Calatorii in simturi - Alinta-ma suflete.....

Gasesc in fiecare calatorie in simturi ceva ce mereu asociez cu o aroma. O aroma ce imi da sentimentul acela de implinire si confort pentru a privi totul in jurul meu, in culorile mele. De afara poate sa para o nebunie, un cliseu, ce te duce cu gandul ca ma invart in propria mea lume fara sa vad contrastele exterioare. De fapt contrastele astea ma fac sa pot rataci nestingherita in lumi mai greu vizibile si cu arome rar intalnite, fara sa imi smulg picioarele din realitatea cotidiana.
Am pasit in cafenea. Si de aici incepe aventura intr-un spatiu usor palpabil si in acelasi timp atat de vizibil aranjat pentru a oferi o parte din sufletul creatorului.
Ar fi stupid sa trec, fara sa descriu, peste aroma aceea unica. Aburul boabelor de cafea proaspat macinate se transpunea intr-o incantatie divina ce se imprastia in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Linistea era impletita intr-un fuior abstract de lemn si panza pe care isi puneau amprenta personalitatea tablourilor ce tinteau in sufletul meu latura incursiunilor spre un necunoscut pasnic.
De ce oameni si de ce simturi?
Intr-un asemenea cadru am cunoscut Omul de dincolo de versurile cantecelor cu care mi-a alintat sufletul cativa ani, in siruri de cuvinte scrise cu acea culoare ce intotdeauna mi-a dat siguranta continuitatii: verdele!
Ochii vii, cu scanteieri diamantine ciudat ivite de dincolo de culoarea lor blanda, mainile mici si delicate cu degete subtiri ce conturau gesturi sigure, izvorul de energie imprastiat dincolo de noi si de aromele cafelei, m-au facut sa urc incet intr-o lume in care sa ma simt in largul meu.
Mi-am umplut sufletul de cantecul plin de umor si de rasul nonsalant alaturat peretilor pe care probabil mii de maini au lasat mesaje, pe hartii colorate, in asteptarea unui raspuns ivit din neant si care sa aduca exceptionalul intr-o lume cenusie si plina de tristete.
Dansul luminilor si al oamenilor din cafenea ma facea sa-i privesc reactiile ivite parca dintr-o emotie ce nu si-o vroia expusa. Nu epata, dar recunostea in fata lumii ceea ce este cu un curaj greu de masurat si de raportat.
Intr-o cafenea unde oamenii isi aseaza sperantele pe bucati de hartie colorata, unde cafeaua este parte din nectarul zeilor, unde zambetul a fugit si unde cainii au voie sa bea apa, am gasit Oameni liberi si frumosi.
Zambesc si merg mai departe strangand la piept acea parte din lumea asta ostila ce ma face sa-mi fie cald in mine……
Alinta-ma suflete si atunci florile batranei se vor incrusta in timpul nemasurat al unor melodii ce zugravesc culoarea vietii…..
　
　

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Calatorii in simturi - Nalucile

Trecand pragul romanelor victoriene si a manierismul britanic m-am gandit ca nu imi strica o plimbare racoritoare.
In burgul medieval dumineca timpul se opreste. Cred ca este o intelegere tacita intre zidurile cetatii si timpul pravalitor de idei despre odihna si amorteala placuta.
Am pornit agale prin centrul amortit de ploaia rece de toamna. Aerul crud dadea tigarii o savoare aparte. Cladaramul obedient sorbea din ploaie tacerile pasilor.
Incercam din rasputeri sa nu ma intorc in magia personajelor lui Susan Howatch, magie care m-a invaluit in tot sfarsitul de saptamana.
Am traversat parcul batran ascultand tanguiala frunzelor rapuse de o toamna indolenta si neiertatoare. Pe de alta parte simteam nevoia sa arunc bete de chibrit aprinse in baltile ce s-au transformat in oglinzi ingaduitoare. Imi doream sa vad jocul viu al luminilor inramate in picurii reci si constanti ce imi amplificau dorinta de fuga dintr-o lume ce mi-o doream reala. Amintirea aromei unei tigari de foi imibibata in coniac si vanilie m-a facut sa zambesc.
Vanzatoarea de la chiosc, plictisita si infrigurata, mi-a sugerat subtil ca nu are sa schimbe o bacnota atat de mare la ora aceea. Am zambit....in burgul medieval vezi caini vagabonzi doar cand cei de la ecarisaj le mai dau drumul din adaposturi ca sa justifice salariile.
Am fericit vanzatoarea cu un schimb avantajos de marfuri, mi-am indesat mainile in buzunarele canadienei si am pornit spre casa pe alt drum.
Amorteala orasului mi-a dat o stare ce m-a impins la introspectie. Nu prea adanca, doar atat cat sa dau viata vitrinelor luminate abuziv de un prost gust progresist.
Trecand peste valsul pantofilor colorati cu tinte abstracte si peste unduirile rochiilor de seara ce nu isi vor gasi curand cenusaresele, m-am oprit in fata ecranului unui bancomat. Portocaliu!! Am inceput sa rad in linistea rece. Isi etala nurii electronici cu invitatii concise si refuza parca sa scuipe spre intoleranta cu care ploaia il ocolea. L-am privit cateva secunde in speranta ca acel portocaliu mojic o sa dispara printre ofertele generoase. In zadar. Persista in portocaliu. Nici macar nu am avut generozitatea sa ma revolt, dar mi-am pus in gand sa il retin si sa nu ii ofer decat sansa sa-mi savureze indiferenta.
Mi-am dat seama, dupa cativa pasi, ca intre castanii seculari s-a incins un dans al nalucilor a caror martori eram doar eu si papusa impartiala de pe coltul turnului cu ceas.
Naluci stravezii si lipsite de gratie cautau sa-si marcheze teritoriul prin gesturi violente si sa acapareze atentia brancilor ceasului. Mi s-a parut atat de hilar incat m-am oprit si am privit cerul incarcat cu nori diformi. M-a uimit tenacitatea cu care nalucile impleteau spasme cu snururi de decadenta cabotina si mai ales m-a invaluit mantaua bucolica a nesansei lor.
Am zambit tavalugului si am plecat mai departe.
Nu stiu de ce cautam un raspuns starii mele colorate, nu stiu de ce am avut impresia ca raspunsul acesta se afla in acea lume victoriana ce mi-o doream contemporana in acele momente.
Ajunsa acasa si istovita de ploaia rece m-am cuibarit in asternuturile calde dorindu-mi cu ardoare ca fluturele meu sa adaste pe un Prolog de Heine. Sa-mi insire pe un fir de matase rosie forta cu care calatoreste in lumea victoriana ce doar el si-o poate aduce in prezent.
Am adormit zambind cu gandul la culorile aripilor atat de calde.....