat sa o citesc in speranta ca pe undeva o sa gasesc raspunsul si asta datorita faptului ca stiam ca el stie deja ce e cu mine. Deja am creat un stereotip.
Am terminat de citit cartea si nu gasisem acolo nimic care sa ma lamureasca. Prima reactie a fost de furie. Am pus mana pe telefon si l-am sunat. Am inceput sa-i spun ca nu are nici o legatura cu ce simt eu si l-am intrebat care a fost ratiunea pentru care mi-a dat acea carte. Raspunsul a venit pe fondul unui zambet ingaduitor pe care il simteam in spatele vocii:
- Draga mea, aveai doua posibilitati. Una sa arunci cartea in capul meu dupa primele pagini si a doua sa o duci pana la sfarsit cu indarjirea de a afla ceva. Si asa cum te stiu evident ca ai ales-o pe a doua. Nici macar nu am pus in calcul posibilitatea unui cucui in capul meu.
- Dar de ce? Pentru ca nu are nici o legatura cu ce simt eu acum…
- Nici nu trebuia sa aiba, trebuia sa te aduca in starea in care sa fii obiectiva cu tine si sa te privesti mai atent.
I-am trantit telefonul in nas furioasa. Daca in acel moment era langa mine cu siguranta era soprana, atat de furioasa eram.
Micile activitati ale casei m-au deconectat de la starea asta iar cand el a ajuns acasa eram calma.
Am mancat in gradina, povestind fiecare parcursul zilei, si ca de obicei discutia a devenit plina de opinii si argumente pentru realitatea care ne inconjura.
Apoi am atacat subiectul care ma framanta. I-am spus ce simt, ce am simtit citind si mai ales reactia fata de ceea ce a intuit el. Raspunsul a venit din nou lin si atat de firesc de parca in acele momente era cu toata mintea lui in capul meu.
- In dragoste si in razboi, mica mea nebuna, totul e permis! Nu am spus-o eu pentru ca nu sunt atat de intelept. Iubirea se contstruieste pe tistrete, pe deznadejde dar niciodata pe sufletul alterat. Candva te gandeai ca daca faci rau in numele iubirii e de condamnat. Mi-ai si spus asta. Dar daca nu ai face acel rau? Te-ai gandit vreodata si asa. Dorinta primodiala este sa-ti vezi sufletul pereche implinit si fericit. In rest nu mai conteaza. Undeva in universul asta raul si binele nu au scuza. Si asta se intampla in doua situatii: razboi si dragoste. Pentru ca doar atunci exista echilibrul necesar pentru a construi ceva. In rest sunt doar imagini frante a ceea ce nu stim sa ne dorim, a ceea ce ne dorim si pentru care nu luptam, a ceea ce ne dorim dar nu spunem. Similaritatea asta a dus la evolutie in ambele sensuri. E singura bipolaritate careia nu trebuie sa-i dai decat ceea ce simti. Tu, in sufletul tau, te gandesti ca facand acel rau in numele dragostei calci in picioare alte principii de viata, ca in urma actiunilor tale evident cineva are de suferit intr-un fel sau altul. Ti-am spus de atatea ori ca cine iubeste cu adevarat are si puterea de a elibera tinta iubirii lui pentru implinire. Faci rau daca nu lupti, faci rau daca te minti si mai ales faci rau daca te sacrifici inutil. O sa vorbim despre asta peste cateva zile cand te linistesti.
S-a ridicat de la masa si a plecat in casa lasandu-ma acolo, perplexa.
Era pentru prima data cand in viata mea vedeam raul ca pe un bine in timp ce binele ramanea de sine statator.
Si m-am linistit. In acele zile am inceput sa vad totul prin prisma acestei teorii, am inceput sa construiesc ce aveam nevoie pe baza acestei teorii.
Decizia de a fi fericit, dragul meu prieten. ne apartine in totalitate. Cand nu facem nimic sa fim fericiti atunci facem un mare rau, un rau ireparabil si fara echivoc.
Eu nu cred in filantropie, cred doar in gesturi generoase.
Eu nu cred in distrugere, cred doar intr-o regenerare perpetua si divers intensa.
Asa ca dragul meu nu e destul doar sa iubesti. Cand iubesti trebuie sa ai propria ierarhie a valorii fericirii tale.
Lupta si acel presupus "rau" fac parte din iubire. Si este un firesc atat de vechi si de bine demonstrat incat a devenit primordial.
Superficialitatea duce la nimicnicia sentimentului si nicidecum la o adevarata iubire.
Si ca sa nu fii superficial in iubire trebuie sa iti construiesti propria ierarhie a fericirii dorite.
Restul sunt doar amanuntele, peste care daca treci, poti construi scara.
Daca nu ramai la nivelul pamantului.
Asa iubesti, iubirea mea?
Zambesc...