27 februarie 2010

Comptine d'une Autre Été...


Ma invaluie...
Imi sopteste...
Apoi striga...
Apoi atinge...
Iarasi tace...
Ma iubeste...
Intre teluric si dansul de matase al simturilor se intinde un arc. O placere care se dezlantuie si imbina fiecare simt.
Ea: Iti plac ciresele?
El: Da. Si visinele...
Buzele se destind asteptand sarutul. Versul curge precum mierea in trupul cald. Contururile se dezlipesc din iluzoriu si trec in fiorii albastri. Cararile tind spre o caldura rosie care sa le dea sens. Isi cauta aroma si savoarea. Se gasesc si se imbina in lanturi descatusate de lumina...
Arcul capata consistenta focului si talpile mele cad in haul acelui ceva inexplicabil si atat de dorit.
Merg arzand pe covoare lucrate de maini de visatori si ating cu palmele vasnicele monede ale regilor ce au iubit. Au ramas acolo, suspendate in arcul dorintei. Au ramas acolo ca dovada a existentei acelui inexplicabil.
Adierea vantului imi atinge pielea calda si imi vorbeste intr-un limbaj primordial. Nu stiu de ce il inteleg. Nu imi explic cum il inteleg....
Si nici nu vreau asta.
Ea: Ce crezi tu de faptul ca ciresele au sambure?
El: Nu stiu, nu m-am gandit. Tu ce crezi?
Ma undui intrebator prin multimea de oameni. Calc in urma pasilor lor si mereu ma simt inaintea lor. Uneori e o povara, alteori un joc, de cele mai multe ori e zambet. Ating cu privirea vitrinele si trec dincolo de arhitectura lor. Le absorb gandurile si le insir pe borangic. Perle....
Ea: Eu cred ca samburele e pus acolo ca un punct de echilibru. In fond cireasa are o codita subtire. Trebuie si ceva mai solid de care sa se agate. Ai vazut ca daca dai pulpa fructului jos, ramane samburele unit cu codita? E ca un semn al exclamarii!!
El: Da
Ea: Ne odihnim in banal?
El: Ne odihnim in vis.....
Culoarea exista doar in ochii nostri inaltati spre ritmul unei alte veri. In lumina puternica a soarelui laleaua pare a fi neagra. Dar laleaua neagra nu exista. Pana la urma e doar un joc al iluziilor...
Je t'aime....rien ne va plus...

24 februarie 2010

Artefact facultativ ...


Am cautat azi in cotidian scanteia care sa ma inspire si care sa imi inlature starea asta ciudata si inexplicabila.
Am ratacit pe strazi si am privit in ochi oamenii.
Am cautat zambetul si am cautat exaltarea.
In zadar....
Privit de afara pare un tablou al unei depresii adanci. Un contur bizar ce se vrea umplut.
Cele mai multe momente de inspiratie mi le ofera banalul. Se creeaza, involuntar, discrepanta aceea necesara care da forta cuvintelor aliniate in dictionar doar cu scopul de a inlesni intelegerea.
Mereu ma aflu intr-o lupta surda cu tendinta de a ridiculiza. Mereu vreau ca posghita superficialului sa fie o rampa de unde sa pornesc, sa simt si mai ales sa absorb starea de gratie ulteriora. E atat de banalizata cautare pe care o invocam atunci cand simtim apasarea frustrarii de a nu gasi.
De cele mai multe ori ritmul pasilor m-a facut sa ma indepartez cu nonsalanta si cinism de sagetile otravite ale sintagmei: ceea ce nu inteleg e neaparat de rau. Mereu am zambit in intunericul meu si nici macar nu am ridicat umerii in semn de intrebare. Am lasat otrava lor sa construiasca artefacte ce in timp nu o sa dovedeasca decat ca viata lor s-a rezumat la a se hrani cu aroma indoielnica a ceva ce mereu nu o sa le apartina. Nici macar nu am pus intrebarea esentiala in acele momente: de ce te irosesti? Nu avea sens, oricum pentru ei irosirea inseamna de fapt iluzia ca eu ma irosesc. Si din atitudinea asta nu se naste starea de gratie.
A incoltit in mine dorinta de a ma supune unui bilant interior care sa imi ofere niste raspunsuri. Colturile rotunde si intunecate din patratul logic al simturilor s-au revoltat. Mi-au reprosat ca vreau sa pun ordine in haos si sa bifez.
De data asta am ras din tot sufletul si mi-am dat seama cat de neutil imi este azi cotidianul.
Mi-am dat seama ca l-am lasat prea mult timp sa ma loveasca cu iluzia inspiratiei.
Si tot asa am realizat ca prin atitudinea lui gri mi-a creat, tot involuntar, discrepanta muta si perfecta de a-mi pune semnatura in rosu pe sensul abstract al cuvintelor. Sensul acela ce nu o sa-l gasesti niciodata explicat in dictionar si care de fapt, odata patruns, are aroma gasirii.
Zambind, am trecut pe langa o florareasa. A incercat sa ma ademeneasca cu trandafirii crescuti repede si colorati cu substante chimice.
Spre capatul sirului de recipiente in care se scaldau florile neanotimpului se ascundea unul in care erau niste lacramioare. Pareau din alta lume, aruncate la sfarsitul perceptiei chimice. Naturale!
Le-am cumparat....
Stiam ca o sa fie ale mele pana in momentul in care patina timpului si lipsa de seva ma va face sa le arunc.
Dar oare sunt pregatita sa fac ceva care sa le pastreze in viata cat mai mult?
Invariabil starea de gratie nu isi face loc cu coatele prin mutimea gri.
In ce punct al limitelor mele ma aflu?
Greu de crezut ca o sa-mi pot raspunde la intrebarea asta curand....
Mi-e dor de mine...

21 februarie 2010

Sand drawing..

Ador starea de privitor...
Imi da linistea de care am nevoie atunci cand simt ca ma sfasai in mii de bucati.
Privesc inocenta mainilor ce descriu durerile omenirii si compar.
Sunt singurele momente cand compar dar nici pe departe nu sunt singurele momente cand ma doare.
Vad in lumina aceea zeci de mii de trairi pe care mi le recunosc...
Azi sunt trista.
Dar am forta sa vad frumosul si in lacrimi...
Mi-e dor...

19 februarie 2010

Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...

10 februarie 2010

Convoi de trepte...

E tarziu.Privesc scara spre mansarda.
Pare atat de neverosimila incat in minte imi incolteste cel mai sardonic suras. Nu il las sa iasa de acolo. Il tin ferecat. Pasesc pe prima treapta si gandul ca o sa o vad face ca drumul pana in camaruta ei sa para volatil.
Prin minte se revasesc aromele de lamaie uleioasa si incisiva.
Deschid usa si pasesc inauntru. E cald. Aerul inchis si consumat de zvarcolirile marionetei fuge fericit spre o libertate iluziorie.
Papusa hidoasa pare sa dorma.
Nu vreau sa o trezesc eu. Vreau sa ma simta cum ii invadez spatiul. Vreau sa fie sigura ca ochii din sertare o sa-i mangaie obrajii.
Ignor oboseala si ma asez pe scaunel. Pe sub pleaopele de lemn observ cum ochii i se misca in cautarea visului. In somn, imi pare o iluzie indepartata ce nu isi gaseste locul nici macar in lumea creata de ea.
Nu am puterea in momentul asta sa privesc frumosul. Totul in mine striga dupa cotloanele intunecate. Le provoc sa iasa la suprafata si sa rapuna intr-un gest radical somnul papusii de lemn.
Pentru cateva momente respiratia mi se opreste. Linistea din mansarda imi coase buzele intr-un vasnic model de dantela sparta.
Ma invaluie o racoare ce se revarsa din mine. Imi odihnesc palmele pe genunci si privesc somnul introspectiv al marionetei.
Ii simt durerea de a nu visa in culori si rasul sardonic din mine devine de nestapanit.
In coltul in care zace oglinda prafuita am senzatia ca s-a conturatul hotarul morbid dintre doua lumi ce de afara par separate.
Hidoasa murmura in somn. Buzele ii deseneaza un singur cuvant ce se rostogoleste spre picioarele mele.
Oglinzi...oglinzi....
Incep sa rad in speranta ca ceva se va misca in trupul de lemn plin de carii. Inutil.
E cuprinsa de visul ei.
E intr-o lume in care se vede tanara si puternica. O lume in care are dreptul sa impuna si sa ceara, o lume in care totul ii este pus la picioare. In cuvinte, in versuri, in muzica. E totul al ei. Revendica si pune stapanire. Saruta si stapaneste. Zambeste si aduna. Cauta, gaseste, invoca, se daruie.
Ma opresc.
Imi dau seama ca nu e lumea mea. Imi dau seama pentru prima data ca nimic nu imi da dreptul sa o trezesc si sa o agat din nou in cui.
Nimic....
Ies din mansarda rapusa de oboseala visului si ma cufund in caldura mea.
Buzele insetate trec peste dorinta si gusta licoarea din paharul transparent.
E vie...
E ambra...

9 februarie 2010

Voglio il tuo profumo...


Mi-am cautat azi in mine muza. Si nu pentru ca era ratacita sau pentru ca nu o mai simt. Simteam nevoia sa ii captez pulsul.
Am cautat-o in zeci de versuri, puse sau nu in muzica. Am cautat-o in excentritati si in absurd.
Este prezenta peste tot.
La un moment dat aveam senzatia ca sunt o naluca ce aluneca pe urma pasilor ce nu au calculat niciodata probabilitatile. Asta mi-a dat o stare de liniste ce se poate desena in toata gama de culori pe care o imbraca pamantul.
Si atunci m-am transformat in ochiul mintii. Am vrut sa citesc dincolo de cuvinte, fara teama de a simti pe palme malul odios din care cresc nuferii.
Am zambit...
Muza mea a luat forma unui Zburator.
Punctul acela unde pe de-a-ntregul pot fi eu, locul acela unde simturile imi sunt clare si intense. Timpul acela in care zambesc si iubesc. Un fel de nemarginire a mea sudata pe aripile unui sol harazit sa imi arate jumatatea.
Ma invalui in esarfe de stele si picuri de ploaie si pornesc intr-un dans ce se hraneste din pamant. Calc, desculta si linistita, pe un covor din petale universale si desenez, cu spini pe un chevalet imens, albastrul din mine cu rosul de pe buze.
Imi dau seama ca nu este momentul sa intreb nimic. Realizez ca mi se daruieste aroma unui gest primordial si asemenator unei flacari. Nu ma pot opri din iuresul dansului. Gust ploaia si adun vantul in causul palmelor. Le transform in diamante si nu imi este frica de recele atat de stralucitor...
Nu e timp, nu e dimensiune, nu e abstract...
Do I have to say the words....

6 februarie 2010

Capcana dintr-un ecler cu frisca...

Ai cumva idee ce iti doresti?
Vezi in oglinda o imagine fara contur inundata de dulcele otravitor din frisca spumoasa.
Te miri si nu intelegi. Ti se pare ca polul opus s-a apropiat de tine conturandu-ti buzele cu ciocolata.
Cata neglijenta din partea mea!!!
Doar ciocolata ti-a mai ramas. Ea e cea care iti secreta serotonina si o impinge in arterele tale amortite de un plictis costisitor.
In miscari sacadate iti reversi frustarile inexistente si apoi, intr-un gest obsesiv, construiesti lacrimi pe muntele de etichete colectionate in timp.
Nu au valoare decat in ochii tai rapusi de ceata deasa a iluzilor marginite de un ecler perfect.
Te privesc...
Imi dau seama ca te opui unui zid. Imi dau seama ca iuresul de zambete ce il indrept spre tine nu face decat sa mai adauge stereotipii pa langa eclerul atat de dorit.
Stiu ca ti-e pofta si mai stiu ca nimic nu te va impiedeca maine sa deschizi usa unei cofetarii si sa-ti reversi stupizenia in frisca imaculata.
Vanzatoarea iti va zambi nostalgic si isi va inhiba elanul de a te trimite in viata. Nu pentru ca ii este rusine de cum si ce gandeste, ci pentru ca stapanul ei e clientul ei.
O sclavie marginita doar de visele tale ireprosabile pe care in inconstienta ta nici nu le poti descifra.
Ce vrei? Ce te impinge sa nu te lupti cu furtuna? Ce te face sa crezi ca ti se cuvine?
Zambesc ironic de data asta....
In minte ti se tese acum imaginea piciorului tau in pantoful acela rosu. Te intrebi, in naivitatea ta, de ce nu ti se potriveste. Nu stii sa-ti raspunzi si intorci inspre mine fata crispata cerand raspunsul...
Pentru ca nu sti sa captezi vantul, pentru ca nu sti sa razi, pentru ca nu esti calda, pentru ca unduirea ta este o pantomima inutila si schiloada. Pentru ca ti-e frica!!
Vrei mai mult?
Nu ai cum sa primesti mai mult. Mereu intelesurile o sa-ti depaseasca gandul obsesiv al posedarii si al trocului. Te-ai oprit intr-un punct fara resurse. Intr-un desert axiomatic ce nu mai are nici macar puterea sa se revolte.
Un ecler cu frisca costa 3,5 lei....
Visele sunt doar proiectia dorintelor. Cam ieftine dorintele tale......

4 februarie 2010

Otchi tchernie....


Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
 
 

2 februarie 2010

Mantra tacerii..


Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

1 februarie 2010

Regasiri in cautari...


M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...