Drumul inapoi...

Incerc sa pasesc dincolo de globul de sticla ce mi-a protejat trairile...
Privesc peisajul de iarna imbracat in soare de primavara si incerc sa nu dorm. Vreau sa palpez fiecare culoare si o sa simt cum imi deseneaza in piele un tatuaj nici de mine inteles. Linistea ma invaluie si imi dau seama ca fara sa fac niciun efort am reusit sa pun un perete de sticla intre mine si toti din jurul meu. Acum imi e bine sa fac asta. Nu stiu daca as suporta sa ascult lamentarile intoarcerilor acasa sau povestile de mall spuse pe sms-uri...
Domnul de vis a vis de mine imi atrage atentia. Si asta doar pentru ca a insistat sa ma priveasca fix.
Are cred in jur de 50 si ceva de ani. Fata lunga si subtire este definita de niste ochi mari si albastri. Unul din ei se inchide mai tare atunci cand soarele il izbeste in fata. Pare ca-l deranjeaza lumina. Nasul se revarsa dintre sprancene si tine umbra buzelor subtiri si aproape albe. Cred ca ii este sete. Se simte ca fumeaza. Amestecul de tutun si un parfum rafinat ma face sa zambesc. O aminire si-a facut loc printre constatarile mele somnoroase.
Ochii albastri ai domnului nu se dezlipesc de fereastra prafuita. In dreptul meu se vad in soare urmele degetelor noastre...
Sunt nostalgica si incerc sa pasesc inapoi in globul de sticla. Sau nu...de fapt nu vreau inca sa ies...
Imi las capul pe blana moale si evadez dincolo de zgomotul rotilor de tren. Adorm...
Visele ma invelesc. Sunt colorate cu lumini multe, cu o aroma persistenta de tutun inca ud.
Suna telefonul. Ana ma intreaba ce fac. Ii raspund sec ca merg spre casa. Cred ca isi da seama ca nu am depasit inca nici macar marginea globului de sticla. De fapt stie ca in felul meu sunt pierduta in trairile proaspete si intense…
Il privesc pe domnul de vis a vis. Isi cearta sotia ca a lasat amprente pe copertile lucioase ale cartii pe care o citeste. Ceva cu Dalai Lama.E incantata ca marele guru are o pisica de un anume fel. Zambesc in mine.
S-a facut intuneric.Stiu doar ora la care ajung. Chetie care sper sa ma ajute si sa nu cobor in alta gara. Acum as canta. Orice melodie.
As fi curioasa sa vad cum reactioneaza domnul cu ochi albastri. Pare destul de intepat asa. Foarte meticulos si sferodoct.
Sotia lui e blanda. Are o voce foarte placuta, alinatoare. De mama grijulie. Pe el imi vine sa-l urechez. Mereu ii face observatie ca unui copil neastamparat. Simt nevoia unei cafele. O cafea mare si fierbinte intr-o cana uriasa....
Oare la ce se uita?
Imi trec mana peste gat. Am uitat sa ma privesc in oglinda. Dar stiu ca totul e in regula.
Si mai stiu ca atunci cand sunt in globul de sticla pot sa dorm…

Tango in culori...

Nu stiu de ce acum si nici macar nu am de gand sa imi caut vreun raspuns in acest sens.
Invoc din toate puterile o frica pe care mi-as dori-o. O caut mereu in iluzia ca ea vreodata o sa poata sa ma tina in viata fara sa parcurga un drum al curiozitatii.
As putea spune ca am ales un moment al timpului perfect sa scriu. Si asta numai impotriva firii desigur. Nu ca m-as pricepe eu in a demonstra ca timpul este o ingradire, ci pur si simplu ca metoda de...
Ma scufund intr-un hau de fericire aproape fara a masura propriile-mi simturi. Nu mai alerg. M-am oprit atemporal intr-o grota cu mii de luminite ce dezvaluie fetita blonda din tablou. Nu am cautat-o, nu am incercat niciodata sa ii notific sau sa ii retin prezenta printr-un gest sau simt. Mereu a zburdat libera in mine desi, de cele mai multe ori a incercat sa-si strecoare nasucul si ochii curiosi prin perdeaua impermeabila a unui scut studiat si voit asezat pe simbolurile croite atat de usor intr-o minte devorata de culoare.
Ieri, in aerul destul de rece, incercam sa ma imaginez oarba si aflata in ipostaza de a nu mai palpa cu atata sete tot ce ma inconjoara. Imi enumeram in gand simturile ce raman si se acutizeaza pentru a compensa imensul tablou al vederii. Imi spuneam ca exista culoare in sunete, in atingere si in milioanele de semne de exclamatie ce mi se revarsa pe umeri neincetat si convulsiv. Spastic si revoltator de curios a fost faptul ca nu desluseam conturul niciunei lumini marginale care sa imi faca un semn ca asta ar insemna recunoasterea unei dualitati dureroase.
Gasisem frica de a nu sti ca fara ochi totul se pastreaza intact acolo in cele mai intunecoase colturi si ca orice as fi facut sau incercat, conturul nebuniei colorate din minte va ramane un intreg aproape revoltator de generos fata de contrastul cu negrul.
Si setea mea de negru crestea cu fiecare pas trecut pe caldaramul slinos al orbirii din jurul meu.
Poate ca zambeam sau poate ca multitudinea de voci facea ca setea asta incomensurabila sa se manifeste diferit.
Nu pot sa definesc. Nici nu vreau sa definesc...
M-am intors din frig. Cu obrajii rosii si carnea zvacnind alaturi de mine. Mi-am citit gandurile si perplexitatea gestului m-a inghitit intr-o forma eliptica ce vrea sa-si impuna ritmul de ursita.
Am zambit si camera s-a inundat cu revolta mea haioasa despre ceea ce stiam atunci si ceea ce simt azi in mine.
Am senzatia ca de undeva mi-a fost aruncat la picioare un cadou stalucitor si fara forma pe care eu, in timp, va trebui sa-l construiesc si sa-l pictez cu orbirea mea colorata. Senzatia haului rau a disparut si plutirea din mine invoca doar doar muza maleabila. Nu stiu de ce o vreau plutind deasupra mea. Sunt sigura ca oricate presupuneri as face nu as gasi raspunsul corect. Dar pana la urma urmei nici macar nu conteaza. Docilitatea cu care ignor orice in jurul meu doar pentru a putea sorbi la maxim starile de gratie este singura ce poate sa imi desemneze frica de a arunca sfidator intre ochii lumii copila revoltata de cenusiu si insetata de negru.
Imi dau seama ca revoltele trecute au fost utile numai pentru a ma impinge sa asimilez mai mult si mai mult....
Maine am sa mananc mere coapte si am sa beau vin...
Maine nu e ca azi si nici ca poimaine.
Dar maine si poimaine si in fiecare zi tabloul din mintea mea o sa fie mereu un dar pentru alte mii de daruri ce le primesc in fiecare secunda, chiar si oarba fiind...
Fucking happy new ....eu zambesc si mi-e cald in mine....

Fara circumstante...

O singura data m-am intors. M-am intors cu atata nonsalanta incat inima mea a devenit o masa gelatinoasa cu aspect de defibrilator.
Am gustat cu toata setea din mine intoarcerea asta si am facut din rafturile unei biblioteci o scara spre farul din capatul insulei noastre. In momentele acelea cineva mi-a spus ca nebunia mea nu are margini. L-am crezut si in acelasi timp am zambit. Am simtit in carnea mea curajul de a vrea si mai ales curajul de a construi fara sa stiu nimic despre fundatii si cutremure. Instinctul meu era ca un fauritor inconstient si cu ochii deschisi spre un cer al aritmiilor.
Tot ce era in jurul meu a prins si a inglobat culori, arome si melodii fara cuvinte. Tacerile cu care am sedus provocarea au devenit uneltele cu care sapam in mine cuprinzand in palme fiecare picatura de fericire.
Ratiunea si fericirea nu au fost si nu vor fi niciodata altfel decat paralele. Si atunci stiam asta. O stiu si acum.
Vezi tu, Demon, terasa aceea este la intersectia multor carari. Este ca un desen tehnic al tuturor prapastiilor si are aroma plaselor de siguranta roase de vreme.
Mi-ai spus de multe ori ca in mine exista culorile. Mi-ai spus de multe ori...
Atunci nu stiai ca niciodata eu nu am avut o rochie de culoare maslinie si nici sandale albe. Nu stiai ca eu niciodata nu primesc cadouri invelite in catifea albastra. Nu stiai ca eu stiu.
Off Demon cat de fantastica a fost mirarea ta in lacrimile mele de fericire!!
Mereu m-am intrebat daca este corect sa cauti talerele cantarelor pe care sa pui argintii vietii.
Barbatul din mine si femeia din tine au un limbaj atemporal care razbate simtul intr-un fel taios si crud, dar inaltator. Si mereu vor fi acolo, indiferent unde ne vom afla.
Remeber the time se numea...
Am inchis ochii si am sorbit din cafea. M-am gandit ca fiecare picatura de fericire din pipeta vietii e o lacrima plansa cu mult inainte ca sufletele noastre sa poata riposta intr-un fel sau altul.
Pierduta intr-o multime de oameni care mereu alearga sa-si gaseasca o farama de dreptate, azi am absorbit in mine soarele inghetat al toamnei cu o bucurie intensa ce mi-a adus in suflet o liniste cu totul si cu totul aparte. Nu stiu pe langa ce am trecut azi, nu stiu decat ca automatismele experientei au reusit sa rezolve una sau alta. Pluteam in inocenta mea ascunsa si nici macar nu mi-a dat prin gand vreo secunda ca as putea azi sa testez tenebre. Oboseala adunata in timp a disparut, desi iti spuneam ca am adunat o viata de nesomn.
Franturi de idei si felii de imagini s-au adunat umpland preaplinul colilor incepute si de mult neterminate. Am zambit...
Am zambit amintirilor mele. Esarfelor din matase naturala si florilor prinse dupa ureche, serilor calme in preajma unei sticle cu vin, mainilor ce ma inlantuiau si chipului ce imi veghea somnul, acelei cafele de dimineata si multor alte trairi din singura mea intoarcere.
Si apoi am zambit cu nostalgie stiind ca ceea ce am facut a fost sa daruiesc totul intorcand spatele si inchizand usa in urma mea.
Cheia de la usa aceea, Demon este pe fundul unui lac cu apa sarata ce se spune ca a avut dreptul sa vorbeasca zece secunde. In acele zece secunde lacul si-a dorit ca in jurul lui sa creasca mesteceni...
Ochii au adunat in ei zapada de pe crestele indepartate si au capatat o stralucire aparte, reusind sa ma uimeasca si pe mine.
Daca as fi atins in acele clipe cerul mi se parea cel mai meritat si firesc dar primit vreodata.
- Te poti bucura de fericirea mea, Blondie?
- Da, Demon, pot! Nu e important ca eu m-am trezit din somn. E unic sentimentul ca tu iti traiesti visul...