2 februarie 2012

Moarte...

Livada postei
Pagina doisprezece fara aliniat...
Imi cautam abisul fara sa am un reper. Contraziceam astfel teoria punctului de sprijin. Universul meu rasturnat are forma de meduza. Gelatinoasa si de cele mai multe ori nociva. Pluteste in deriva si nu are nici cea mai mica intentie sa se apropie de malul stancos.
Frizez echilibrul si incerc sa nu fiu eu cea cautata. Nici prin cuvinte si nici prin simturi. De forma nu mai vorbesc. Am stabilit deja ca e o masa gelatinoasa...
Imi aduc in fata ochilor visul bizar.
Ma vad contorsionata pe un drum nebatatorit de pasi si incerc sa fac distinctia dintre muschiul moale si rigiditatea pietrelor.
Asimilez totul ca pe o metamorfoza unica si ireversibila ce ma impinge inainte. Indiciile sunt putine si lipsite de lumina. Orbecaiala asta nu face decat sa imi faca sangele sa se zbata zgomotos pe calea de intoarcere. E ca si cum sursa se revolta...
Ceva pentru ochii lumii, ceva pentru mine si hotarul imaginatiei ce mereu isi modifica intensitatea.
Dualism insuportabil. Obositor. Cast si impur in acelasi timp. O alergare constanta si furioasa. Sondare. Mult negru ce incearca sa razbata in culoare. Mimetism.
Ma oboseste somnul. Ma arunca intr-o stare de inertie aproape paralizanta. Ma uimeste prezenta lui atat de inversunata. Tipa si isi cere dreptul constient de forta cu care repara iluzoriu starile intense. Construieste in jurul meu o inchisoare versatila. Se interpune intre simturi si luciditatea mintii si isi impinge coatele pe marginea abisului cautat. Nu ma lasa sa vorbesc si ma inchide. Ma apasa si imi da senzatia ca trupul meu a devenit un ulei volatil rar si nu de mult inventat.
Compun lumi pentru demonii salbatici ai altora. Le dau culoare si asfintit, si apus si febra. Le tai felii din tortul incomensurabil al imaginatiei mele. Inconstient si total. Fara sa ma gandesc ca in timp irosirea asta apasa pe tenebrele mele si le face sa se rascoleasca si sa pretinda. Si eu le lovesc si le trimit inapoi in lanturile groase si in intunericul vascos. Pentru ca nu pot sa pretind. Pentru ca nu vreau sa pretind. Asta ar insemna sa ma inlantui. Sa-mi pun limite si sa nu mai pot respira...
Si atunci as muri...
Si neacceptand asta hranesc hranindu-ma...
Imi sondez proviziile si uimirea mea creste pe masura ce nu inteleg acumularea lor. Si atunci cad intr-un somn greu si revendicativ. Un somn care imi ramane neinteles si care ma marcheaza.
Dupa somnul asta diminetile devin umede si insorite in egala masura. Culorile se desfasoara lin si intr-un amestec hilar. Devin palpabile si incantatoare. Fara refuz. Devin ale mele.
Moarte prin renastere...Demon...