29 decembrie 2010

Aroucer...


Cu cat ii privea mainile mai insistent cu atat dorinta crestea in ea. Nu isi dorea sa masoare intensitatea eruptiei vulcanului din ea.
Starea de expectativa ii dadea senzatia de siguranta.
Se simtea puternica si intangibila in refuzul ei.
Refuzul il construise ca pe o plasa de siguranta necesara si nu cauta sa treaca dincolo de pragul acesta fragil.
Desi isi dorea...
Nici macar nu constientiza ca nimic din trupul ei nu se putea opune.
Imaginea fanteziei ce ii bantuia mintea s-a suprapus peste realitatea plina de cruzime.
Zvacnirea trupului lipit de peretele rece nu a facut decat sa-i confirme iesirea din starea de latenta si refuz.
Degetele lui ii striveau cu brutalitate buzele frumos conturate cu rujul de culoarea sangelui. Isi simtea respiratia pe mana lui si nu dorea decat intunericul pasiunii din ea.
Si apoi prezentul....
Un climax mental….
Ceva ce simti imediat scurgandu-se in tine ca o miere, vascoasa si infernal de dulce. Un joc mistic, insiruire de cuvinte si atat de multe conotatii. Cauti in fiecare punct o explicatie si in fiecare tacere o aprobare. Nu sti daca albastrul acela e ceea ce vrei tu sa fie sau este doar ceva ce zvacneste undeva in coltul unei minti translucide si perverse.
Aroucer……
Fluidul vocii. La fel de insidios si surprinzator…
Simt cum curge in mine. E ca un sange venos, bordeaux, cald, incitant si fara sa starneasca dorinta sa il opresti.
Mi-e cald si foarte sete si instinctiv coapsele mi se lipesc vrand parca sa opreasca fluidul sa se scurga mai departe.
Vocea continua sa rotunjeasca vocalele si sa se strecoare acolo in caldura mea. Reverbereaza in sani, ei se revolta. Probabil ca undeva incearca sa se opuna. E acel Eu nedefinit de constiinta abstracta care de cele mai multe ori nu se supune decat unei anumite placeri.
Mi-e si mai cald. Constientizez ca nu pot opri vocea sa se strecoare in mine. Acum nici nu mai vreau asta si nici macar nu mai este o curiozitate.
Relaxare! Un circuit de imagini de contur. Ce vreau?
- Da Sorana! Spune ce vrei..ai ales arouser! Deci e randul tau!
- Vreau ochii si apoi mainile….
O tornada de secunde colapsice, undeva aproape de o ischemie a sangelui. Si apoi iarasi un circuit de imagini. Insotite de voce.
Mi-e si mai cald. Contraste. Funingine de duritate intr-o culoare aproape de nedescris. Irisi. Si apoi degete rasfrante dincolo de spatiu.
Zambesc si nu pot defini. Merg mai departe in placere fara sa imaginez ci doar asteptand. Buze. Vorace. Si apoi relaxare iarasi.
Astept ce? Incerc sa-mi adun gandurile sa pot provoca. Vreau culoarea pielii. Asta vreau. Undeva in mine tipa un gand raslet. Cere mai mult!!
Sa rationez? Mi se spune ca nu. E inutil oricum pentru ca ma pierd in culoarea aceea. Auriu inchis…alama…un sablon aproape perfect….continuare, procente, razvratire…..mi-e si mai sete si nu pot sa ma opresc.
Sunt un simbol de sticla....

6 decembrie 2010

Rascruce de zapezi...



A alege!

Cand am sa mor...
Vreau sa mor.
Mi-e scarba de mine asa cum sunt.
Mi-e scarba de faptul ca mi-am uitat toate idealurile.
Vreau sa mor.
Nu mai pot trai cu mine. Nici cu tine.

Am ales!
Minti!
Ai dat fasii din tine. Cu dorinta, cu idealuri, cu pasiune.
Ai creat un sirag de margele din nestemate si ai atins locuri in care frigul era stapan.
Cum indraznesti sa imi spui ca nu esti tu?
Cum indraznesti sa imi spui ca vrei sa mori?
O daa!
E usor sa atingi! E usor sa vezi! E usor sa creezi! E usor sa pervertesti!
E atat de usor incat e aproape similar cu distrugerea.
In asta consta simplitatea.
Nu iti cer sa traiesti pentru ca te iubesc eu.
Dar iti cer sa traiesti pentru scarba cu care dezvalui mereu ipocrizia, pentru fiecare pas de muism ce arata lumii alte trepte.
Ce poate sa spuna un om pe care l-ai dus atat de sus?
Ca nicaieri in lumea asta, cat o fi ea de lunga si de lata, scarba nu e mai pregnanta decat acolo unde ti se da sansa sa uiti ce esti.
Spune-mi ca ai gasit locul ala si atunci nu ai decat sa mori.
Dar nu ma minti!

5 decembrie 2010

Leu vs Scorpion...


Degetele ii alunecau pe clape ca o mangaiere ce se imprastia pe trupul obosit al unui pian dezacordat.
Milenii de ierni reci cu abundenta de ninsori calatoare ce musca din acelasi trup.
Sangele melodiei aluneca intr-un spasm de ferestre inchise.
Amazoane cu sanul frant pe crupa animalului ce le duce spre pieire se infasoara in gandul pribeag.
Linistea tropotului ajunge la apogeu si se infige crud in simtul detasat de notele insiruite pe partitura.
Avalanse inmarmurite in pietre se rostogolesc in micul univers nedescifrat.
Adoratie vs iubire....
Cruzime vs cenusa...
Sageti vs scuturi....
Un nimic palpabil si vizibil din departari ce au cunoscut totul.
Dezminti vs dezmintire...
Degetele aluneca in continuare. Desfac si impletesc in acelasi timp temeri absurde culcate in batiste brodate si ude de lacrimi insangerate.
Rece vs lumina...
Versatil, nu?
Zambesc....
A venit iarna!
 

2 decembrie 2010

Absconsus...



Versuri, cuvinte, sensuri, simboluri...
Muzica...
Un interminabil sir de incercari de a spune ceva.
Un nesfarsit anotimp crud si cald in acelasi timp.
Un centaur.
Un rege.
Mii de arme albe ascunse in intentii bune.
O teorie a conspiratiei aproape perfecta si apoi la pasul urmator prapastia unui lac umbrit de lumina lunii.
O femeie a noptii si un calator in abisurile marinimiei.
O tabla de sah si un joc absurd in care singura regula este ca nu sunt reguli.
Absconsus!
Fara a sopti bombasticul din acest voit ascuns limita suportabilitatii nu este palpabila.
Dar este.
Un drum dus - intors. Undeva intre presupusul rai si certitudinea iadului sta pedala de acceleratie. Nu conteaza restul.
Cercurile sunt figuri geometrice ce se inchid pe o tabla de sticla neagra. Creta izbeste podeaua cu un sunet surd si definitoriu.
Nu ai nevoie de compas. Distanta o alegi cand ai decis sa marchezi centrul cercului.
Ai acceptat axioma si ai impins limita peste care doar unul a trecut.
Ceilalti nu pot. Culoarea buretelui ud din cutie le fura atentia.
Imbibat...
Versuri, cuvinte, sensuri, simboluri...
Ipotetic?
Si un triunghi incape in cerc, dar acel cerc nu incape niciodata in acel triunghi...

30 noiembrie 2010

Calatorii in simturi - Sofisme...



- Minciuni albe...
- Ce sunt astea?
- Minciuni pe care le spunem sa ii facem pe altii sa se simta bine.
Cati oameni te-au privit cu incredere in timp ce le spuneai ceva rau?
Dar stiai ca e mai amabil sa le spui adevarul. Cautai cu inversunare sa fii numarul unu.
Eu caut cu inversunare persoana cu care sunt.
Nevoile tale le vor hrani pe ale mele pana cand tot ce mai ramane din noi e conturul cu creta pe podea. Lucrurile nu sunt cum dorim noi, doar ca dorim sa fie.
Desigur asta nu inseamna ca sunt acolo unde ar trebui.
Eu credeam ca daca motivul nu conteaza atunci nici rezultatul nu conteaza. Cred ca asta e dovada ontologica a dragalaseniei.
Si de fapt existenta cuvintelor nu dovedeste existenta conceptului.
Hmmmm....
Crezi ca merita? Doar pentru a urmari si comfirma dragostea neconditionata?
Uite o teorie:
Nu exista dragoste neconditionata. Exista doar nevoia neconditionata.
Durerea schimba lucrurile deci rational este sa eviti durerea.
Si apoi sau inainte sa vezi trasat drumul?
Cum ai gandit tu oare la inceput?
Supozitie:
Voi incepe pasionant. Vom fi prinsi in ciudatenie si ostilitate si neingaduinta.
Apoi ne vom da seama ca flirtul ostil e doar ostilitate si ca neputinta de a ne deschide nu mai e pasionala ci doar frustranta.
Si apoi inevitabila izbucnire. si incriminarile si nu mai vorbim doua luni....si bla bla...:))))
Dar poate ciudatenia si ostilitatea si neingaduinta nu trebuie neaparat sa se termine rau.
Concluzie care iti da timp sa savurezi la sfarsit intregul inteles al expresiei: norocosul de mine:))))
Doamne ce ciufuta sunt azi!!!
Ca apoi sa constati ca:
Iti place persoalitatea mea. Iti place ca sunt complice. Iti place ca nu tin seama de consecinte. Iti place ca pot umili pe cineva daca asta serveste unui scop in care crezi!!!
O doamne! You fuck with me!!!!
Si valoarea mea nu e moartea, pentru ca mortii nu mai au valoare!!!
Enjoy my love pentru ca asta e una din zilele cand nu am tenebre :))))))
Ma semnez Alb,
Aceiasi

26 noiembrie 2010

Calcule...

Un triunghi al Bermudelor?
Hai sa vedem de ce!
Premisa: toata lumea minte.
Intrebare: raportat la ce?

Raspuns: raportat la propria perceptie in ceea ce priveste binele si raul, nu?
Dar?
Binele tau poate insemna raul celuilalt. Si invers.
Element adaugat: increderea.
Daca toata lumea minte, conceptul de incredere nu isi mai are rostul. Nu se poate defini deoarece intra in conflict cu anexa lui: credinta.
Se exclud reciproc pentru ca am pornit de la premisa ca toata lumea minte.
Credinta ca binele si raul exista definite ne duce din nou la concluzia ca elemntul credinta este imbatabil. Si in acelasi timp aleatoriu, nu?
Cred in bine si in rau raportat la perceptia mea, dar nu am incredere.
Dihotomic, nu?
Poti vorbi vorbi de lipsa minciunii si de sinceritatea cruda?
Cum? Cand premisa e ca toata lumea minte?
Motivatie?
Mint pentru ca....Si aici ar urma o intreaga litanie de argumente incepand de la cel mai banal si mai mincinos in fapt: mint ca sa nu ranesc!
De unde stii ca ranesti sau nu?
Pleci in fond de la o premisa care se bazeaza pe un crez raportat la definitia binelui si raului.
Minti ca sa indulcesti, minti ca sa iti asiguri prezenta langa ceea ce iti doresti, minti ca sa te minti ca in fond ai coloana vertebrala, minti ca sa ai, minti ca sa posezi, minti ca sa nu te simti singur si sa te amagesti ca cel de langa tine te vede asa cum esti. Minti ca sa te ascunzi si sa-ti justifici frica de fericire. Minti pentru ca in sinea ta presupui ca lama ascutita a adevarului va face rau. Raul in perceptia ta. Ceea ce de fapt poate sa fie binele celuilalt. Si evident invers.
Un lung sir de minciuni ce da nastere in fapt la relativitatea adevarului?
Sau la scuza imbatabila: mint ca sa nu ranesc?
Daca as intoarce teoria asta pe dos cred ca ar arata ca un puzzle infinit.
Un perpetuum mobile de speta intai niciodata demonstrat.
De ce? Pentru ca la baza are de fapt acel element care nu se poate deturna si nu se poate masura.
Increderea!
In marinimia umana si in scuza empirica a evolutiei spirituale iti permiti sa crezi ca esti indreptatit sa acorzi increderea numai cui vrei.
Asta e bine sau e rau?
Balanta o tine in mana credinta ta. Tot ceva empiric.
Sau balanta o tine in mana sentimentul care justifica acordarea acestei increderi.
Daca iubesti ai scuza perfecta. Deci empiric, nu?
Da iubesc! Deci am incredere!
Extrem de legate chestiile astea doua.
De unde incepe minciuna?
De la rostirea acelui te iubesc sau de la acordarea increderii care in ansamblu inglobeaza si iertarea.
Intr-o lume raportata mai tot timpul la reguli......teoria cu "toata lumea minte" se demonstreaza a fi la fel de empirica precum este frica de reala.
QED ?Eu cred ca da :)
Eu te iubesc! Demonstreaza tu ca e minciuna :)

23 noiembrie 2010

Calatorind cu tine...



Ce se intampla cu noi oamenii?

Uneori e atat de simplu cand privesti cum valurile se sparg de tarm. Unul cate unul. Poate nu iti dai seama de drumul superb al fiecarui val pana la tarm. Poate nici macar nu iti trece prin cap ca de fapt drumul acela aduna in el toata splendoarea trairilor. Privesti doar cu tristete finalul atat de stupid cand totul se izbeste de tarmul aparent indiferent. Vezi cum totul se sfarseste intr-un neant ce isi are definitia in nisip. Si nu privesti in urma lui. De cele mai multe ori dai acestei spargeri de tarm intensitatea unei tristeti a carei sursa nu o poti defini si uiti cat de plin de viata a fost drumul pana la tarm.
Se spune ca oamenii care sunt in coma aud tot ce li se spune si tot ce se intampla in jurul lor. Se spune ca auzul moare ultimul.
Te-ai intrebat vreodata de ce se intampla asta?
Eu cred ca acest simt ne-a fost dat ca mereu sa ascultam. Sa ascultam zgomotul si linistea si mai ales sa ascultam ceea ce vrem sa spunem.
Sa nu ne ferim si sa ne retragem din frumusetea valului ce se sparge de tarm intr-un final ce noi niciodata nu o sa-l intelegem.
Si pentru ca nu intelegem ne-a fost dat sa auzim. Sa definim miscarea simturilor ce se aseamana cu niste clopote grele de bronz ce vor sa isi strige bucuria de a se afla pe un drum ales.
Sa simtim in fiecare moment al vietii ca pe undeva singuratatea ne-a fost data ca sa intelegem si sa deslusim fiecare zgomot al sufletului de dincolo de tot ce ne inconjoara.
Uneori ne facem vinovati de ignoranta si ingamfare si de cele mai multe ori ne victimizam si ne plangem ca singuratatea este grea.
Eu cred ca singuratatea isi are propria ei muzica. O muzica ce o poti asculta doar auzind in tine zbuciumul drumului pe care la un momendat l-ai ales. Nu este un refugiu singuratatea.
E ca si tacerea ce mereu isi gaseste cuvintele si spune.
Spune despre tristeti, despre iubire, despre mii de ganduri ce zburda nestingherite printr-un univers prorpriu ce mereu isi modeleaza forma.
Refuzul fiintei umane de a modela propriul univers cred ca vine din instinctul acela de conservare si de pastrare a ceva atat de iluzoriu incat de cele mai multe ori te face sa zambesti.
Valurile nu isi doresc nemurirea. Ele mereu o sa se indrepte spre tarm nestingherite si urmandu- si propriul drum. Constiente de final si stiind in fiecare moment ca singuratatea drumului este locul perfect unde se pot auzi.
De ce oamenii is doresc o nemurire?
Undeva nemurirea asta isi are definitia in noi. Ne dorim asta cu ardoare. Vrem sa sapam in sufletele celor ce ne inconjoara imaginea propriului nostru suflet. Intr-o ipoteza niciodata demonstrata avem senzatia ca asa o sa fim nemuritori. O sa ramanem vii si dincolo de eternitate. Ne masuram egoismul in cat de multe suflete am reusit sa pasim si sa ramanem intr-un fel sau altul. Credem cu tarie ca mereu o sa avem posibilitatea de a mangaia un alt tarm, si un altul. Pana la infinit.
Nu ne pare rau ca ne-am izbit la un momendat de unul. Ne pare rau ca am fost vazuti facand asta si ca in momentul acela cu siguranta cei ce ne-au vazut nu au inteles bucuria acestei izbiri dure si finale.
Nu cred in frica, dar de cele mai multe ori o simt in mine. Ca un coral ce se unduie molatec in curentii adancurilor imprastiind in lumina ce se filtreaza prin apa culori atat de frumoase incat numai auzul le poate percepe uneori. Ochiul nu este suficient.
E o coma profunda in care imi palpez singuratatea si caut cuvintele nemuririi pentru a da forma tacerilor.
Ce se intampla cand fiinta pe care o iubesti e in bratele tale?
Cand simti sufletul ei pulsand in mangaierea nesfarsita a unui gest ce are ca nume nemurirea?
Ce ne da puterea sa resistam?Cine ne da dreptul sa plangem un val ce s-a spart de stancile mute?
Care forta divina imi poate spune ca nu stancile prin tacerea lor au chemat valul?
Doar auzul meu. Ochii nu pot sa faca asta. Ochii sunt prea mici si prea lumesti.Pentru ca auzul este ultimul care se stinge inainte de marele final. Si se stinge pentru ca asa e dat. Pentru ca stie ca daca nu s-ar stinge noi nu am intelege forta cu care s-a izbit de stanca. Suntem atat de marunti in comparatie cu darul care ne-a fost dat.....
Si suntem orbi...
Te intrebi de ce te iubesc?
Nu stiu de ce te iubesc stiu doar ca te iubesc oriunde te-ai afla...

15 noiembrie 2010

Iarna fara toamna...



Roua de mult s-a transformat in bruma...
Sirul fara de sfarsit al frunzelor a ajuns la inceputul primordial al anotimpurilor.Mitul succesiunii lor a cazut in derizoriu.
Vara fara primavara si iarna fara de toamna.
Soldati in armuri de cuvinte marsaluiesc pe miristea ce a prins dorul caldurii.Virgulele se rostogolesc haotic inspre....
Rani deschise si sare de mare adauga unei cani cu ceai gustul nisipului nevazut, pe care marea isi odihneste gleznele.
Toamna care va fi fost si-a pus lacatul ruginit peste o ie de borangic diafana.Si mi-am amintit....
Alamurile din sufletul meu si ritmul de aur al zambetelor...
Tin in palme o viata intre doua coperti de culoare visinie.
Un vis ce isi croieste drumul spre o realitate care ma sperie putin. E un vis...

8 noiembrie 2010

Niciodata a ta...?


Mi-a luat obrajii in palme...
Adancimea ochilor lui mi s-a parut in acele momente cel mai sigur loc unde sa ma ascund.
M-a privit in ochi si m-a chemat "acolo" asigurandu-ma ca de data asta el e cel care nu o sa ma lase sa haladuiesc prea mult.
Apoi m-a cuprins in brate strivindu-mi cerul fruntii de pieptul lui. Ma simteam ca un bob de mazare crud si inocent avand la picioare o lume alba.
S-a transformat pentru mine intr-un cocon ce vroia sa alunge din jurul meu toate umbrele nefaste.
Simteam cum in trup mi se scurg firave paraiase de viata. De data asta calde si lipsite de orice intentie nebuneasca.
Degetele inclestate pe camasa cautau sa atinga in fapt dorinta lui de lumina. Nu intelegeam tumultul acela ce zabovea abstract in lacrimi. Si nici macar nu era ceva firesc.
El cunostea atat de bine lumea aceea!
Ispita ma invaluia incet. O simteam cum ma atrage in vartejul acela de liniste abstracta.
Mi-am ridicat privirea si ochii mei inlacrimati cautau ingaduinta de a fi acolo.
M-a luat in bratele lui puternice si mi-a lasat trupul chircit de durere sa pluteasca.
Ma ocrotea si imi lasa libertatea sa vad.
Imi absorbea in palme toata tristetea ochilor si punea dincolo de el ceea ce odata intuisem.
Singura urma de ratiune imi arunca in sange singuranta ca doar el stie sa ma aduca inapoi.
Am inchis ochii. Lumea lui m-a invaluit. Calda si plina de tandrete. Subtila si complexa. Inimaginabila si lipsita de durere.
Am inceput sa ma intreb in acele momente daca mai vreau sa ma intorc.
Mi-a intuit intrebarile si confuzia.
M-a strans mai tare in brate ca sa ma asigure ca stie.
Vocea blanda si atat de draga a patruns dincolo de ceata laptoasa ce ma subjuga....
- O iubire atat de puternica nu poate sa supravietuiasca in aceasta lume numai daca gesturile simple o tin in viata. Doar cei care iubesc cu detasare rezista....
Am adormit epuizata si cu sufletul gol in bratele lui....
Nebunul de alb stia...

1 noiembrie 2010

Calatorii in simturi - Versus Vuia?


Am incercat in sfarsitul acesta de saptamana se dezlipesc starea de tristete de intensitatea trairilor oferite de locul unde ma aflam.
O misiune destul de ingrata si de asta imi dau seama abia acum cand am inceput sa ma linistesc.
Nu mi-am pierdut nici de data asta prostul obicei de a nu scoate din fiecare gest al meu intregul de care este nevoie pentru a simti intens.
A fost sau nu un surogat?
O intrebare la care nu stiu sa raspund, iubire!
Pot doar sa zambesc.
Unele lucruri in viata ne este dat sa le traim asa cum ne dorim.
Daca in acest moment ai insista sa descriu trairile mi-ar trebui foarte mult sa reusesc sa inlantui o povestire cat de cat lizibila.
A fost un amestec deruntant si fara niciun punct de echilibru.
O betie de simturi ce m-a tinut departe de tristete ore bune.
Un loc unde am putut sa ma las prada simturilor si sa adulmec pe indelete tot felul de stimuli ce imi gadilau creierul intr-un joc cubist.
Buze umede si curioase, coapse si maini alunecand pe un fagas al intuitiei, o libertate a mea ce nu are inceput si sfarsit.
Intr-o fraza?
Placere in stare pura si imposibil de pus intr-o ierarhie.
Cred ca vazut de afara acest amestec arata mai mult decat diabloic si de neinteles.
Am pictat in mintea mea un tablou al decadentei in culori ce iti orbesc mintea.
Am pus si semnatura pe el, desi nu m-am indoit niciodata ca nu va fi recunoscut.
Dar am tinut sa fiu eu cea care recunosc ca aceasta decadenta suplineste magistral.....
Nu mai deschid acum subiectul pentru ca asta ar insemna sa ma intorc in tristete.
Duminica, foarte tarziu in noapte, cand trupul meu s-a pravalit ametit in asternutul albastru am adormit cu gandul acela insistent si prezent in maniera constanta: nici asta nu te-a facut sa te rupi?
Nu am avut forta fizica sa ii raspund iar dimineata deja era prea tarziu.
Se ascunsese acolo in cotlonul lui intunecat de cuburi rotunde si a dormit refuzand orice interpelare.
Nu am ajuns la concluzia ca ii este frica dar am stiut, atunci cand am sorbit din cafeaua fierbinte, ca se estompeaza. Si pe zi ce trece lumea infernala a bitilor o simt din ce in ce mai inutila si mai seaca....
A fost placere pura, a fost viata, a fost simt, a fost ceea ce mintea mea defineste ca aerul rarefiat al inaltimilor....
Si stii ceva iubire?
A inceput sa nu mai imi pese decat de asta....
 

30 octombrie 2010

Pictura vie...



Am uitat de invitatia lui.
Ziua s-a scurs intr-o agitatie destul de mare si gandul ca o sa ajung acasa m-a impins sa zambesc.
Vernisajul de saptamana trecuta a fost un succes de care m-am bucurat din plin. Notiunea de timp se pierde dincolo de peretii pe care tablourile isi spun povestea.
Am coborat si l-am vazut in holul mare si cenusiu. Avea sub brat o cutie si fumul tigarii il invaluia atrangand spre el razele soarelui de afara.
Mi-a zambit si privirea i-a alunecat lenesa pe medalionul egiptean de la gatul meu. Buzele lui senzuale au depus pe incheietura mainii mele un sarut dezinvolt si in acelasi timp jucaus.
Am traversat parcul si ne-am indreptat spre apartament. Il regaseam de fiecare data altfel. Niciodata culorile nu erau aceleasi. Aveam strania senzatie ca lumina de acolo se muleaza intotdeauna pe simturile lui.
Era o racoare paradoxala de data asta si totul prinsese culoarea albastra. Un albastru sticlos si agresiv.
Molesita m-am asezat in fotoliul de burete. Imi era somn si doream sa nu mai simt albastrul care imi sageta mintea.
A desfacut cutia si a scos la iveala o bucata de saten galben. Mi se parea atat de viu in contrast cu restul culorilor care ma invaluiau incat am inceput sa rad.
- De ce razi? M-a intrebat intorcandu-se spre mine.
- Parca nu iti placea galbenul, i-am raspuns. Spuneai ca ai senzatia ca ucide ceva in tine.
A zambit si ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic a continuat sa-si aranjeze scena. Micul podium a cazut prada galbenului si chevalet-ul si-a intors spre mine fata hidoasa pe care erau amestecate culorile multor incercari.
Aproape ca adormisem cand sunetul de gheata revarsat in bolurile din sticla m-a facut sa pasesc in scena lui. Priveam cum gheata neuniforma loveste sticla intr-un clinchet scurt si ascutit si asteptam cu nerabdare sa vad ce se intampla.
M-a privit si a zambit din nou.
Ochii aveau un licar dement si urmareau fiecare moment din curiozitatea mea.
Bolurile erau acum pline cu gheata si sticla se aburise. S-a indreptat spre suportul de vopsele si a ales trei culori privindu-ma insistent. Parca era cuprins de o frenezie absurda, pentru ca pe frunte se accentuasera acele mici riduri de expresie ce ii dadeau un aer dur care contrasta cu vioiciunea din privire.
Culoarea rosie a inceput sa se scurga pe gheata din primul bol iar melanjul era hidos. Apoi a urmat negrul in celalat si galbenul in ultimul bol.
Priveam aproape revoltata acea transformare a culorilor pe cuburile de gheata ce au inceput sa se topeasca si incercam sa caut in minte indicii care sa ma duca la ideea lui.
Am renuntat in momentul in care vocea baritonala a spart in mii de cristale linistea aceea care ma invaluise.
- Dezbraca-te si intinde-te pe podium!
Hipnotizata de culorile din boluri m-am ridicat de pe fotoliu si am lasat sa cada de pe mine hainele. Am pasit vrajita de privirea lui si m-am intins pe satenul galben. O senzatie de racoare m-a invadat si aproape inconstient am inchis ochii. Simteam pe piept medalionul cum isi cauta locul in simturile mele.
I-am simtit apropierea dar am refuzat sa fac orice gest. Imi era teama sa deschid ochii si sa ma privesc in oglinda montata in tavan.
- Cum trebuie sa stau?
- Cum te simti tu mai bine, a venit raspunsul ferm.
Il simteam aproape de mine si asta mi-a dat o singuranta pe care am plasat-o undeva in jurul gleznelor. M-am relaxat si mi-am lasat capul peste marginea podiumului, am indoit un picior, rezamand talpa de satinul racoros si mainile le-am lasat intr-o abandonare totala si crucificata. Inca nu aveam puterea sa deschid ochii si racoarea care ma invaluia imi crea o stare de impoderabilitate.
L-am simtit aranjand ceva pe podium si apoi vocea lui senzuala m-a facut sa deschid ochii.
- Vreau sa privesti totul in oglinda pentru ca aceasta pictura va avea cea mai scurta viata. Viata ta!
Si pensula s-a inecat in culoarea rosie bulversand cuburile de gheata micite de caldura. Apoi, cu o miscare ferma mi-a atins glezna..
Si de aici visul meu a prins culoare…scurt dar intens...
Am parasit ateleriul tarziu in noapte. Imi doream in acele momente sa am curajul de a umbla goala pe strazi pana acasa. Aveam senzatia ca trupul meu a devenit o enigma si ca tot ce ma inconjoara are culoarea unei pietre ce nu are inca nume.
Imaginea din spatele ratiunii s-a conturat in forma mainilor lui. Amintirea atingerii imi sangera retina si ma impingea usor spre limita superioara a unui simt cu totul aparte.
Nu reuseam sa imi dau seama, in tot acest haos de gheata si fierbinteala, ce lipseste. Cautam indurerata cararea cicatricilor ca sa pot sa imi dau seama ce mi-a scapat.
Fulgerul amintirilor a spart oglinda imaginativa....
Bratara nu mai era...
Acea bijuterie superba ce impletea in ea simbolul a tot ce inseamna dorinta...
Nedefinind nimic in mine am urcat scarile spre casa.
Linistea m-a invaluit incet si cald. Asternutul albastru e rece...si bratara se odihneste pe o alta mana ce nu o recunosc dar o simt in mintea mea...

21 octombrie 2010

Conotatii gnostice...



Dedic aceasta scriere lui Valentin. Un om cu adevarat special.



Milenii de fasii matasoase, de atingeri usoare si frumos mirositoare..
Sarutari eterne pe brate tatuate in simboluri etrusce...
Cuvinte in nerostire si rostire in taceri impletite in cosite de iele nebune...
Carnaj de cravase din lemnuse de salcie plangatoare...
Ceasuri surde si amulete oxidate in furtuni naprasnice...
Si te insel pe tine, Doamna!
Joc un joc dublu al frunzelor cazute in van si niciunul nu ma da de gol.
Invart pe degetele mele nume, suflete si inimi cu setea de sange a unui tanar tigru infometat de gnostica trecere a timpului.
Le macin si le mazgalesc cu amagiri crescute din mantre ce inalta omenirea mai sus decat ii este locul.
Ucid Doamna!
Ucid setea primaverii de soare si caldura verii de saruturi.
Stau inexpugnabila intre fierbinteala nisipului si zapada molateca si iluzorie a sufletelor pribege....
Cuvintele unei toamne imbatata de licoarea frunzelor sunt cuvintele unui om lucid, Doamna!
Si muzica sufletului este doar opera unui pictor surd...
- Ne-ati manipulat si mintit de milioane de ani?
- Noi femeile?
- Da
- V-am mintit mereu ca sa ne acoperim slabiciunile. Suntem lase si egoiste si egocentriste. Extrem de fricoase. Cand insa reusim sa evoluam si sa urcam pe trepte superioare iarasi ne este frica. Cand prin absurd scapam de frica asta suntem sus. Inexpugnabil de sus. Dar atunci nu ne mai vede nimeni. Nici macar noi. Si bantuim in eterna singuratate fara sa mai intrebam, fara sa mai vrem, fara sa mai simtim. Si ne luam doar ce e mai jos de noi. Ca o consolare, ca un surogat ce o sa ne planga mereu la glezne si care o sa ne faca sa credem ca de fapt lumea nu e impartita si ca menirea noastra este sa fim vinovate. Si ne-am asumat asta de la Eva incoace.
Nu e greu sa fii femeie Valentin. E greu sa fii vazuta Femeie!
Love story - Richard Clayderman

18 octombrie 2010

Majuscule...

I'm just a...
In timp a devenit ceva mistic. O plasmuire a mintii ce nu se dezminte. O stare pe care o pastrezi fara ca la capatul ei sa existe un raspuns viabil.
Preumblata pe machete verzi privirea aluneca si se mentine intrebatoare.
Un robot construit din pachete de tigari goale saluta tumultul gudronului din opincile trecutului.
- Ai gasit?
- Ce sa gasesc?
- Ce ai cautat...
Basmul, idila, coala neprihanita a simturilor bogate in fier, drumul...
Lama ce trimite trabecule conjunctive...
Blestemul simturilor gandit de un poet bolnav de nemurire se intinde ca o patima vrajmasa pe o carare batatorita de timp si pasi.
Ma materializez intr-un cadou si incerc marea evadare din rama subtila e druizilor caliti in sangele....
Meu?
Ooo dar nu!!!
Merg mult prea departe in nemarginire. Peisagistica toamnei nu imi confera campul de lupta ideal scris cu majuscule pe armura pribeaga.
Tavalugul samburilor de mere se opreste in luminisul abstract al aromelor de mosc si ambra.
Pielea umeda si calda se zvarcoleste in sertarele mintii cotroboind bezmetica, cu unghiile contorsionate, arcul peste timp al durerii.
- Cate gratii are geamul inchisorii?
- Mai conteaza?
- Da! Pentru ca daca le numeri iti insusesti blestemul nemuririi si chiar esti un prizonier....
- Si atunci ce iti doresti?
- Un buchet de flori de camp culese in toamna lacrimilor...

15 octombrie 2010

Calatorii in simturi - O luna bizara...


Intr-un strat de flori abatute si temerare am cautat azi sensuri.
Bruma toamnei le-a luat dorinta de viata.
O luna rotunda si jucausa a pasit in ceasca mea de cafea. Asa a vrut ea. Nu mi-a facut-o nimeni cadou si nici eu nu am chemat-o.
Cauta zaharul.
S-a asezat in ceasca precum o domnisoara emotionata de prima intrevedere cu lumea de dincolo de educatia primita de la domnisoarele batrane ale pensionului.
Incearca sa lege o conversatie cu tigara aprinsa si uitata in scrumiera rubinie.
I se pare ei ca acea culoare nu este potrivita pentru statutul de rauvoitoare in ale vietii si se bucura ca arde.
Isi da seama ca nu o sa dureze mult si filtrul o sa inghita si ultimul zambet al broscutei de plastic ce se odihneste pe mileul imbatranit de veme.
Luna isi rotunjeste buzele usor si se apleaca peste masuta sa distinga cuvintele obosite de pe un servetel.
Zambeste caustic si concluzioneaza ca autorul habar nu are de acordul dintre subiect si predicat. In acel moment stie ca pe undeva este departe de intelesul lor si cauta in continuare zaharul.
Nu e nici pe pervazul ferestrei, nici in zaharnita de argint obosita si cu urme de lingurite trecatoare.
Se gandeste ca a stat destul si paraseste ceasca de cafea intorcandu-se pe cerul ei abstract si destul de calm pentru acest anotimp prea devreme rece.
Incaleca pe bratul de lemn al unei povesti calde si tremuratoare si incearca sa adoarma.
Isi imagineaza ca intreg universul o sa-i vegheze somnul chircit in asternuturile albastre.
Viseaza....
Spera...
Croieste in mintea ei selenara o frumoasa dorinta adormita intr-un colt de lume....
Tace...
Zambeste...
Si apoi adoarme cu ochii in stelele sclipitoare si reci...
Ce luna bizara!
Hmmm...
Berea castrata, tigara fara nicotina, floarea fara miros, aerul fara poluare...
Un vis! Si atat!

8 octombrie 2010

Coincidente fluide...


Somnul ratiunii naste monstriiiiiiiiiii!!
O sintagma atat de utilizata incat de cele mai multe ori ai senzatia unei perimari atat de persistente incat iti fuge pamantul de sub picioare.
Continui inca sa imi caut cuvintele in haosul de stari care ma incearca de cateva zile.
Continui sa cred in adancul meu ca tacerile sunt vindecatoare si ca speranta de supravietuire dupa o hemoragie de simturi ramane intacta. Nu as putea sa rastorn universul nici daca as avea acel punct de sprijin si parghia perfecta.
Si nici nu caut sa fac asta. Nu pentru ca universul meu ar fi perfect vis a vis de perceptia mea, ci pentru ca el acolo este. O entitate in care se va rasfrange mereu preaplinul din mine.
Imaginatia mea si-a facut de cap zilele astea.
Crampeie din filmul dorintei s-au asezat in cuvinte ce m-au uimit. Ceva dincolo de pura satisfactie fizica m-a facut sa cred ca starea volatila a ceea ce vad cu ochii mintii sa fie de fapt un atas la o alta motocicleta ce zboara prin desertul fiintei umane.
Mi-am regasit zambetul ratacit undeva in jungla oportunitatilor de zi cu zi.
Pe undeva acel “nu stiu” iti da o stare de confort plauzibila daca raportezi la unele neimpliniri. Este asemanator cu o scuza mereu la indemana. Dar in fond defineste doar refuzul de a iesi in fata si a striga un adevar ce o sa doara si pe care nu il doresti strivit.
Granita este atat de vaga incat pana la urma starea in sine nici nu mai conteaza. Subtilitatea cu care imi scuz azi zambetul regasit nu face decat sa demonstreze ca unii oameni se nasc in vremuri pe care nu le pot schimba.
Static analizand azi ma aflu undeva intre creatie si distrugere.
Coincidenta! Nu ma agat de un pai!

7 octombrie 2010

Femeie...


Tu Femeie!
Tie ti s-au inchinat versuri si razboaie.
Tie ti-au fost puse la picioare bogatii si lesuri de suflete ce au sacrificat pe altarul pasiunii onoarea.
Tie femeie si dincolo de tine intregii dorinte ce vine din gesturi atat de simple incat sunt greu de inteles.
Si ce daca nu ai vrut scrieri?
Ti-au vazut gestul pierdut alunecand peste respiratia moale. Si au urmarit arcuirea piciorului in pantoful desenat pentru a duce valul tau de feminitate peste timpuri.
Si-au pripasit saruturile pe degetele ce smulgeau coapselor tanguirea mangaierii, palpand la nesfarsit si cantand pielea ce-ti dogorea mereu a dragoste.
Au privit in ochii tai langurosi umezeala fierbinte a dorurilor ingemanate in valtoarea parului ravasit de vant.
Buzele intredeschise in setea din tine au dat ritmul cuvintelor ce vorbesc si cred...
Trupul invins de somnul dulce al iubirii si invaluit in asternuturi hedoniste a asezat pe portativul surzilor notele gasirilor ratacite in lumi oarbe de speranta.
Glasul tau picurat in perle ascunse de viata a pus aurul negustorilor in fata cinismului pirateriei simturilor.
Si au crezut ca au inteles, apoi au crezut ca asa este si apoi nu au vrut sa renunte sa inventeze imaginea dansului tau abstract pe mari ce niciodata nu vor sa fie linistite.
Cu ce au gresit, Femeie?
Au gresit construindu-te pe unghiul inalt a ceva ce nu ti-ai dorit.
Au gresit crezand ca sa zambesti e putin lucru.
Au gresit cand au spus ce nu vor spune si cand vor invoca motive de razboaie punandu-te pe tine pe rugul arzand al vanitatii...
Dar tu, Femeie?
Tu erai atat de umana in dorinte incat toate astea te-au facut sa te stingi.
Tu vroiai mangaierea, amintirea si sarutul cald si atat de simplu incat sa te poata impinge dincolo de tine.
Esti vinovata, Femeie!
Esti vinovata ca ti-ai dorit ceva atat de simplu cand la picioarele tale se revarsa bogatia lumii si scutul victorios al paradoxalului.
Esti vinovata ca ai crezut in tine si in atingerea ta umana pusa in fata recalcitrantei lumi din diapazonul unor sunete ce ti s-au parut cunoscute.
Esti vinovata ca iubesti Femeie!
Si vina asta niciodata nu o sa aiba parte de versuri, de muzica, de picturi si sunete inalte.
Niciodata nu o sa aiba implinire. Pentru ca orice gest al feminitatii tale este definitia seductiei intoarsa catre o fereastra abstracta cu vitralii ce nu vor ucide in timp. Pentru ca iubind esti damnata sa sfarsesti in batista lui Iago...
Si asta te face Femeie!

3 octombrie 2010

Dinamica fluidelor...

Si ce daca tin in palme o alta toamna?
Zambesc unui dor nebun de cuvinte.
Zambesc dorintei de a impleti arta cuvantului in asa fel incat trairile sa-si capete sensul adevarat.
Reusesc oare?
Majoritatea dintre voi o sa spuna ca da. Probabil din cauza ca va regasiti inmanunchiati in unele anotimpuri ale mele ce zboara haotic intr-un univers mut.
De ce as mai privi intr-o oglinda retrovizoare?
De ce as mai pune cratima in locuri inutile si seci?
Sensul luminii din mine este in fata. Pe carari niciodata alese, ci urmate instinctiv.Mi-e cald in mine acum. Trairea aceasta nu as da-o pe nimic. E un egoism infantil, de copil ce a primit jucarioara mult dorita. Aspectul darelor de cafea e o harta a unui suflet. O vizualizez si zambesc. Incerc sa inlatur din mine oboseala crunta ce isi face loc.
E o intreaga poveste a unor crapaturi cubiste pe un tavan imposibil de impartit. Fizica cuantica afirma ca nu poti avea un univers fara a intra in el cu mintea. Ca mintea modeleaza de fapt lucrul perceput.
Filtrez prin minte perceptia simturilor. Inlatur din jurul lor praful gnostic si ambuteiajul creat involuntar la intrarea in mine.Mimetic imi indrept pasii spre cutia metalica.E acolo. Ermetic inchisa. Asezata pe o masuta ce in alte vremuri gazduia o frumoasa butelca in care coniacul avea gust de ambra lasata in soarele tomnatic.
Un punct rece asemanator plumbului din mine, din tine, din noi...
Deschid fereastra si privesc cerul.
Acum zbor. Dincolo de metalul cutiei aripile mele au culoarea fizicii cuantice...

29 septembrie 2010

Scrisori in timp - Vuia 1...


De ce sa ma mai astepti?....
Sensurile nu isi mai au rostul.
Explicatiile poate, desi in contextul dat pot parea evidente, dar imperios necesare.
Cand m-ai cunoscut am fost foarte explicita si ti-am spus ca am puterea sa ma dezgolesc fara niciun fel de probleme, fara plasa de siguranta.
Cand m-ai cunoscut ti-am spus ce caut si ce nu am gasit niciodata. Atunci mi-ai raspuns zambind sa am grija ce imi doresc ca mi se poate implini.
Au trecut aproape doi ani. Nu am de gand sa descriu aici superbul si exceptionalul pe care l-am trait in aceasta perioada. Il stim amandoi si sa nu ai senzatia ca am uitat asa ceva. Nu o sa uit niciodata.
Insa in tot acest timp, clipa de clipa, ai uitat ce sunt.
Sau mai degraba nu ai inteles. In mare masura cred ca si eu sunt vinovata. Ca nu am fost destul de explicita sau nu ti-am reamintit pe parcurs cauza zbuciumului meu.
Asa ca a sosit momentul de ALL IN!
Si asta nu este un joc in care mizez pe ceva. Atuul meu a fost intotdeauna dezgolirea.
Placerea aia intensa de a sti ca pot sa spun in fiecare clipa ce simt vis a vis de tot ce ma inconjoara.
Credinta aia oarba si bucuria de a gasi omul in fata caruia acest lucru sa se intample si sa am si un feedback pe masura.
Ce am cautat si ce o sa caut in continuare?
Omul care sa-mi raspunda cu reversul medaliei.
Barbatul care are forta aia interioara de a spune ce simte in fiecare clipa.
Barbatul acela care recunoaste cu franchete ce simte cu femeile din viata lui, cum se raporteaza la ele, cum le percepe, cum le simte, cum le are, cum il au ele pe el in varii ipostaze.
Barbatul acela care poate si vrea sa spuna zambind linistit si implinit: Uite iubire de ce imi place sau nu imi place aceasta femeie.
Barbatul acela care sa stie ca asta pentru mine inseamna placere si nu chin. Barbatul care sa vada ca asta este visul meu, barbatul care nu ascunde sentimentele pentru alta in modul banal si mercantil care ne inconjoara zi de zi.
Tacerile chiar daca vorbesc sunt inutile si duc la necomunicare.
Nu caut pula perfecta. Nu caut futaiul. Nu caut sa posed sau sa am. Nu cer si nu revendic.
Nu te-am pus si nu te voi pune niciodata in situatia sa alegi.
Nu te-am pus in genunchi in fata nimanui si nu am lins niciodata acolo unde am scuipat. Sunt micisme inutile si care nu imi dau nici un fel de satisfactie.
Banalul il pot avea in fiecare secunda la picioare fara sa fac vreun efort prea mare. Nu ma satisface. Il am prea usor si pot sa prevad fiecare pas.
Comunicarea aceea nu am avut-o si se pare ca nu o sa o am niciodata, desi nu o sa renunt sa o caut pana la ultima suflare din mine.
Din cautarile mele m-ai oprit tu. Mi-ai dat iluzia unei astfel de completari dintre un barbat si o femeie. Am acceptat iluzia asta atata timp pentru ca te iubesc. Iar mai mult de ceea ce sunt si cum sunt nu am ce sa ofer. Si am dat totul neconditionat si nu am asteptat si nu astept nimic in schimb.
M-ai invatat cum sa pasesc pe urmatoarea treapta a evolutiei mele de femeie.
Mi-ai aratat pana la un punct ca speranta mea nu e in van.
Dar se pare ca punctul in care am ajuns amandoi este cel maxim in ceea ce ne priveste.
Dorinta mea ramane aceiasi. Intelegerea ta in ce priveste felul meu de a fi si cautarile mele s-a oprit aici.
Nu are rost sa dai alte sensuri la ceea ce iti spun eu acum pentru ca alte sensuri nu exista.
Eu am urcat pe treapta ce tu mi-ai aratat-o. In acelasi mod. Dezgolita!
Tu?
Cu toata forta ta, cu tot spiritul tau ce depaseste cu mult maximul ce l-am intalnit pana la tine, din punctul asta ai lasat sa cada perdeaua banalului. Ai ales tacerea, ai ales sa te retragi si sa nu spui, ai ales sa simti si sa nu impartasesti.
Nu e un repros asta. E alegerea ta pe care o simt si o respect de mult timp si care imi tine inlantuite fanteziile si gandurile acelea libere ce ar fi frumos sa zboare in fapt nestingherite alaturi de ale tale. Nu pot sa-ti reprosez nimic. Nu am ce.
E doar alegerea ta. Din nefericire pentru mine acum sunt mai sus cu o treapta. Din nefericire pentru tine, lasand deoparte toate problemele tale de zi cu zi, toate responsabilitatile tale si tot realul, ai ramas intr-un punct pe care spiritul meu nu il mai poate absorbi.
E deja prea banal.
Am trecut in faza in care eu continui cu asiduitate sa spun si sa incerc sa comunic si tu taci. Iar asta nu e de mine si nu e nici de tine.
Nici din partea mea si nici din partea ta asta nu inseamna slabiciune. Din contra! Dar in contextul asta am ajuns in punctul in care avem dorinte total diferite. Eu sa spun ce simt raportat la fiecare traire a mea, tu sa tii secret in perspectiva a ceva ce eu nu inteleg si de cate ori incerc sa spun eu ceva te superi sau te enervezi.
Te iubesc cum nu am iubit si cum nu am sa iubesc pe cineva vreodata!
Dar asa cum amandoi am hotarat atunci cand ne-am cunoscut nu am sa ma opintesc in ceva atat de banal pentru a ma banaliza. Nu tu esti banal. Situatia e banala.
Eu nu pot sa ma schimb. Asta sunt! Si asa cum am mai spus eu am ales tu ai decis!
Ti-am spus de nenumarate ori ca esti usor de iubit, pana la urma nu esti greu de suportat. Ca sa te suporte cineva trebuie sa te iubeasca infinit.
Dar este cumplit sa-mi fie dor de tine. Nu e numai dorul fizic Lorendo. E dorul ala de acel om deschis si dezinvolt, de barbatul acela ce vorbeste cu toti porii si toate zambetele din lume. E dorul de tine ala intreg si total.
Comparativ cu orice alta femeie din viata ta de pana acum si din viitor credinta ca o sa gasesc ceea ce caut o sa ma faca sa suport sa nu mai fii prezent desi o sa fie cumplit de dureros. Moartea este usoara pe langa a trai fara tine.
Dar o sa aleg sa traiesc indiferent cum o sa fie si indiferent de ce imi rezerva viitorul.
Nu pot sa-mi ucid speranta ca ceea ce caut o sa gasesc si sa ma rezum la banal. Nu pot! Nu e de mine! Ranile mele sunt mai adanci decat dorinta ta de a tacea si a nu impartasi. Si tu stiai asta de la inceput.
Tot ceea urmeaza in viata se va raporta la tine. Mereu o sa compar, mereu o sa fii etalon. Si daca stau sa ma gandesc bine o sa fie infiorator de greu. Dar cred ca am puterea de a aprecia si a ma bucura de drumul pana la tinta. Si asta este esential.
Si atunci de ce sa ma mai astepti? Ca sa-ti spun cat de ravasita sunt? Ca sa-ti povestesc ce simt, ce am simtit? Sa ma dezgolesc de tot si sa incerc sa comunic? Sa impartasesc ceea ce traiesc cu un zid de marmura? Care e rostul?
De mult nu mai ajung la tine simturile mele speciale. De mult in ochii tai tot ce simt eu e banal. Asta tipa tacerile tale.
Ceea ce am trait in ultima saptamana m-a bulversat cumplit. Trairile prin care am trecut au nascut atatea intrebari in mine incat bulversarea asta m-a facut sa ma inchid in mine. E mult prea intens si e mult peste limita superioara a trairii umane. Dar sunt singura si ceea ce simt in momentele astea nu am cui sa impartasesc. Nimeni din viata mea nu poate face fata la asa ceva. Si inca o data se demonstreaza ca daca esti acolo sus esti singur.
Te iubesc Lorendo, oriunde te-ai afla!
Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui.
Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta.
Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-au incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi fost tu as fi fost si eu un om normal…
Ce gasesti intr-o floare de cires?
E o intrebare care pentru fiecare in parte are un raspuns.
O floare de cires e primavara, e puritate si gingasie, e ceva ce mereu ne dorim si dupa care alergam o viata intreaga.
Un intreg univers de ganduri frumoase si calde, mangaiate de un soare renascut din friguri aspre si sclipiri reci de zapada si urme de ceata ce ne inconjoara ca o pacla amara.
Un vis precum o adiere distincta pe care ne-o dorim infinit.
Cum e cand o femeie are visul asta implinit?
Nu stiu daca se gasesc suficiente cuvinte sa poti crea o asemenea imagine. Nu se poate descrie starea de plenitudine, dorinta de a darui totul pana la extenuare, de a sorbi si a te hrani cu fericirea celui de langa tine, de a muri si a renaste in fiecare clipa doar pentru a aduce zambet si implinire, de a conferi liniste si suspans atunci cand trebuie…
Nu trebuie sa ceri, trebuie doar sa dai…totul.
Sa te lupti singura cu tristetile tale, sa alungi fantasmele, sa te redescopri, sa nu arunci tenebrele in jumatatea ta ci sa absorbi cu placere pe cele aruncate in tine, sa te hranesti cu ele, sa imaginezi si sa brodezi o perpetua stare de flori de cires.
Cand ceri ceva inapoi totul se termina pentru ca atunci inseamna ca ai secatuit, pentru ca atunci te-a inconjurat singuratatea, pentru ca atunci ai abadonat si ai recunoscut ca nu mai ai resurse. Si atunci trebuie sa dispari.
Cu linistea si candoarea petalelor de cires duse de vantul verii, sa lasi acel suflet de langa tine bogat si dornic, nestrivit si innegurat, plin de tine si de implinirea pe care ti-o doresti pentru el si pentru a face asta trebuie sa iubesti florile de cires.
Chiar si in moarte tu ai culoarea florii de cires…
Nu te-am intrebat si nu am cerut niciodata nimic. Doar te-am privit in zvarcolirile tale paroxistice si asta m-a facut sa trec prin diverse stari albe.
Clocotul tau s-a pierdut undeva in energiile mele, gandurile tale au incoltit undeva intr-un colt al mintii mele lasandu-mi senzatia ca acolo au fost dintotdeauna.
Fara sa ma rezum la definitii scolastice am incercat un timp sa te construiesc ca pe un lego fara tematica.
Ce a iesit?
Nu stiu. Poti sa-ti imaginezi o piramida cu baza mangaind un cer abstract si violaceu si cu varful scormonind un pamant arid si sec asemenea unor buze insetate, ceva dincolo de ce batrana Mathbe a zarit in ochii mei atunci cand m-am nascut.
Ea a definit albastrul in aceea zi de iarna traita pe nisipuri fierbinti si probabil ca tot ea mi-a insuflat dorinta de a vedea dincolo de culori.
Spiritul tau tanar si rebel, care refuza in orice clipa a trairii controlul, m-a transpus dincolo de orice perceptie traita pana atunci. Am uitat sa plang, am uitat sa impart cu mine contradictiile ce imi sfasaiau carnea si am invatat revolta. M-am incrancenat sub puterea libertatii tale si am simtit chingile strangandu-se in jurul meu si sufocand visul lui Icar.
Nu stiu daca mi-ai dat aripi, nu stiu daca m-ai lasat sa le construiesc, stiu doar ca m-am trezit cu ele peste noapte si ca nu intelegeam ce cauta pe umerii mei. Fara explicatii, fara perceptii, fara preaviz…erau acolo.Si atunci vocea aceea a venit si mi-a definit starea care nu-si gasea loc in explicatiile mele:- Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa…….
Si am zambit aducandu-mi aminte ca a exista inseamna a te bea fara sete….
Din pacate pentru mine....nu vreau sa ma semnez cu ce am devenit: ISTVAN!
A ta pentru totdeauna Sorana

23 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Valentin

Inspira-ma! Da-mi o idee cat de mica, ceva de care sa ma agat sa scriu!
Si raspunsul a venit promt sub forma unui sir de puncte.
In mintea mea bulversata de aburii unei cafele cu aroma de menta s-a nascut ideea cuvintelor tale, Omule!
Si mi-am adus aminte de sintagma care spune ca a dori sa devii scriitor nu este decat pornirea egoista a celui care ajungand papusar vrea sa se deosebeasca de papusi.
O poveste superba a piramidei unui simbol falic uitat, al unui stejar a tot vindecator cu radacinile infipte adanc si crud intr-un pamant reavan si fertil.
Cineva o sa ma certe pentru aceste randuri. O sa-mi reproseze ca privesc in spate spre papusi uitate de vreme.
Zambesc gandindu-ma la asprimea si dorinta lui de a ma vedea urcand treptele urmatoare si privind dezgolita o singuratate dementa ce invaluie balustrada abrupta a cautarilor.
Iti dedic Omule scrierea! Nu pentru ceea ce esti ci pentru speranta unor aripi ce o sa fie inlantuite pe gandul ce iti duce pasii.
Pot sa visez pentru tine Omule! Chiar daca visele mele nu se vor intalni cu albastrul din tine.
Pot sa cred Omule! Chiar daca piatra din care iti este nascut zambetul are duritatea diamantului.
Pot sa vad Omule! Chiar daca orbirea din mine face ca viata sa aiba alte nuante in asteptarea gasirii din regasire.
Si mereu sirul de puncte tacute o sa-si aiba menirea cuvintelor cautate in esente ce se pastreaza in mici recipiente volatile.
Nu iti intind o mana ci primesc un zambet.
Nu e un troc! E pur egoism invaluit in pastelata armura a unui cinism vital.
- Ziua buna Sorana!
- Ziua buna Valentin! O cafea? O briosa?
- Ar merge si si! Dar cafeaua fara zahar!

22 septembrie 2010

Calatorii si omeni - Femeia cu manusi de catifea..


Blugii sfasaiati de timp, un tricou lejer si moale, o geaca de piele, o pereche de bocanci nici prea grei si nici prea usori si iata-ma costumata pentru a hoinari.
Plec din casa sub impulsul unei stari ciudate. Animata de furtuna din mine gasesc resursele sa zambesc si sa ma bucur enorm de o toamna ce isi vrea oamenii harnici.
Ma amestec in multimea pestrita si privesc oamenii. Au un aer deloc stresat, pasesc cu siguranta pe trotuarele vechi si rad mult.
Ma indrept spre locul de intalnire intrebandu-ma de ce a ales Paul acest concert si de ce eu.
Dupa cateva momente de cugetare renunt sa gasesc raspunsurile si decid sa-l intreb direct. Zambesc pentru ca in sinea mea stiu cu siguranta ca o sa rada la intrebarea mea si o sa-mi serveasca cel mai evaziv raspuns posibil.
Paul e frumos ca o cadra. Inalt si bine proportionat priveste lumea prin ochii albastri mari si mereu da senzatia ca pluteste. Degaja un calm atat de palpabil incat uneori ai senzatia ca e facut din vata de zahar. E ca si cum ti-ai dori mereu sa-l savurezi dar faci un pas inapoi gandindu-te ca ceva din el o sa te striveasca. Si are buzele atat de senzuale incat daca insisti sa le privesti centrul de echilibru se muta in alta lume.
Il zaresc la locul de intalnire. Rade. Probabil ca Adi i-a spus ceva extrem de haios pentru ca ii vad lovindu-si palmele a recunoastere.
Sunt in lumea lor. Senzatia pe care o incerc indreptandu-ma spre ei este aceea ca o sa ma izbesc cu bocancii mei imbatraniti de vreme de un urias balon de sticla.
Insa cand ma zaresc balonul se sparge si rasul lor imi face loc in lumea lor cu bratele deschise.
Paul mi-a cumparat castane coapte. Mereu stie pe ce butoane sa apese ca sa-mi satisfaca micile placeri.
Si am trecut la hoinareala mancand castane coapte.
Ne-am unduit cu multimea in ritmul unei muzici ce sapa adanc in mine cautand toate dorurile spuse si nespuse. Am ras, am plans si mi-am descarcat energia absorbind tot ce era frumos in jurul meu.
Cand ultima nota muzicala s-a pierdut in focul de artificii ma simteam deja obosita de atatea trairi. Odihnindu-mi mainle in palmele lui Adi si a lui Paul si intr-o liniste pe care am creat-o in jurul nostru am plecat spre casa.
Ne era sete. O terasa frumos luminata si unde muzica de jazz razbatea timida printre oameni ne-a facut gales cu ochiul. Fara sa ne spunem ceva ne-am indreptat spre o masa libera si am comandat bere.
Am savurat totul intr-o tacere zgomotoasa ce se instalase intre noi. Parca ne temeam sa verbalizam ceea ce simtitm.
Cand sa plecam am vazut-o.
Nu as putea sa incadrez aceasta femeie intr-o categorie de varsta.
Ma privea insistent de sub palaria eleganta si zambea indulgent la oboseala ce parea sa mi se citeasca din tot trupul. Degetele frumoase ale femeii erau inmanusate. Manusi fine din catifea neagra ce adaugau aerului ei aristocratic o duritate nonsalanta si putin vulgara. Un semn discret din partea ei mi-a dat de inteles ca ar dori sa imi spuna ceva.
M-am indreptat spre masa ei.
Mi-a luat palma in mana ei si a pus in ea o piatra de ametist in timp ce ochii ei ma sfredeleau cu calmul unei intelepciuni ce nu se poate masura. O voce calda, incarcata cu o senzualitate voalata si tandra mi-a izbit fiinta ca o uriasa piatra tacuta.
- Meine Liebe, die zwei Wachter schonen dich von den Skorpionen nicht!
Nici acum dupa cateva ore de somn agitat nu stiu ce mi-a spus misterioasa femeie.
Dar stiu ca in momentul in care am strans in palma piatra de ametist mi-am dorit ca propriul meu suflet sa nu fie un cuib de furi...

20 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Armonie...




Si m-am desprins.
Este foarte greu sa descriu senzatiile care acum ma incearca.
Fara sa ma intorc in timp si fara sa readuc in fata ochilor simbolurile ce m-au inconjurat imi privesc incheieturile mainilor si zambesc soarelui de toamna ce coace strugurii.
Cu privirea scaldata in cerul senin urc treptele unui castel. Pasesc in urma altor pasi si gust aroma dezlantuita de suflete ce au simtit in timp.
De aici de sus mi se desfasoara la picioare imaginea completa a ceea ce sufletul meu boem simte.
O pajiste inconjurata de padurea atinsa de mana delicata a toamnei isi rosteste asezarea intr-un refren demodat si totusi atat de cuprinzator.
Mustangii alearga nestigheriti atingand cu coamele lor vantul usor si colorat in tonuri tomnatice si lenese.
In fiecare gest si arcuire se desluseste forta pe care le-o da libertatea.
Ii privesc zambind si ma odihnesc in gandul ca cineva a inteles ca niciodata aceste mandre animale nu se vor lasa cucerite de un ham. Vor purta in spinarea lor incercarea eterna a dresorului de a struni vointa dar mereu vor sublinia arcuirea spre pasistea inconjurata de padure.
Privindu-i nu pot sa nu-mi reprosez cu vehementa usurinta cu care mi-am lasat mainile in propriile-mi lanturi.
Nu este nici urma de regret in acest repros, dar acum sunt sigura ca ceea ce simt se putea dezvalui sub forma libertatii acesteia. Eu am pus doar lanturile si am inchis ochii uitand ca facand asta reduc totul la o ingradire inutila si deloc necesara.
Ma caut. Ma regasesc. Adun farama cu farama greselile si le inchid in cutia timpului spunandu-mi ca erau necesare in haosul meu. Le umanizez si continui sa privesc salbaticia mustangilor.
Palma mi se odihneste pe zidul mancat de vreme. Degetele absorb memoria pietrei si aseaza, inconstient, ceea ce simt in locul din care nu o sa fuga niciodata.
E acolo iubirea mea. In locul ei.
Dar au disparut lanturile.
Racoarea serii ma invaluie usor si imi dau seama ca paznicul zdrangane cheile castelului pentru a-mi atrage atentia ca am vazut destul.
Niciodata nu o sa stiu daca o sa mai am sansa de a vedea acesti mustangi.
Dar i-am vazut...
Si ei mi-au amintit ce inseamna o incatusare libera...

16 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Anotimp asumat...


Mi-am asumat deja toamna. Imi decoreaza inima intr-un fel aparte.
Se spune despre femeile din zodia mea ca au meteahna colectiilor de tot felul. Incepand de la nimicuri si terminand cu lucruri valoroase. Am o singura colectie. O colectie de monezi. Stau si se odihnesc intr-o cutiuta din lemn de mahon. Rareori o deschid si o ating doar cand sterg praful. Dar e acolo ca o dovada intrinseca a calatoriilor mele.
Cu toamna asumata si cu o poseta fistichie am ales azi sa-mi beau cafeaua pe o terasa ce inca absoarbe soarele molcom si aproape ruginiu.
Esarfa de culoare vernil de la gat se misca languros in adierea vantului si aroma de vanilie ma invaluie pretios intr-o stare ce a depasit cu succes neutrul de zi cu zi.
Realizez in momentul acela ca imi doresc o tigara din foi imbibata in rom alb si cu un pregnant gust de contrabanda.
Zambesc dorintei mele si ma multumesc cu tigara de zi cu zi. De fapt punctez. Rareori mi se intampla sa fac asta. Nu prea gasesc utilitatea punctatului desi ma fascineaza cand reusesc sa pun plus la coloana dorintelor implinite.
Alter ego-ul meu se trezeste lenes si incepe sa ameninte cu dezlantuirea dand linistii mele un sens dubios.
Decid sa-l infrunt cu o atitudine sigura care sa-i strice ziua.
Cine l-a pus sa se dezlantuie atacandu-mi linistile?
In consecinta pornesc la atac.
Printre zambetele insidioase strecor in discursul meu dorintele.
- Tu ma asculti ce iti spun?
- Da! Dar nu mai tipa!Ce ai?
- Ma simt inlantuita intr-o lume falsa. O lume ce poate sa fie palpata doar conjuctural si pornind de la premisa presupunerii. E o lume ce imi seaca spiritul si ma face sa uit de mine.
- Ai asteptari?
- Nu. Insa ma uimeste gestul asta al meu de a ramane acolo. Ma cert cu mine, ma revolt pe starea mea si in final tot acolo raman. E ca vartej impotriva caruia nu ma simt in stare sa lupt. Culmea este ca nu am nicio satisfactie. Dar raman acolo in amalgamul acela de bibelouri ieftine si privesc dezorientata cum se misca pe rafturile pline de praf. Astept! Ma expun asteptand fara ca asta sa insemne asteptari.
- Si de fapt ce-ti doresti?
- Sa plec sa-mi implinesc tacerile din ultimul timp. Sa ma rup din lumea in care m-am cufundat cu atata nonsalanta. Sa uit ca manichiura mea tasteaza alte ganduri. Sa uit ca mi-am dorit vreodata in ultimul timp zece secunde de perfectiune in care sa respir acel "te iubesc" rotund. Sa plec pentru a-mi aduce aminte cat de vie si de pasionala sunt, de cata viata am in mine si de cat de puternic am uitat sa traiesc. Sa palpez chiar si un surogat dar sa palpez la maxim. Sa-mi aduc aminte ca sunt femeie....
- Esti trista!
- Da! Sunt! Compensatia pana la clipa rotunda este asumarea anotimpului meu. Asta dilueaza tristetea si starea de neputinta in care acum ma scald.
- Patetism!
- Poate....dar in alt fel nu stiu cum sa-ti spun!
- Multumesc de cafea.
- Placerea a fost de partea mea. Data viitoare te astept cu tigara de foi.
Zambesc si plec spre casa. E totusi o toamna asumata...