22 mai 2007

Liniste?...





Oare ne vom opri vreodata din cautari?
Intrebare retorica si plina de subantelesuri. Nu stiu daca e dureros dar cu siguranta e sacaitor.
Azi am pierdut ceva frumos. Si asta pentru ca nu am avut curajul sa spun. Nu am spus din teama da a nu a fi respinsa, de a nu primi crudul recul al nepasarii. Jalnic motiv de consolare! Aici trebuia sa existe un zambet plin de amaraciune!
Si ce fac? Zambesc sardonic peste micimile care ma inconjoara si plang pentru lucrurile minunate pe care le pierd din lipsa curajului de a spune. Imi merit starea si mai mult de atat imi merit palma primita.
Nici macar primavara nu ma mai face sa zambesc…. Oare de ce doare atat de tare?
Cred ca de fapt doare gestul neputintei de a-mi aduna curajul si cred ca doare permanenta nesiguranta.
Candva o sa gasesc echilibrul…..si atunci iarasi o sa zambesc ….

17 mai 2007

Strigat...



Nu doream decat sa-mi smulg din piept durerea cu mainile sangerande de ranile falsului din tine…si nu am putut. Durerea a ramas in mine scancind asemeni pruncului lipsit de mama.
Poate daca de pe buzele mele ar fi iesit geamatul surd care imi macina sufletul zdrentuit as fi eliberat si durerea.
Am inchis ochii mintii si am lasat sa pluteasca in jurul meu incantarea amintirilor intr-un dans haotic si plin de culoare. Mi-as fi dorit sa zbor in cautarea lacrimilor si sa ma hranesc cu simturile trecutului. Mi-as fi dorit sa culeg nemarginirea placerii si sa impart dorinta in strafulgerari care sa-ti dea lumina.
Dar ai refuzat sa iesi din genunea aceea a nelinistii, din locul acela sterp si plin de colb argintiu….
Te doream invaluit in lumina placerii mele…dar m-ai aruncat afara din genunea ta, m-ai trimis la lumina, zambind si plina de dorinta si ai ramas in acel colb…trist…anost si luptandu-te cu proprile-ti cautari.
Cand vei dori eu voi fi la lumina si-ti voi darui zborul infinit al pasiunii si al iubirii….

2 mai 2007

Culorile de azi....



Undeva in fiecare din noi exista un spectru al culorilor.

E minunat sa iti poti trai culorile cu alta intensitate in fiecare zi, facand abstractie de un demential daltonism primordial.

Cand ne-am nascut am primit albul, amestecul tuturor culorilor. Dar nimeni nu ne-a invatat sa decelam semnificatia fiecarei culori.

Am ales-o noi pe parcursul anilor rasfranti in valtori de schimbari si trairi. Si asta a facut ca fiecare in parte sa avem propria semnificatie pentru fiecare culoare.Atat de vag si omenesc.

Atat de trist si totusi atat de semnificativ. Am dat culoare iubirii, tristetii, nostalgiei, regretelor, amagirilor, viselor…dar ne-am oprit in a da o culoare cuvintelor. Lame cu doua taisuri, cautari, retorica, deschidere, introvertire, amuzament. Nu ne-a cerut nimeni socoteala pentru asta, nu ne-a judecat nimeni, nu ne-a invinuit nimeni si astfel le-am lasat sa curga cu setea ratacitului intr-un imens, dogoritor si abstract desert.

Candva, cineva drag mie, mi-a spus intr-o noapte, pasind cu gandurile spre casa, ca acolo e soare. Am zambit si am admirat asta chiar daca era un soare rosu.

Am inclinat din cap a intelegere, izvorata poate din ratacirile mele spre un astru intangibil si i-am raspuns zambind ca soarele meu e doar cald.

E mult prea mult si mult prea regretabil cand ridicam intre noi cuvintele. De aceea imi plac tacerile.

Sunt lipsite de bariere si de prejudecati, nu au nevoiae de motivatii si justificari. Tacerile sunt culori calde …sunt razele sorelui nostru…asa cum le dorim si asa cum vrem sa le daruim.M-am oprit azi in a ma mai intreba.

Azi vreau sa traiesc doar culoarea infinita a unei calduri candva daruita….si am sa zambesc pentru ca nu ma simt vinovata cu nimic…