21 decembrie 2012

Tudor Turcu

Amintiri....
Il priveam in fata panzei luminate. Simteam forta cu care creatia ii impingea mana in culorile din jurul lui. Noi ceilalti intr-o lume si el acolo. Dadea culoare unui contur ce isi insinua dorinta. Mana sigura a lui Tudor simtea si contura...in rosu si in verde....si in linii de albastru intens. Punea acolo in unealta lui si zambetul si tristetile si bucuria....
Mult timp starea aceea s-a pastrat in mine. Dupa mult timp am simtit si altceva in jurul meu. Aveam senzatia ca prin mainile si pensula lui pot atinge frumosul. Si el zambea pictand si daruind in nestire. In culori, in bucurie si in foarte mult talent...
Bafta Tudor Turcu!!! Tu poti sa asezi in muzica o alta culoare!

30 noiembrie 2012

Medias Blog Awards 2012

Intr-o lume in care se traieste cu viteza luminii si sub reflectoarele spoturilor publicitare, cuvantul si simtirea nu trebuie uitate...
Particip la Medias Blog Awards 2012!
Medias Blog Awards 2012 este un concurs organizat de Feri Teglas Blog si  Dianthus Medias cu sprijinul Casa Gazelor Naturale, Originalo.ro, Sara Spa & Wellness Center, Contrast Publicitate, Blogal Initiative si Vitamina Marketing

30 august 2012

Bipolaritate...

Oglinzi paralele

Intuneric...
Unul adanc si laptos. Un somn bolnav de dependenta si o camera simpla marginita cu doua ferestre. Parea destul de luminos si calm. Un amestec aproape desavarsit de culori ce nu-si plangeau regretele. Ma afund si mai mult. Fara sa imi pese ca dincolo de asta constructia o sa arate in cu totul alt fel. Accept ca sunt undeva unde fiecare linie trasata inseamna ceva. Nu stiu despre ce este vorba si intind bratele intr-o implorare surda. Astept sa se intample ceva. Mutenia din mine nici nu clinteste si nici macar nu mai este atenta la ce se misca si se coloreaza in jurul ei. Am trecut. Sunt acolo pe esafodul ce asteapta o condamnare. A oricui sau a mea. Aerul se strange in cocoloase intepatoare si incepe sa-mi zgarie vocea. Ochii devin un caleidoscop neobisnuit. Cilindrul opac se transforma intr-o  oglinda. Imaginile nu mai sunt simetrice si nici macar intoarse cu susul in jos. Trupul mi se arcuieste si subconstientul imi impinge in somnul paradoxal geamatul de dorinta. Mainile se intind inclestate spre gatul meu si nimic de aici incolo nu mai este uman. Se amesteca toate intr-un praf caramiziu. Mi-e sete si am nevoie sa respir...
Si sfasai cu unghiile toate durerile insirate in fata mea.
Si vreau cu ochii ce nu pot face cu mintea.
Si te resping pana cand asta ma doare cumplit.
Si ma arunc in durere cu o surda rupere...
Accept cu egoism maxim tot ceea ce imi pui in maini, in minte, in ochi, in talpi si in creatie. Nu dau nimic inapoi. Nu decid eu ca meriti sa ai decat ceea ce esti.Asta decide banalul. Nu eu am pus pe masa cantarul de antracit. Si nici evaluarile greselilor intarzaiate si mucegaite in timpul umed de trecutul negru ce razbate inafara cu fiecare cuvant scuipat.
Si continui sa caut aerul in somn. Cu disperare si incrancenare. Vad mana ce imi lipeste gatul de perete si apasa. Fara sa lase urme. Accentueaza durerea si imi provoaca dorinta nebuna de mai mult. Si stiu ca se poate mai mult si imi traiesc totul in vis alungand inafara doar semnele incontestabile ale unei revolte ce te face sa razi. Nu am cum sa ma amuz, pentru ca nu te vad si nu te aud. Sunt acolo cu mine, in visul meu sufocant si in realitatea atat de insipida a ceva ce nu vreau sa definesc. Sunt acolo in egoismul meu mut si fara asteptari de mai mult. E ca o linie dreapta si atona ce duce spre un zid. De data asta al meu, nu al tau si departe de a fi al nostru. O sa spui...banal...O sa spun ....si ce daca??
Banalul e minunat uneori pentru ca iti da scuza perfecta de a nu simti...de a nu vedea decat in spate si cu teama aruncata peste umarul ce nu se poate abtine sa nu se intoarca acolo in umbra vicioasa...
Mai este decat un pas pana la prabusire...
Si vocea calda razbate dintre miturile reci si canta...o melodie sublima a fricii eterne de inceputuri fara limite...
Nu incerca sa ma cobori in mocirla numai pentru ca tie nu iti place sa respiri la intaltime...

29 august 2012

Rosu amarant?...


Estetica uratului
Picaturile de roua ii atingeau obrazul cald. Primele raze de soare s-au ravasit in ochii somnorosi. Pamantul de sub talpile sigure isi framanta nelinistile pe cararea ce duce departe...
Ceva din lumina filtrata de crengile copacilor ii dadea impresia ca se afla intr-o impozanta arena romana. Nu se astepta la nicio lupta. Totul e linistit. O liniste aproape palpabila in palmele ce danseaza pe langa trupul infiorat de dimineata de vara. Sau de toamna sau de oricare din toate anotimpurile.
Zambeste...
In fata, la cativa pasi, o scorbura noduroasa da impresia ca abia acum se trezeste din somnul secular. Copilul intinde mainile spre ea. Nu e nici ruga, nici implorare. E doar acolo. Veselia se revarsa din el sub forma unor panglici de culoare rosu amarant. Zboara cu usurinta si se cuprind in crengile copacilor facandu-i sa zambeasca. Totul prinde conturul unei povesti fantastice in care personajele sunt sunetele si razele soarelui. Azi totul e doar un fel de rosu. Al unui copil ratacit in basmul atat de linistit, al unui copil ce isi canta ingaduinta si zbora spre nesfarsit cu dezinvoltura unei panglici creata de el, de visul lui si de roua de pe obrajii somnorosi....
Buna dimineata Doamna!!!
Aburii cafelei s-au stins in razele soarelui si se aude doar zgomotul rosiilor ce se coc....

21 august 2012

Linia de deja vu...


Sufocare
Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....

11 iunie 2012

Rabdare sa cunosti oameni...


Undeva, candva...
- Dezamageste-ma!!!
- Nu pot. Iti doresti asta prea mult si plus ca ar insemna sa nu te las in mintea mea....
Si continuam sa afirm in mintea mea ca esenta echilibrului dintre gelozia si pasiunea lui este piatra de care nu o sa incerc niciodata sa trec. Simtul atat de ascutit al posesiei facea din mine jucaria perfecta pentru mintea aceea diamantina. Eram in faza in care orice fel de cautare ma obosea. Ma irita disparitia semnelor care indica prezenta celui mai rafinat gand. Nu puteam defini nimic si mai ales nu imi gaseam locul nicaieri. Era ca si cum alergam inspre mine inlaturand din start orice sansa de a ma ajunge vreodata.
Il vedeam in mintea mea. O imagine clara si perfect conturata. O polemica despre existenta si inexistenta perfectiunii neraportata la a simti. Ma revoltam si incercam sa pun deoparte acel deja vu chinuitor ce incerca sa-mi adoarma instinctele. Ma lasam dusa de val si dincolo de toate oprelistile din mine vedeam mai departe simplitatatea unui gest aproape imperceptibil....de curiozitate oare?
Cuvintele se revarsau din mine ca o cascada mascata de durerea acuta a trupului torturat de dorinte atat de banale si totusi atat de intense. Nu puteam decat sa las sa treaca de mine gandul ca acele maini nu ar fi avut puterea sa-mi inlantuie gatul supus si expus. Ma descopeream aratand partile vulnerabile pentru a-mi lasa sansa sa urc fara sa ma prabusesc dincolo de portile pe care le-am trecut cu mult timp in urma.
Posesia lui si incantarea nedisimulata ma faceau sa cred ca pe undeva lipsa mea de condescendenta este o revolta impotriva firii supuse ce se ascunde dincolo de dilatarea pupilelor ravasite de necuvinte.
Nu era nevoie sa-mi caut ritmul. Era acolo. Calm si supus si cu latura lui nepasatoare expusa in noaptea apasatoare. Imi era cald si frig in acelasi timp si refuzam sa cred ca daca as fi imbracat halatul moale senzatia ar fi trecut.
Imi doream o cafea fierbinte care sa ma poata tine treaza peste ziua in care eram calina. Peste ziua in care el afirma ca este acelasi. Nu am gandit ci m-am suspus instinctului primar ca sa pot sa reusesc sa simt in mine altceva din ce stiam despre trairile mele.
Durere....
Cumplita...
Placere...
La fel de cumplita...
- Spune Sorana...
- E ciudat sa-ti vorbesc ziua!
- Ce faci?
- Beau cafea fierbinte. Zambesc. Ma ustura putin pielea si imi savurez halatul gros de baie....
Iunie nu este luna cireselor cumva? A nu....luna aceea urmeaza....



28 mai 2012

In ploaia de Mai...

Statui

Tinea tigara in mana stanga...
Curiozitatea din ochi era asemanatoare cu multe din semnele de intrebare contemporane. Nimic nou in asta la o persoana plina de o altfel de viata. Contrastul dintre zambetul larg si definit al buzelor si tristetea din ochi mi-a atras atentia. Buzele sorbeau din filtrul tigarii ca si cum ar fi fost ultima picatura de apa de pe pamant. Inelul elegant de pe degetul mainii stangi aducea o umbra interesanta peste gesturile lenese dar foarte sugestive.
Gulerul camasii grena cuprindea gatul intr-o atingere subtila si se deschidea spre piept adulmecand lantisorul de argint lucrat intr-un mod aparte. Medalionul fin se pierdea in respiratia adanca si anagrama miscarii spunea o cu totul alta poveste.
Cafeaua aburinda i-a adus pe fata un zambet melancolic si incantarea a sclipit in tristetea ochilor pentru cateva clipe. Ritualul era impecabil prin dinamica fetei si a mainilor. Il priveam fascinata si incercam sa culeg melodia ce se revarsa din miscarile trupului si ale fumului de tigara.
Stiam de ce ma aflu acolo in acel moment dar nu reuseam inca sa deslusesc misterul ce il inconjoara. Ceva ma impingea sa fug spre el si sa-i pun intrebari scurte si precise pentru a elucida prezenta lui in micul orasel. Stiam ca nu ma cunoaste si nici nu stie cum arat. Ideea asta m-a facut sa zambesc si sa privesc in continuare salba de gesturi ce incepusera sa aiba o usoara tenta de neliniste. Mai aveam cateva minute pana la ora la care trebuia sa ma prezint lui, asa cum am stabilit la telefon.
Inca aveam posibilitatea sa aleg in a ma face prezenta sau sa raman in umbra si apoi sa plec. Ii simteam tenebrele cum se revarsa din ochi peste ceasca de cafea. Un val puternic si dezlanat ce putea sa doboare totul inaintea lui, lasand in urma oseminte de corabii pline de sperante si iluzii nascute din cuvinte.
Scrierile lui au fost pentru mine, ani de zile, cele mai complicate rebusuri pe care nici macar in clipa asta nu stiu daca le-am rezolvat corect. Insa nu aveam niciun fel de emotie. Frumusetea lui nu m-a impresionat deloc. Simteam ca este frumos si mai ales stiam ca este un om incredibil de rece.
Imi povestise cum inima lui s-a transformat in piatra cu multi ani in urma. Mi-a spus despre decizia lui implacabila de a nu mai accepta sa simta. In niciun fel si pentru nimeni.
Insufletirea lui pentru antichitati era singurul lucru ce il facea sa vibreze. Povestile ceasurilor vechi, ale monezilor si obiectelor oculte reprezentau pentru el viata, prin moartea lor anterioara.
Si eu eram acolo incercand sa ma decid daca sa dau ochii cu versatilitatea asta pagana si de netagaduit.
Am zambit si m-am indreptat spre el. Nu simteam niciun fel de emotie. Aveam doar senzatia ca ma indrept spre o statuie. Stiam ca nu imi doresc sa ii dau viata dar doream din tot sufletul sa o ating. Sa-i sorb raceala aceea crunta si intunericul desantat.
- Buna seara Domnule, i-am spus zambind.
- Buna seara Femeie a Noptii....
In acel moment mi-as fi dorit sa ma aud cantand....

16 mai 2012

Papadiile...

Un lac..

Prin ciobul de sticla vad acum cerul. Are culoarea calatoriilor. Il simt palpand in ochi si in simturi si ma las imbratisata de caldura lui. Culorile devin sange si sangele un izvor. Nu stau sa-i sondez adancimea. Pasesc mai departe in calatorie si absorb fiecare fir de aroma ce se loveste de pielea mea alba.
Respir uniform si linistit. Inspir caldura si culoare si ma invart ca o moara pusa in vant de un mester cautator de energie.
Silabisesc calatoriile si restrang universul in care pasesc.
Cant...
Cu papadii in par si stele in loc de cercei atarnand pe umerii de vara.
Desculta...
Adun din iarba frageda stropii de lacrimi ai diminetilor si apoi ma opresc pe buturuga ridata sa imi beau cafeaua. Zambesc.
Totul in jurul meu pare ca a prins glas. Versuri de melodii vechi se rostogolesc cu veselie spre mine si imi lovesc lacrimile de bucurie. Imi era dor sa plang in felul asta viu si nepartinitor.
Si revoltele au amutit. S-au ascuns intr-un colt si nedumerirea lor chiar ma face sa rad. Nonsalanta cu care s-au indepartat nu m-a mirat. Nici lasitatea lor. Totul a fost de un firesc atat de palpabil incat cuvintele nu mai au sens.
Si las totul sa curga in mine. Cu sete si cu bucurie.
Fotografii perfecte decorate cu zambete ce pornesc dintre buze tandre ce soptesc mut galerii de stropi de fericire. Atarnate undeva intre acte de vointa si delasare perpetua. Mirosul de cafea inteteste starea mea. Ma complac si mi-e bine cand fac asta. Intr-un mic colt alaturi de mine sta ghemuita dorinta infima de a depasi starea. E timida si ochii limpezi ma privesc cu o curiozitate bizara. Cald si rece.
Si gerunziu se pravaleste in cascade peste coltul ei. Imaginea ma fascineaza. Absorb cu sete si daruire. Deschid palmele ca intelesurile sa zboare nestingherite. As vrea sa fuga dar ele nu fac asta. Ele sfredelesc constant zidurile spre locurile unde isi doresc sa fie. Si eu stiu, si ele stiu .....
 

30 aprilie 2012

De sapte ori cate sapte....


Parasire  - Sursa aici

Static - Blogul lui Pustiu

Abis - Cosmin Bararu

Miza - Leon Bass

Cuvant - Ioana Otilia Grigore pe blogul Anne - Luiss

Promisiune - Nene Ane

Timp - Sursa aici 

Pentru ca azi am insiruit sapte cuvinte, pentru ca azi am sorbit sapte imagini, pentru ca azi din fiecare cuvant se poate naste o povestire.....pentru ca e luni si pentru ca MBW imaparte frumosul.....


22 aprilie 2012

O alta cutie...

Aveam senzatia ca scara ce pleca de la picioarele mele este supliciul...
Nu stiam sa explic de ce sau cum s-a intamplat ca acest gand sa imi ravaseasca pasii.
Stiam doar ca eram acolo si o priveam cu toata disperarea adunata in pumnii stransi si raniti de propriile unghii. Rosii. De sange, de durere ascutita, de nimic ce se poate compara cu vreo culoare existenta in spectru.
Simteam ca daca reusesc sa fac primul pas, pe prima treapta, totul ar fi capatat o alta turnura. Voiam sa decid eu ca acel pas inseamna totul si mai ales inseamna moartea neputintei si puterea de a nu ma uita inapoi.
Am calcat pe treapta. Am strans ochii si am stiut ca in acele secunde pentru mine se decide totul. Palmele imi erau transpirate. Simteam pe sira spinarii raceala unui stilet imaginar si creierul imi era bombardat de mii de grenade ce explodau haotic. In mine era pamantul si in afara mea apa. Si doar treapta aceea nenorocita facea legatura dintre ele.
Genunchii i-am simtit de plastelina si sangele in vene a devenit vascos, facand inima sa depuna un efort infernal de a supravietului pasului.
Si am calcat, si apoi am plans si am tipat spre ceruri. Am aruncat in jurul meu vinovatia nevinovatiei si cruda vulnerabilitate a inconstientei.
Si a doua treapta...
Si urmatoarea...
In supliciul aruncat la intamplare distingeam doar micile nervuri ale pietrelor care imi macinau talpile cu tacerea lor cruda. Le priveam contorsionata peste umar si continuam sa urc spre iadul ce il simteam aproape. Nu mai pot compara cu pesteri sau alte locasuri. Ar fi mult prea bland si departe de ceea ce simteam ca se zvarcoleste in mine.
O lume intoarsa cu susul in jos si eu pasind pe o scara ce sfideaza legile fizicii. Ea urca, desi in jurul ei totul se prabuseste cu zgomot. Imi doream orbirea momentului sau cel putin o fractiune de limpezime in mintea mea naucita de valtoarea ce ma inconjura. Dar niciuna nu s-a intamplat. Si continuam sa urc cu lacrimile sfasaindu-se de balustrada ruginita, cu talpile arse de focul din mine si de raceala din pietre. Si eram constienta doar cand durerea dormea, nelasandu-ma pe mine sa dorm.
Iti auzeam vocea sigura si calda spunandu-mi: du-te! o sa fie bine!
Si ma agatam cu disperare de toate nodurile de franghii ce zburau in jurul meu fara sa imi dau seama ca de fapt scara aia nenorocita e un drum ingust si negru.
Linistea....
Asternuta undeva la doua trepte de mine. O puteam palpa cu genele si o puteam atinge cu parul ravasit de transpiratie si groaza.
Am imbratisat-o si m-am refugiat in ea ca un fugar ce stie ca a ajuns la capatul unui drum ales. Imi e cald si senzatia asta nu vreau sa o pierd. Nu ma uit in spate. Stiu deja ce a fost si ce este acolo. Tocmai ce am trecut. Plang. Un plans lin si descatusat din toate spaimele ce le simtisem cand am urcat treptele reci. Ma bucur ca plang desi tu sti cat de usor lacrimile mele se revarsa pe obraji. Doar secundele dintre ele si zambet au devenit mai multe si mai grele. Muzica incepe sa prinda contur. Eu incep sa deslusesc vocea si apoi versurile. Ma alint si ma misc in ritmul ei privind peste umarul imaginar gradina incoltita de primavara tarzaie. Lipseste ceva...inchid ochii si ma cuibaresc undeva, ma refugiez acolo in micul colt de lume unde pot sa dorm fara spaime....
Si din nou vocea...si din nou neguri, ura, tenebre scuturate in vanturi reci. Stari apasatoare ce imi doresc sa le pot lua. Si ma revolt ca vreau asta. Si tip si alerg frustrata ca pe undeva cinismul meu era asa cum am zis... si cum ai spus...
Sunt sus acum. Am puterea sa ma intorc si sa privesc scara. O scuip cu tot veninul acumulat in mine si apoi te injur in gand si ma injur pe mine ca imi vreau intregi tenebrele ravnite.
Si din nou vocea...
- Blondie! Bucurie-ntr-o cutie!!!
Acest om zugravea apartamente....Matt Cardle, Demon!

6 martie 2012

Calcaiul...

Ion Covrig - Martisor
- Tu de ce nu dormi?
- Bate vantul prea tare in ferestre...
In momentele fierbinti ale timpului trecut intre noi, inchideam ochii supusa. Lasam sa curga din mine imagini atat de vii incat tot trupul mi se cutremura si lasa in nisipurile fierbinti ale plajelor forme consistente.
Era o vreme cand scriam scrisori in nestire, amagindu-ma cu gandul ca aceea era starea de gratie. Ma chiar imbatam cu ea. Ma invaluiam in mantaua cuvintelor ce curgeau cand pasnic, cand tumultos si ma simteam incatusata in siguranta aceea dezinvolta si superficiala.
Cautam profuzimile pe taramuri sterpe si inchideam ochii in fata imaginilor pline de viata ce imi curgeau printre degete, neputincioase. Refuzam sa cred ca nu eu am pus acolo ceea ce e atat de ascuns in colturile negre ale firii.
Dar eu stiam ca este. Simteam cu toata fiinta mea ca exista acel ceva sublim si ca se zbate chinuit in niste lanturi invizibile, ragnind spre portile unei eliberari totale.
Si timpul s-a oprit atunci cand...
Nu mai conteaza in fapt secunda aceea statica, nu mai are valoare incetarea ei din viata. Atunci a murit si s-a nascut un sfarsit. Nimic dureros. A fost ca o trezire dintr-un somn abstract ce mi-a inghetat simturile, ce a muscat din venele mele cu sete.
Nimic din eliberearea mea nu s-a definit ca ceva dramatic, nimic din trezirea mea nu a purtat semnul infierarii.
Iluzia starii de gratie a fost si iluzia ranii, iluzia cicatricilor dureroase.
Si cand zagazul s-a rupt am zambit.
Iubeam putinul pentru ca era ceva ce puteam cuprinde in bratele dornice de cautare, iubeam putinul sa-mi alin setea de mult, cu picaturi mici.
Dar setea aceea nu se ostoieste asa. Setea aceea nu e satisfacuta, nu e multumita si nu o poti amagi. Surogatele nu sunt pentru ea.
Am iubit putinul ca sa pot sa vad mai cu sete multul din mine...
Iti multumesc Ana....

2 februarie 2012

Moarte...

Livada postei
Pagina doisprezece fara aliniat...
Imi cautam abisul fara sa am un reper. Contraziceam astfel teoria punctului de sprijin. Universul meu rasturnat are forma de meduza. Gelatinoasa si de cele mai multe ori nociva. Pluteste in deriva si nu are nici cea mai mica intentie sa se apropie de malul stancos.
Frizez echilibrul si incerc sa nu fiu eu cea cautata. Nici prin cuvinte si nici prin simturi. De forma nu mai vorbesc. Am stabilit deja ca e o masa gelatinoasa...
Imi aduc in fata ochilor visul bizar.
Ma vad contorsionata pe un drum nebatatorit de pasi si incerc sa fac distinctia dintre muschiul moale si rigiditatea pietrelor.
Asimilez totul ca pe o metamorfoza unica si ireversibila ce ma impinge inainte. Indiciile sunt putine si lipsite de lumina. Orbecaiala asta nu face decat sa imi faca sangele sa se zbata zgomotos pe calea de intoarcere. E ca si cum sursa se revolta...
Ceva pentru ochii lumii, ceva pentru mine si hotarul imaginatiei ce mereu isi modifica intensitatea.
Dualism insuportabil. Obositor. Cast si impur in acelasi timp. O alergare constanta si furioasa. Sondare. Mult negru ce incearca sa razbata in culoare. Mimetism.
Ma oboseste somnul. Ma arunca intr-o stare de inertie aproape paralizanta. Ma uimeste prezenta lui atat de inversunata. Tipa si isi cere dreptul constient de forta cu care repara iluzoriu starile intense. Construieste in jurul meu o inchisoare versatila. Se interpune intre simturi si luciditatea mintii si isi impinge coatele pe marginea abisului cautat. Nu ma lasa sa vorbesc si ma inchide. Ma apasa si imi da senzatia ca trupul meu a devenit un ulei volatil rar si nu de mult inventat.
Compun lumi pentru demonii salbatici ai altora. Le dau culoare si asfintit, si apus si febra. Le tai felii din tortul incomensurabil al imaginatiei mele. Inconstient si total. Fara sa ma gandesc ca in timp irosirea asta apasa pe tenebrele mele si le face sa se rascoleasca si sa pretinda. Si eu le lovesc si le trimit inapoi in lanturile groase si in intunericul vascos. Pentru ca nu pot sa pretind. Pentru ca nu vreau sa pretind. Asta ar insemna sa ma inlantui. Sa-mi pun limite si sa nu mai pot respira...
Si atunci as muri...
Si neacceptand asta hranesc hranindu-ma...
Imi sondez proviziile si uimirea mea creste pe masura ce nu inteleg acumularea lor. Si atunci cad intr-un somn greu si revendicativ. Un somn care imi ramane neinteles si care ma marcheaza.
Dupa somnul asta diminetile devin umede si insorite in egala masura. Culorile se desfasoara lin si intr-un amestec hilar. Devin palpabile si incantatoare. Fara refuz. Devin ale mele.
Moarte prin renastere...Demon...


30 ianuarie 2012

Revansa...

AlterEgo: Off  Ego, nu mai am nici timpul necesar, nici rabdarea. Iau totul de-a gata!
Ego: Te-ai transformat in zeitate celtica, deci o sa raman singura ta optiune perversa si asta ma sperie...
AlterEgo: Ei na! De ce sa te sperie? Tu m-ai facut ce sunt. Suporta-ma!
Ego: Nu eu te-am facut ce esti hani. Tu esti ce esti doar cu mine. E o mare diferenta si e si coplesitor...
Ego: Vezi sa nu ti-o iei in cap acu!
AlterEgo: Ego.. esti unul din foarte putinii oameni care mi-au schimbat viata. Fie ca iti place fie ca nu!
Ego: Alter Ego sunt destul de inteligenta ca sa stiu ca nu am schimbat nimic.
Ego: Ca vrei tu sa crezi asta? E strict problema ta!
AlterEgo: Ntzz...asuma-ti responsabilitatea. Nu fugi. M-ai schimbat!!
Ego: Nu am ales eu in locul tau. Ce am schimbat?
AlterEgo: Viata mea. M-ai facut un pervers...
Ego: Erai un pervers, eu doar am ascultat. Nu-mi atribui merite ce nu imi apartin
AlterEgo: Ha ha o dai de gard! E asa cum spun. Daca nu erai tu eram un altul acum
Ego: Iarasi te amagesti darling...
AlterEgo: Nope, dar daca iti e frica de asta.. o sa spun ca ai dreptate. Nu e un repos, ma bucur ca te am cunoscut!
Ego: Acum chiar esti pervers! stiu ca nu e repros, dar nici pe departe nu e un merit
AlterEgo: E asa cum e viatza, jumate alba, jumate neagra, un fel de gri...
Ego: sugi!
AlterEgo: Esti legata de mine,darling. Forever!
Ego: Nu darling! Tu esti legat de cordonul asta ombilical care te hraneste. Eu doar am bunul simt sa nu il tai....inca...
AlterEgo: Hai sictir!
AlterEgo: Nu ma face sa te urasc
Ego: Sti bine ca nu poti sa ma urasti. Pur si simplu te-ai sufoca daca ai face asta si nu suporti sa fii strans de gat.
AlterEgo: Sinuciderea emotionala e o optiune
Ego: Pentru asta iti trebuie curaj darling. Inca nu il ai
AlterEgo: Te inseli. Is curajos!
Ego: Dar daca mai sugi din cordonul tau s-ar putea sa te transformi in ceea ce iti doresti...alter ego-ul meu
AlterEgo: nu fi.. purcica!
Ego: Sunt curva, dar tu stiai asta
AlterEgo: Oricum ai lua-o, tot mi-ai schimbat viata.
AlterEgo: Ar trebui sa iti multumeasca Delia pentru orgasmele pe care le are...
Ego: Lasa sa se amageasca ca esti tu cel viril. Ar fi o lovitura de gratie sa stie mai mult.
AlterEgo: Atata vreme cat orgasmele curg..ce importanta are?
Ego: Pentru ea nu, tie insa .....
AlterEgo: conteaza de unde imi trag seva?
Ego: Se pare ca da, dar repet pentru ea nu e important. Pentru tine e esential, de aia iti doresti sa i le dai si sa te indarjesti in a fi un bun crestin
AlterEgo: Neah...efectul e tot ce ramane
AlterEgo: Imi palce cum are Delia orgasm. Are un orgasm frumos...
Ego: Stiu, dar esti constient ca nu ar supravietui daca ar sti in fapt ce e cu adevarat in mintea ta
AlterEgo: Stai lin, stie ..partial
Ego: Normal ca partial, daca ar sti totul nu ai mai avea nevoie de surse de inspiratie
AlterEgo: Ego, nu ma judeca!
Ego: Dar nu te judec darling. Iti arunc adevarul in fata. Sti foarte bine ca nu judec. Daca as face asta nu as mai fi aici .
AlterEgo: Adevarul il stiu si singur. Sunt cu tine fiindca pot fi ceea ce vreau sa fiu, fara sa dau explciatii
Ego:  QED
AlterEgo: Si atunci nu imi spune cum sunt...stiu ce sunt
Ego: De cand te supara asta?
AlterEgo: De cand te ai hotarat sa imi violezi creierul cu un dildo imens
Ego: Darling asta te supara de cand ai decis sa ma iubesti. Violatul e doar efectul secundar.
AlterEgo: Te iubesc! Nu neg. Si am sa te iubesc inca 30 de ani de acu in colo..chiar daca nu mai vorbimb deloc...
Ego: Te ador cand cand esti in corzi!
AlterEgo: Mmda tu ma adori. Eu nu ma ador.
Ego: Vinovatie?
AlterEgo: Nu imi palce in corzi. Imi palce deasupra!
AlterEgo: Daca iti permit asta e fiindca ai un loc special in inima mea. Ok?
Ego: Uuuuu dihotomic darling pentru ca ador sa stau deasupra
Ego: Asta imi da posibilitatea sa imi iau cat vreau si cum vreau.
AlterEgo: Daca ma iei incet si imi arati ca nu pierd controlul s-ar putea sa te las
AlterEgo: .. incet
Ego:  Deci sa inteleg ca tu decizi sa imi dai cu lingurita?
Ego: asta din perspectiva in care te am in totalitate?
AlterEgo: Nu exagera, nu ma ai in totalitate!
Ego: Cu ce exagerez?
Ego: Demonstreaza-mi reversul medaliei si exclude ca partea ta de viata domestica, nu ma fascineaza deloc. nu vreau partea aia!
Ego: E boring!
AlterEgo: Ceea ce tu numesti viata domestica... altii ii spun simplu.. viata
Ego: Chestie de perceptie
AlterEgo: Sa spunem ca ai o parte imporanta din mine
Ego: Hai sa facem un compromis! Am esentialul pe care il vreau!
Ego: Deal?
AlterEgo: Deal
AlterEgo: E excitant sa ma cert cu tine
Ego: Noi doi, de cand ne stim, inca nu ne-am certat darling
AlterEgo: Mmm, mai mult decat am facut-o acum nici nu o sa ne certam pentru ca nu am cum...
AlterEgo: Stiu ca e suficienta o privire sa ma parasesti
Ego: Ar insemna sa te certi cu tine ceea ce nu e prea convenabil
AlterEgo: dar fac asta de cand ma stiu, insa daca pelci..ar muri ceva in mine
Ego: Oricum o sa moara darling si tu sti asta !
AlterEgo: Nu atata vreme cat esti acolo. Nu!
Ego: incerci sa ma inlantui ?
AlterEgo: Oo da am tendinta asta. Recunsoc
Ego: Mereu ai tendinta astasi nu te vindeci
AlterEgo: Sorry, it's me
Ego: Stau si ma intreb ce te determina sa faci asta cand sti foarte bine ca nu reusesti si ca asta ti-ar putea fi fatal. Masochist nu esti...
AlterEgo: E instinctiv!
Ego: E pe dracu ))
AlterEgo: Incerc sa domin, asta sunt...un dominator!
Ego: Uuuuuu concluzionez ca exercitarea dominatie pe o fiinta ca mine e exaltanta...un fel de test
AlterEgo: E ca si cand as incerca sa ma catar pe Everest cu o pereche de tenisi chinezesti
Ego: Si cu cat incerci mai mult cu atat de afunzi mai tare
AlterEgo: Da.. dar nu ma pot opri din incercare
Ego: Deci cum spuneam...fatal...
AlterEgo: Mi-ar place sa te domin.. pentru o secunda, apoi ai deveni neinteresanta.
AlterEgo: Dar.. ca sa te linistesc...nu am atata putere sa strunesc un animal ca tine
Ego: Dar ti-ai pus in fata perspectiva ca as putea sa ma las doar de amorul artei?
AlterEgo: Nu o fac constient. Incerc sa fac asta cu toata lumea. Imi palce controlul!
Ego: Darling deviezi! Punctual te rog! Ti-ai pus perspectiva asta?
AlterEgo: Sa te domin? Sa te controlez..?
Ego: O secunda macar...da...
AlterEgo: Mm poate...
Ego: Si ca eu sa ma las de amorul artei? Sti bine ca pot sa joc perfect rolul ala..
AlterEgo: Nu de amorul artei ci pentru ca vointa mea e mai puternica
Ego: off Darling...
AlterEgo: Nu fi purcica, te as mirosi imediat daca ai juca
Ego: Chiar esti convins de asta?
AlterEgo: Da
Ego: De ce? Ai senzatia ca vezi in mine mai mult de 50%?
AlterEgo: Pfuah vad 200%
AlterEgo: Ce e drept.. s-ar putea sa fiu in ceatza. Dar.. stii ceva? Ma simt bine in ceatza aia, ma simt bine cu tine asa ca.. who gives a fuck?
Ego: Darling secunda aia ar insemna pentru tine abisul, abisul in care te-ai domina pe tine total.
AlterEgo: Nu asta incerc sa fac de cand ma stiu? Sa imi domin abisul?
Ego: nu darling. Tu incerci sa construiesti abisul ala in care sa te domini. Eu sunt doar un amarat de reper everestcian pe care esti constient ca il poti atinge dar nu sti cum. Sunt buni si tenesii)
AlterEgo: Te iubesc Ego. Imi palce prezenta ta si lumea mea fara tine ar fi una mai trista
AlterEgo: Nu vreau sa pleci...
Ego: Inca nu plec dar o sa vina si ziua aia Darling...nu stiu cand
AlterEgo: da?
Ego: Dar atunci probabil o sa poti sa suporti. O sa fii atat de tu incat o sa poti zambi. Probabil nepotii tai o sa stie de Ego, si concluzionand visul meu o sa fie implinit...
AlterEgo: Posibil...mie imi palci asa cum esti...un pic perversa, un pic curva, dar... la naiba...inteligenta
AlterEgo: Si imi palce ca pot sa fiu eu cu tine...
Ego: :)
Last message received on 1/30 at 2:54 PM.....

28 ianuarie 2012

Calatorind cu tine - Pasi pe zapada...


E soare...
Si intra prin ferestrele inghetate ispitindu-mi dorinta de a musca din gerul de afara.
Mi-am indesat in caciula de blana otita rebela ce ma bantuie de zile bune si am iesit in aerul rece.
Albul incandescent mi-a luat in brate starea de cu o seara inainte. Credeam ca o sa fie greu sa ma aplec spre ceea ce ma inconjoara dupa ce am pus in cuvinte trairi atat de intense si de grele. Trairi tacute ce au stat la macerat atat de mult timp. Expunerea lor m-a epuizat si am simtit ca pe undeva am indepartat din mine o stanca grea si amenintatoare. Se putea prabusi oricand pe mine iar eu in inconstienta mea as fi privit detasata caderea ei. Ar fi zdrobit multe si apoi si-ar fi cantat solitudinea pe un portativ al bucuriei atrofiate...
Am privit spre cerul de un albastru sticlos si turturii de gheata parca imi curgeau in priviri si ma impingeau sa pasesc in mai mult.


Strazile sunt calde sub mangaierea soarelui. Caldaramul e alb de la urmele de sare si mormanele de zapada tac. Adumelca pasii ce le ocolesc si isi croiesc tacerea din apa ce se scurge din ele. E o lupta intre caldura blanda a razelor ce ating totul si gheata din ele. O lupta surda si molcoma...
Parcul e tacut. Ma ispiteste covorul alb si ma face sa-mi doresc sa imortalizez pe el ceva ce cu siguranta nu va mai ramane dupa trecerea soarelui. Zambesc si iau in palma o bucatica din covorul alb, rece si pufos. Zapada se topeste. Curge pe langa caldura mea si se intoarce pe pamantul inghetat. Totul sclipeste in jurul meu. Am senzatia ca sunt intr-o mare de diamante tacute. Ma simt implinita si impacata. Ma rasfat in lumea mea tapetand totul in jurul meu cu un zambet pe care il simt fara costum de scena.

Acum scriu pe zapada. E jurnalul meu. Cel cu care vorbesc si cel care asculta. O batranica ma priveste uimita si isi face semnul crucii. Acum rad. Nici nu vreau sa ma gandesc ce a crezut despre mine. Dar nici nu a avut curajul sa ma intrebe ce fac acolo. S-a indepartat de mine dand din cap a dezaprobare. Asta m-a amuzat si mai mult. Pasii ei fac zapada sa scartaie si probabil ca asta este semnul unei revolte tacute....

Vezi tu Demon, adevarul este ca eu infrunt oamenii decat fragmentar...
De data asta ma cufund intr-un peisaj alb si scliptor. Privesc in jurul meu si caut oamenii. Le caut privirea si starea. Caut sa imortalizez in mine totul. Mi-e sete de mine in bizareria asta centripeta si nu imi refuz nimic. Doua tinere intra pe alee. Ma opresc si le privesc. Una din ele, cu fusta mini si freza afro, se aseaza pe o banca si se lasa fotografiata de cealalta. Categoric are picioare frumoase si stie asta. Incerc sa fac in asa fel incat sa nu isi dea seama ca vreau sa le fotografiez. Ma amuz...le las sa-si faca fotografiile. Sunt fardate strident. Mult prea strident pentru lumina de afara. Dar le inteleg. Pleaca pe alee si eu reusesc sa le imortalizez dosurile tinere si impertinente. Din nou ma amuz...

Pasesc pe aceleasi alei pe unde te-am dus si in vara si in toamna...doar in primavara nu te-am dus. Si asta pentru ca atunci nu erai. Sau poate ca ai aparut dupa ce lalelele si-au aruncat straiul colorat. Poate ca nu iti plac lalelele...nu stiu....Cert este ca ma uimesc peregrinarile astea prin anotimpuri in acelasi tablou. E ca si cum as intra in garderopa copacilor si as pipai hainele si incaltarile fine, in mii de culori ce nu se pot descrie.
Te trag de mana spre banca cu grafitti. Incercam sa descifram ce scrie. Bineinteles ca tu ghicesti primul ceea ce ma face sa pufai revoltata de incetineala cu care observ. Razi si imi spui ca nu e nimic grav. In fond sunt blonda....ceea ce bineinteles ma scoate din sarite....

Obrajii imi sunt rosii si mi-e cald in mine. Simt nevoia sa beau ceva. Zambesc misterios, te ciupesc de cur in mijlocul parcului si o iau la fuga pe langa tufele aplecate de greutatea zapezii. In trecere imi aduc aminte de culoarea lor rosiatica de azi toamna, le imortalizez si ma intorc spre tine asteptand cu nerabdare sa te urnesti mai repede. Ma amuza tot timpul fata ta atunci cand esti la plimbare. E un amestec bizar de revolta si oarecare placere. Frigul nu iti place si el stie asta si musca din mainile tale. Merg pe alee inaintea ta si ma opresc in fata pantofilor rosii. Ma sprijin in aparatul de fotografiat si ii imortalizez. Ciudata lor pozitie ma face sa rad. Combinatia de ceramica ce ii construieste ii aseaza in starea mea abstracta intr-un mod perfect. Au tocuri si sunt rosii si parca iti dau senzatia ca sunt obositi. Pantofi in zapada?....

Uitam de noi in cafeneaua de pe straduta de aproape de unde locuiesc. E placut si ne topim in paharele cu vermut si sclipiri de ochi curiosi ce vorbesc despre pete de fericire.
Nu o sa ma analizez. Nu o sa ma disec. O sa las lucrurile sa se intample...
Pusi ba :-*

26 ianuarie 2012

De ce nu?


Sunt inghinala...
Imi las tampla acoperita de coapsa fierbinte si deschid ochii spre genunchiul ce vrea sa urce spre talpa marunta.
Mi-e cald in seninatatea mea si ma tavalesc in gandurile ce suprima artera femurala.
Anatomia starii mele contine doar oasele ce se intersecteaza in urcare.
Privesc prin fereastra aburinda zapada ce se pravaleste din cerul gros si cenusiu. Pasii marunti ai oamenilor ce merg cu capul plecat marcheaza iarna din ei. Ma frustreaza nebucuria lor si simt nevoia imperioasa sa strang pumnii ca sa-mi ranesc palmele.
Aroma ceaiului de menta ma invaluie bland.
Zambesc...
Mintea se incolaceste in jurul respiratiei mele si ma impinge spre starea din proximitatea...
Ah, dar nu!
Imi strang coapsele intr-o dorinta muta de placere. Buzele isi cer tributul iar obrajii capata instantaneu o culoare de rosu aprins.
Fredonez melodia si ma las moale in bratele propriei mele trairi. Nu trebuie sa fac niciun efort. Totul e acolo conservat si in acelasi timp atat de viu incat nu necesita intoarcere in timp. Mana delicata ce-mi invaluia gatul expus pare cea mai perfecta arma a unei alegeri ce nu imi apartine, chiar daca ma aflu in momentul in care ar trebui sa aleg sa vreau.
Inele reci pe pielea fierbinte imping in carotida mea starea de dincolo. Si atunci se naste ceva imposibil de descris...
Se naste starea aceea infernala in care simti cum creierul se lichefiaza si incepe sa-ti curga prin vene facand ca tot trupul sa prinda un alt fel de a vibra.
Dupa momentele acelea orice alt sentiment definit ca si cunoscut se pierde si ti se pare juvenil, chiar daca in trairile de zi cu zi isi are importanta lui.
Vezi picaturile de apa cum ating cu grija petalele gingase si pun in evidenta delicatetea si caldura florii celei mai fierbinti?
Parca ar fi reactia de emotie creata de atingerea celor doua prietene ale ei. Floarea galbena o imbratiseaza o saruta incet, pe la spate, infiorandu-i pistilul in timp ce prietena lor rozalie se strecoara pe nesimtite intre ele mladiindu-se in ritmul lor, intregind buchetul de frumuseti mangaiate de vant, infiorate de placere, de apa, pulsand de viata si caldura...

Dar tu stiai asta Demon....
Dualism...
Sunt inghinala...

21 ianuarie 2012

Sunete din neguri...



E o melodie in care invarti pe varful degetelor fulgii haotici de zapada...
Si frigul dispare subit. Si incerci sa atingi fiecare fir de apa albit intr-un dans ce pare rupt de realitate.
Starea ma acapareaza si ma transforma in mica balerina visata in timp. Adoram cutiile muzicale.
Pictam inconstient pe ele fidelitatea obscura a gesturilor mari. Asteptam sa se intemaple ceva care sa miste lumea inerta din mine si sa ma lase sa pasesc mai departe. Penita stiloului zburda pe franturile de hartii rupte din caiete de retete invechite de timp. Bantuiam intre incrancenarea statica si impulsul de a tine pe palme ceva atat de bine definit si totusi atat de bizar...
Oglinzi, marionete si figuri brazdate de riduri toate adunate intr-o cutie a carei melodie impresioneaza prin liniste. Fara intrebari care sa nasca alte intrebari, fara cotituri si fara rascruci de drumuri.
Doar un imens platou alpin linistit...
Frunze strivite sub pasii obositi si gustul ierbii ciuntit de vanturile aspre ce l-au construit. Imensitatea cerului sprijinita pe privirea mirata si apoi sunetul acela nedefinit in care pasii isi regaseau constiinta de sine si mainile luptau sa desfaca norii grosi ai furtunii ce va fi fost...
O foame crancena de aer ma inconjoara si ma atrage in ciclonul invertit de alte maini ce cauta sferica lumina a unui alt inceput. O alta culoare ce strabate zarea de dincolo de stancile colturoase si tacute. Ma imbie, ma ademeneste si e asemenea unui cos cu fructe proaspete si coapte de un soare de neinteles.
Si apoi alegerea...
De a nu uri ura si de a iubi necunoscutl acela viu si totusi rapace.
Piruete de nehotarare si urme de frici mici si intepatoare se transforma intr-un vartej aproape de nebunie. Intre mine si altii, intre mine si mine, intre mine si...neant.
Fantasmele isi joaca cartea si miza e alegerea mea.
Un pariu cu mine...
Un pariu cu neantul...
Surzesc!
La propriu si la figurat. Vreau sa aud si totusi zgomotele ascutite ce ies din negurile mele sunt acute. Tulbura ceea ce de fapt nu cred ca exista. Nici acceptare si nici alegere. Undeva intre doua lumi sarcastice ce bat din palme sa imi trezeasca dorinta de muzica.
Alerg in nestire pe covorul de iarba sticlos si imi caut lacrimile. Am senzatia ca descatusarea mea de acum depinde doar de ele. Nu pot pentru ca nu vreau sau vreau pentru ca nu pot?
Nimic din toate astea nu imi da raspunsul. Nimic din toate astea nu imi spune ca nu ma voi risipi. Si din nou alegerea ma tulbura si ma lasa in neantul de nepatruns al surzeniei mele.
Si stiu ca inceputul o sa poarte stigmatul propriei mele sclavii. Stiu ca instinctul e mult mai puternic decat adancimea neantului.
Si aleg...
Pirueta balerinei de pe cutia muzicala isi poarta muzica in gratia bratelor intinse spre neant...
Acolo o sa merg...

14 ianuarie 2012

Periplu...


De fapt nu conteaza...
Nici lacul sarat ce imprastie in jurul lui sageti de lumina diforme ce se rup de malurile macelarite de cautatorii de namol.
Nici macar mesteacanul tandru de peste drum ce sopteste rabdator prin scoarta-i amaruie dorul de zapezi nu mai are forma de copac.
Acum nimic nu mai conteaza, nimic nu se mai conteaza.
Pasii mici si nesiguri ai copilului s-au ratacit dincolo de umbrele ce inconjoara siluetele cladirilor parasite. Totul s-a transformat intr-o liniste inerta si vascoasa.
Mainile mi se intind sperand sa gaseasca un loc unde atingerea sa fie asa cum este. Degetele se rasfrang metalic pe scarile ce urca mai sus, mai abrut si mai chinuitor ca in alte zilele. Ceata laptoasa ingana un refren perfect si parca rupt din cerul inspaimantat si gri ce nu stie unde sa-si aseze norii grei.
Aleea e rascolita de suieratul necrutator al vantului ce plimba cu el siraguri de margele colorate si nuante diferite de ruj rosu si apasator.
Sclipirea ochilor a disparut undeva unde amestecul nefiresc si odios al lampadarelor din copac isi croieste consistenta diforma. Te uimeste incapatanarea cu care incearca sa strabata dincolo de lumina palida a candelelor albe. Te impinge in vartejul unui arabesc de ocru pus pe un vis ordonat si consistent ce si-a pierdut vitalitatea in aschiile ce vor incalzi in iarna sufletul ratacitor al apei oprita sa mai spuna...
Si caut...si iarasi ma incapatanez sa caut...
Umblu bezmetica prin sudoarea amintirilor si prin coridorul stramt si nesafarsit al portilor ce nu imi arata decat golul format in timp si oboseala firii ce refuza sa mai fie...
Imi dau seama ca ne asemanam si imi dau seama ca am crescut ca un monolit stirb incercand sa cuprind in bratele deschise intelegerea si cautarea.
Scrijelesc pe zidul impertinent cu unghiile pana cand sangele rabufneste nepoliticos si pateaza impuritatea gestului de a patrunde dincolo de crusta groasa. Obosesc si cad in genunchi implorand cerul, cu ochii deschisi, sa-si abata privirea grea peste stiva de lemne ce-si asteapta fireasca trecere prin absurdul vietii.
Si iarasi ma ridic si lovesc cu pumnul ranit sticla impecabila a zambetelor inutile ce nu imi dau nici macar speranta ca se va misca ceva in toata tacerea asta apasatoare.
Sec si ma sec lasand in urma dare ametitoare in noroiul amestecat cu pietre ce se vrea protectorul starii de gratie.
Si simt cum se scurge din mine toata viata in pamantul tacut si rece.
Imi intorc privirea in spatele meu si ma vad rupta din cursul lin al apei din care mi-am ridicat mainile implorand ca el sa ma urmeze.
Dar nu a fost destul si starea mea se mutiplica si se imparte in acelasi timp in mii de cioburi desuete si taioase ce lovesc...in stanga, in dreapta, deasupra si dedesupt. Imi dau seama ca tot zbuciumul meu se pierde in neant dovedindu-si inutilitatea si incerc sa fug, mancand pamantul pietros, spre cursul lin al apei ce m-a adus.
Ma dau tot mai mult, ma dau in toate felurile existente in mine. Astept...de cand astept?
Am uitat reperul si am uitat sa masor timpul ce a trecut de cand imi lipeam obrazul de scoarta mesteacanului si asimilam toata puterea lui de a privi peste ruinele ce il inconjoara.
Locul a ramas acelasi. Esenta lui e acolo asteptand dupa fiecare colt al coridorului sa se reverse vie peste tot ce il inconjoara.
Si iarasi astept rupand din mine sarcasmul vorbelor ce se pravalesc la picioarele scranciobului in care, cu mult timp in urma, mereu gaseam zambetul...
Si nu inteleg, Demon. Pentru prima data nu inteleg...

6 ianuarie 2012

Balciul desertaciunilor...


E o carapace de mii de ganduri din care nu vrei in anumite momente sa iesi. E un zid imens caruia ii dai semnificatie de scut de aparare si stai in spatele lui asteptand ca intr-un fel sau altul totul sa vina de la sine...
Ma rotesc in jurul meu intr-un dans haotic construit pe o muzica ce pare doar ca nu s-a mai cantat vreodata. Imi rasucesc fiinta pe un toiag stramb cautand sa asez intr-o ordine fireasca culpabilitatea si sentimentele de vinovatie.
Imi imaginez un mare balci. Cu tarabe hidoase si colorate pe care sunt asezate ordonat filele unui trecut ce a sapat in mine opere monstruoase. Trec pe langa ele si le ating fara nicio sperenta de remodelare.
Sunt acolo. Palpand de viata si etalandu-si ridurile acumulate in timp.
Sunt prezente. Cu tipete si urlete inspaimantatoare pentru a atrage potentialii cumparatori, pentru a se vinde scump intr-o lume putrezita de stereotipii si judecati.
Pot inca sa mai zambesc privind efortul lor dens si insistent de a iesi intr-o lumina falsa si gust amar.
Pot inca sa recurg la mine ca sa rad de picioarele lor noduroase adanc infipte in frustrarile acumulate si nedistantate de ele.
E ca si cum lupta asta surda imi aduce laurii urmelor adanci de pe carotida palpanda de sangele atat de rece incat arde degetele ce il cauta.
Metamorfoza cautarii...
Apoi intr-o ordine cronologica setea cumplita a esentei pure si gustul acela cu totul unic de mine in mine si peste mine.
Asta insemnand ce?
Renuntarea la monstri de pe tarabe?
Intelepciunea e iluzia impacarii cu ei. Si nu vreau asta. Ei ma imping spre mine fara sa reuseasca sa ma intoarca inapoi.
Rasul sardonic al balciului se transforma intr-un punct de reper urias.
Vulnerabilitate...
Vinovatie...
Incredere...
O balanta iluzorie si absolut sprijinita pe umerii propriilor colturi rotunde si negre. Nu am inventat eu necesitatea ei. Si pentru asta nici nu cred in ea.
E un simbol al neputintei de care ne folosim ca sa punem inca un strat de chirpici pe zidul noduros ce opreste lumina reala sa intre.
Teama...
Lasitate...
Ignoranta...
Parfumul strident si gretos imprastiat in curtea vietii ca o perdea mizerabila ce ascunde impecabilul?
Unde si de ce s-a nascut dualitatea?
Atat de multe de vazut....si o singura mansarda amagitoare ce ascunde o marioneta diforma, prezenta mereu....

4 ianuarie 2012

Drumul inapoi...


Incerc sa pasesc dincolo de globul de sticla ce mi-a protejat trairile...
Privesc peisajul de iarna imbracat in soare de primavara si incerc sa nu dorm. Vreau sa palpez fiecare culoare si o sa simt cum imi deseneaza in piele un tatuaj nici de mine inteles. Linistea ma invaluie si imi dau seama ca fara sa fac niciun efort am reusit sa pun un perete de sticla intre mine si toti din jurul meu. Acum imi e bine sa fac asta. Nu stiu daca as suporta sa ascult lamentarile intoarcerilor acasa sau povestile de mall spuse pe sms-uri...
Domnul de vis a vis de mine imi atrage atentia. Si asta doar pentru ca a insistat sa ma priveasca fix.
Are cred in jur de 50 si ceva de ani. Fata lunga si subtire este definita de niste ochi mari si albastri. Unul din ei se inchide mai tare atunci cand soarele il izbeste in fata. Pare ca-l deranjeaza lumina. Nasul se revarsa dintre sprancene si tine umbra buzelor subtiri si aproape albe. Cred ca ii este sete. Se simte ca fumeaza. Amestecul de tutun si un parfum rafinat ma face sa zambesc. O aminire si-a facut loc printre constatarile mele somnoroase.
Ochii albastri ai domnului nu se dezlipesc de fereastra prafuita. In dreptul meu se vad in soare urmele degetelor noastre...
Sunt nostalgica si incerc sa pasesc inapoi in globul de sticla. Sau nu...de fapt nu vreau inca sa ies...
Imi las capul pe blana moale si evadez dincolo de zgomotul rotilor de tren. Adorm...
Visele ma invelesc. Sunt colorate cu lumini multe, cu o aroma persistenta de tutun inca ud.
Suna telefonul. Ana ma intreaba ce fac. Ii raspund sec ca merg spre casa. Cred ca isi da seama ca nu am depasit inca nici macar marginea globului de sticla. De fapt stie ca in felul meu sunt pierduta in trairile proaspete si intense…
Il privesc pe domnul de vis a vis. Isi cearta sotia ca a lasat amprente pe copertile lucioase ale cartii pe care o citeste. Ceva cu Dalai Lama.E incantata ca marele guru are o pisica de un anume fel. Zambesc in mine.
S-a facut intuneric.Stiu doar ora la care ajung. Chetie care sper sa ma ajute si sa nu cobor in alta gara. Acum as canta. Orice melodie.
As fi curioasa sa vad cum reactioneaza domnul cu ochi albastri. Pare destul de intepat asa. Foarte meticulos si sferodoct.
Sotia lui e blanda. Are o voce foarte placuta, alinatoare. De mama grijulie. Pe el imi vine sa-l urechez. Mereu ii face observatie ca unui copil neastamparat. Simt nevoia unei cafele. O cafea mare si fierbinte intr-o cana uriasa....
Oare la ce se uita?
Imi trec mana peste gat. Am uitat sa ma privesc in oglinda. Dar stiu ca totul e in regula.
Si mai stiu ca atunci cand sunt in globul de sticla pot sa dorm…