Biochimie...

Femei, femei ...e plina lumea de nebune...
Erau pasi fara dimensiune. Nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fie pentru altii nu se gasea acolo.
Era spirit. Era atitudine si dementa. Era frumusetea pura din cel mai schizoid tango compus vreodata.
Asta am simtit cand mi-am adus aminte de cicatricea de pe sanul stang si amintirea mi-a placut atat de mult incat am simtit pe limba iluzia salivei amestecata cu cel mai rafinat coniac pe care l-am baut in vremurile altor cautari aspre.
Mintea mea hoinara recitea episodul acela pe sinapsele prafuite si ma imbatam cu fiecare pagina risipita si apoi adunata. Nu existau in acele momente semne de punctuatie care ar fi putut sa imi altereze in vreun fel bipolaritatea rasfatata si linistita.
Repetam pana la obsesie. Adaugam numele doar ca pe o valenta ce o voiam oprita in acel concret si rotund balon de sapun.
Natalia...Si totul trecea dincolo de perceptia ascutita a unui chevalet asezat intamplator in lumina ce il desavarsea. 

Blonda...
Cu ochii albastri si pielea ca de portelan. Am stat cu ea in atelierul ei de la Constanta doua saptamani, timp in care fiecare gest insemna frumusetea desavarsita.
Are sanii ca perele aproape coapte si este plina de viata. De cele mai multe ori picta goala si asta o facea sa para serafica in lumina noptii.
Zambea si se incrunta. Fiecare culoare aplicata pe panza insemna un fior care ii strabatea tot trupul. Este pasionala si emotiva in acelasi timp. Excentrica si timida. Impulsiva si fragila si foarte senzuala...
Ii place foarte mult apa marii noaptea. Se scalda doar goala si doar noaptea. O excita atingerea apei si pentru ea mangaierea aceea e pura placere. Sufocanta si departe de lumea dezlantuita.
Mi-am amintit de ea si povestisem cuiva....pentru prima data. Amintirea era atat de puternica incat noaptea am visat-o in varii ipostaze.
Frumoasa, excitata si mai ales intensa....
Si visul a iesit din el pe buzele mele. Spuneam cuvintele intr-un geamat prelung pentru ca visul nu ma durea si era intens. In acele fractiuni de secunda am auzit vocea masculina. Aspra, din piept. O auzeam in visul meu dement. Ma intreba despre Natalia. Vocea masculina din afara visului meu voia sa vada si sa simta altfel, cu mine adormita si dorind trupul acela perfect si nelinistit, ud si completat de mintea atat de abisala.
In noaptea aceea am trait intensitatea atingerii ei in vis, in timp ce eram atinsa de vocea si mainile barbatului.
A fost acolo ca un prezent albastru, pana la capat...
Cand m-am trezit vocea barbatului mi-a povestit visul cuprins doar din franturile de cuvinte ce imi scapasera de pe buze...
De ani de zile nu mai stiu nimic de ea...
Coniacul amestecat in saliva mea a prins contur. Textura aramie a esarfei Nataliei imi mangaie sinapsele cu insistenta si se naste inevitabil dorul incrancenat de acel fel de pasiune, dar altfel. Nerepetativ si totusi similar, unic si uneori comun.
Altfel de iubiri...
The most beautiful makeup for a woman is the fucking  passion. But cosmetics are easier to buy....

Quo vadis domine?

Sursa fotografiei aici

Constat din nou ca a citi anumite scrieri la o varsta prea frageda este o lectie cu repercursiuni care are doua taisuri. Esti prea crud sa ti le asumi ca atare. Asta reprezinta taisul poztiv al lamei ce pana la urma va ucide. Apoi, dupa ce vreme a trecut peste pleoapele tale le regasesti. Si de aici incepe cu adevarat circul...
Le recunosti...
De asumat nu mai ai cum sa ti le asumi, pentru simplul fapt ca le simti goliciunea si inadaptabilitatea cu ceea ce traiesti si iti doresti. Mai ai momente cand ti se par profunde, dar asta se datoreaza doar starii de reminescenta si de egoism pur fata de orice actiune ce necesita o implicare a factorului uman din tine.
Ohhh! Dar ce ochi mirati ma privesc de dincolo datorita acestor spuse. Si cat repros se contureaza in sprancenele adunate deasupra lor. Si nu pot sa ma abtin sa nu zambesc la aceasta atitudine. Parca aud din toate partile ravarsandu-se fara opreliste cuvantul...egoism....
In asemenea situatii nu este nevoie sa mai dai explicatii. E ca si cum ai lupta cu morile de vant.
Dar nu pot sa trec peste asa cu indiferenta. Ar insemna sa ma abat de la mine, ceea ce nu se va mai intampla niciodata.
Asa si?
Nu exista o unitate de masura a umanitatii. Nimeni nu a avut grija sa se preocupe de o asemenea inventie. Si de multe ori m-am gandit ca ar fi fost cel mai contestat inventator, desi poate ar fi avut placerea sa-l pipaie pe Nobel pe TNT. Sau poate ca nu a avut suficient curaj sa raporteze umanitatea la purul egoism al omului. Constiinta e o chestie pusa acolo in noi pentru a contrabalansa egoismul cras ce ne caracterizeaza. Iluzia spalarii constiintei pentru ca ai dorit ceva, pentru ca ai vrut sa atingi si sa te infiori dobarand un tabu a dus la prozelitismul filantropiei.
In cazul asta constat ca imi este perfect in colivia mea de aur si renuntand in a mai cauta esenta cuvintelor din adolescenta. Cinismul naste monstri, dar cu siguranta ipocrizia este mama filantropiei.
Si  ma repet spunand cu egoism: ca sa vorbesti despre mine este usor....sa fii ca mine e al dracului de greu....
Hai siktir!!!

Lumi paralele...

Azi am avut de ales intre a urca scara pana la marioneta mea hidoasa si o plimbare pe stradutele scaldate in soare.
N-as putea spune de ce am ales a doua varianta. Un impuls. Atat.
Am incaltat pantofii rosii si am plecat invaluita in adierea de vant ce purta pe aripi mirosul malinului.
De fapt am ales sa imi las gandul sa zburde prin desisul simturilor. Cu siguranata marioneta mea hidoasa ar fi incercat sa ma opreasca. Ea nu ma vrea niciodata in aerul rarefiat ai inaltimilor. Ea ma vrea in banal, absorbind perfectiunea animalului social din fiecare si adaptanadu-ma asa ziselor cerinte. Ea ma vrea zambind ingaduitor fata de orice fel de necunoastere, ma vrea terna, cufundata in balta de noroi a unei umanitati desarte.
Nu pot sa nu zambesc acestor dorinte si nu pot sa nu pasesc mai departe impartind cu drumul dansul pantofilor rosii.
Colb..
Colb pe un spirit liber. Patina timpului.
Vad asta de ceva vreme. Tac. Incerc sa imi dau seama unde este izvorul. Incerc sa palpez nelinistea si sa inteleg de ce.
O umbra a unui om ce odata imprastia seva creatiei dintr-un inalt nepalpabil de noi ceilalti.
Umbra unui spirit ce acum rataceste umil si nonsalant printre conveniente. O marioneta. Atat.
Invelita in taceri, zdrobita de cotidian paseste in fata mea. Tace.
Amintirea eclerelor ravasite de primavara e undeva departe catarata pe sforile fragile manuite de ucenici papusari.
Am senzatia ca privesc o secventa dintr-un scenariu banal in care figuratia are rol principal.
Un labirint de oglinzi imi atrage atentia. Umbra imi da doar forta sa privesc de afara. Nu ma feresc. Privesc chipul ei distorsionat de oglinzile ce o inconjoara.
Tace...
Tac...
Nelinistea pantofilor rosii ma face sa ma indepartez de labirint. Nu am ce vedea acolo. Un sir de papusi de portelan urmareste marioneta. Au ochii goi si zambetul lor este atat de palid incat se dezvaluie sub forma unei schite in carbune peste care s-a varsat o calimara cu cerneala.
Au o frumusete aparte. Rece, alba si tacuta. Marioneta nu se intoarce inspre ele. Chiar daca sforile sunt manuite de maini pricepute, nu se intoarce sa indemne papusile sa o urmeze. Pur si simplu stie ca mereu o sa fie in urma ei. Este trena dantelata a banalului, a prezentei prin absenta, e cuvintelor goale si a dorintei de a poseda.
Zambesc....
Trec pe partea cealalta a strazii. Intorc privirea spre cer si plec mai departe. Ma indepartez de marioneta si de sirul de papusi umile.
Pantofii rosii zambesc caldaramului. Acum sunt fericiti. Au in fata ochilor doar cerul. Nimic nu ii opreste sa priveasca.
E liniste...
Seva creatiei se afla undeva. In mine, in tine, in noi.
Nu imi ramane decat sa o astept sa isi reverse harul asupra cuvintelor mele...
Nu imi ramane decat sa sper ca sforile vor cadea pe caldaram si vor lasa spiritul liber. Asa cum este el in fapt.
Zambesc si imi dau seama ca eu pot sa fac asta...indiferent de anotimp si de neguri...
　

Alb vs Negru...

Contrastul ideal...
Ce vezi, muritorule de rand?
Un semn perfect in alb si negru. El si Ea. O imbinare fluida, conturata intr-un cerc a carui constanta este doar presupusa si nedovedita.
Albul...
Adularul din Piatra lunii...
Inocenta si sclipirea perlei intr-o lume in care mereu isi gaseste locul. Atingerea suava a luminii ce da iluzia ca nu mai exista alte culori. Puritatea crinului si simbolul de dincolo de moarte. Lacrima transparenta a puritatii si prima imagine a iubirii. Cald si rece in acelasi timp. Atat de alb incat irizarile de albastru se zbat sa contureze neprihanirea si sa-i imprime o cadenta din care forta sa razbata in est si vest, locul unde soarele apare si dispare pentru oameni....
Yang...
Foc si vant impletite in cadenta completarii fara sa se ucida. Caldura si uscaciune.
Si piesele de sah ce au prima mutare...

Negrul...
Baza lumii. Eleganta rafinata si studiata a unei forte aproape tangibila. Templul de unde creatia mereu porneste spre alb. Atingerea grea si tandra in acelasi timp a unei zbateri ce mereu isi cauta raspunsurile. Locul spre care, scara nemarginita a simturilor are forta ispitei. Tentatia atingerii unui tumult ce iti poate izbi firea de cele mai inalte raspunsuri despre tine, din tine. Onixul luciu si fierbinte in acelasi timp, fixat in montura dantelata faurita in febrilitatea degetelor unui bijutier batran.
Putere, nonsalanta, cald si rece in acelasi timp....
Yin...
Feminitate si inertie in cadenta nordului. Apa si putere dincolo de imaginatia banalului.
Si alte piese de sah...
Ce vrei sa alegi muritorule?
Zambesc...si aleg neuitarea...
Sa nu uit...
Ce insemni..
Cum te revolti...
Cum zambesti...
Cum atingi...
Cum cauti...
Cum doresti ....
Si mai ales nu uit cum iubesti!
Sa nu uit si sa spun ce sunt langa tine.
Sa nu uit si sa spun ca am stins momentele lumesti in favoarea extazului tau.
Sa nu uit si sa spun ca nu o sa mai fiu niciodata alaturi de cineva cum sunt langa tine.
Sa nu uit si sa spun ca desavarsirea mi-ai daruit-o neconditionat.
Sa nu uit si sa spun ca sunt libera. Sa aleg cand si cat sa plang. Sa aleg sa transform chinul in placere si sa imi pun in cuvinte sufletul.
E un egoism sa nu uiti.
E o infatuare sa crezi.
E o revolta in fiecare asteptare si speranta.
E un curaj sa pleci la drum invaluita in mantia curajului dezgolirii.
E un har sa iubesti.
E un dat sa vezi cand esti orb.
E o forta incomensurabila sa dai neconditionat.
E alb si negru...
Si iarasi zambesc...
Nu pot alatura desenele si nu pot nici macar sa le vad separate...
Dar nu uit, ca indiferent de finalul jocului de sah, albul va ramane intotdeuna cu prima mutare...
Poti sa transpui iubirea asa?
Zambesc.....
　
　

Ravasire...

Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......

Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...

Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Invata-ma sa plang....

Oamenii alergau...Subjugati de dorinta puterii de a impune culoare unor zile ce de multa vreme au fost pictate.Avizi, incrancenati si .....
Nu pot descrie imaginile, nu gasesc cuvintele in sufletul meu.
Azi, pentru prima data, am avut senzatia ca zambetul a fost luat prizonier.
Azi am ratacit printre ramasitele unei toamne ce m-a impins catre o mana intinsa, azi am simtit cel mai tare in mine stiletul de gheata rascolindu-mi fiinta cu puterea si violenta unei tornade.
Nu eram nici cititor si nici scriitor. Nu eram nici macar umbra unui castan batran ce stie sa-si astepte iarna cu semetie.
Iti aduci aminte ce imi spuneai in cafeneaua in care cainii au voie sa bea apa?
Eu da!
Zambetul tau de atunci mi-a acoperit rana vie. Stiam ca o sa vina clipa in care autismul meu se va face tandari pe un caldaram dur si rece din granit.
Si ai stiut si tu.....
In mica lume a versurilor scrise cu verde imi asteptai tipatul cu infrigurare si dragoste. Dar nu puteam atunci sa tip. Imi inghetase muzica in suflet si ritmul a pierit zdrobit de mutenia frunzelor imprastiate pe pamantul aproape inghetat...
Alinta-ma suflete si invata-ma sa-mi plang rana stiletului de gheata. Invata-ma sa rad iarasi cu sufletul si sa-mi cant anotimpurile.......cu dor....

Calatorii in simturi - Foamea de absurd...

Luxul compartimentului a devenit deja ceva banal. Un stereotip aruncat doar in fata incepatorilor care nu si-au masurat inca extazul unor calatorii pe muchie de cutit.
M-a rapit oboseala si m-a invaluit in patura ei mitoasa incercand sa ma faca sa uit pe ce taramuri mi-am dus pasii goliti de noroiul cotidianului ce mereu imi rezerva surprize.
Nonsalanta cu care il priveam pana acum pe conductorul gras, pe a carui fata se adunau necontenit picaturile de sudoare, a pierit intr-o gara in care fulgii de nea se jucau cu luminile lampadarelor trecute de mult de varsta senectutii.
In asemenea momente imi este greu sa privesc framantarile personajelor din vagonul restaurant. Asa ca am preferat de data aceasta sa iau cina in compartimentul meu. Nimic special, doar ca vinul mi-a intetit starea de moleseala si am inchis ochii in perspectiva dorita a unui somn profund si odihnitor.
Nu a fost sa fie asa. Ochii personajelor intalnite in trenul acesta au inceput sa apara din ceata timpului perindandu-se intr-o parada luxuoasa de simturi.
Culoarea nu mai avea importanta. Erau doar bantuiti de furtunile launtrice ale sufletului, de furia de geniu ce le rapea atat de dorita liniste. Ravasiti de tornadele negre din suflet, ochii ma inspaimantau prin luciditatea cu care isi constientizau singuratatea ce ii coplesea si ii inlantuia in mrejele ei infometate de sangele cald al pasiunii. Nu era o scarba de sine. Din contra. Era o revolta mistica impotriva vointei ce se straduia sa dea un sens singuratatii, era efectul la caderea cu prea mare luciditate in adancurile constiintei. O constiinta ce da cumplita senzatie de vid interior ce nu poate fi vindecat.
Am deschis ochii pentru a alunga chipurile contorsionate de efortul de a scapa din inclestarea unei singuratati voite. Am privit pe geam. Picaturile de apa ce se rostogoleau din cer loveau trenul si incercau sa spele urmele insangerate ale sufletelor ratacite in luxul derizoriu al aventurii.
Palpam cu aripile sufletului durerea stiletului de gheata. Simteam nevoia acuta de a topi in mine ridurile atasate de un zambet sardonic impins spre lume de o revolta continua impotriva prejudecatii si a fricii.
Detest frica. Detest mirosul ei de putreziciune ce duce spre o nehotarare aproape palpabila in sangele ce impinge dorinta spre alte sfere. Detest lasitatea acceptarii unor micisme ce imprastie umbre reci pe culoarea vie a unor inaltimi pe care le-am palpat.
Am obosit. Inchid ochii si imi alint avalansa din suflet cu Baudelaire....
...."M-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"....
Conductorul anunta o gara. Nimic nou. Aceleasi lumini, aceleasi suflete schingiuite ce spera ca pot achita o nota de plata aruncata in vant de un coductor gras si transpirat...raises...all in and stand up!!!

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Iubire...

Te iubesc mai mult decat viata
Oricat de grea ar fi fost perioada in care m-am nascut nu i-am luat cu mine decat binele pe care mi l-a facut.
Mi-a dat liniste, mi-a dat placere. Acea placere care imi permitea sa-mi sarut fluturele, sa-l mangai si sa stau cu el.
Acum ma gandesc la fluturele meu, nu mai am timp sa-l sarut si alerg ca o musca bezmetica catre ceea ce cred ca m-ar interesa.
Oare m-am pierdut pe drum?
Oare nu mai simt?
Oare chiar m-am lasat coplesit de cotidian?
Nu cred...
Cred prea mult in mine sau prea putin.
De ce dracu am lasat aceste ganduri sa ma napadeasca?
Un moment de slabiciune?
Un moment de adevar?
Niciodata nu am sa fiu slab, pentru ca stiu ca sunt puternic, pentru ca stiu ca nu vreau ca indoiala sa-mi ia visul!
Iubesc toamna si culorile ei. Nu iubesc negrul. Poate pentru ca il iubesc prea mult, dar nu il vreau in sufletul meu sau in viata mea. Si in gandurile mele cand il primesc o fac din cauza ca e din mine. Nu-l iubesc, nu-l apreciez si nu l-as vrea.
E parte din adevar si nu il pot refuza. O parte mica care atunci cand se manifesta schimba orice culoare. Are puterea asta:)))
Nu i-am spus dar am pentru el o surpriza!!
Se numeste alb! Si il acopera chiar si pe el!
Viata e frumoasa, viata invinge! Ca vrea negrul sau ca nu vrea!
Nebunul de alb este cheia!

Nu iubesc viata mai mult decat pe tine...
Oricat de grea mi s-a parut odata starea de negru am vazut-o. Am privit-o in ochi si nu mi-a fost teama. Am aruncat dincolo de orice spectru fricile inutile si deziluziile. Nu ca sa ingrop negrul ci doar sa ii dau locul cuvenit.
Oare m-am pierdut pe drum?
Oare nu mai simt?
Nu cred...
Mi-am numarat in palme toamnele cu tot ceea ce mi-au adus. Mi-am scrijelit pe suflet tabloul unei lumi in care am desenat zambetul.
Si am stiut mereu ca negrul este acolo. Era la coltul gurii, in umbra zambetului meu. Nu pot sa nu il iubesc. Era parte din zambetul meu.
Linistea mea e prilej de valtoare.
Baiete furia cerului se va pogori peste tine!!!
Ai un singur raspuns!
Esti in stare? Ai puterea?
Te iert doar daca sti sa razi!
Altfel te condamn la intuneric vesnic!
Nu i-am spus, dar am pentru el o surpriza!!!
Se numeste Nebunie!
E dincolo de negru si aproape egala cu albul.
Nu se masoara, nu se cauta. Doar este!
Viata e frumoasa, viata invinge!
Indiferent de umbra negrului ce mereu vrea sa rastoane firescul din anotimpurile pe care le iubim.....
Si da! Cheia e Nebunul de Alb!

Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….