Linia de deja vu...

Sufocare

Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....

Drumul inapoi...

Incerc sa pasesc dincolo de globul de sticla ce mi-a protejat trairile...
Privesc peisajul de iarna imbracat in soare de primavara si incerc sa nu dorm. Vreau sa palpez fiecare culoare si o sa simt cum imi deseneaza in piele un tatuaj nici de mine inteles. Linistea ma invaluie si imi dau seama ca fara sa fac niciun efort am reusit sa pun un perete de sticla intre mine si toti din jurul meu. Acum imi e bine sa fac asta. Nu stiu daca as suporta sa ascult lamentarile intoarcerilor acasa sau povestile de mall spuse pe sms-uri...
Domnul de vis a vis de mine imi atrage atentia. Si asta doar pentru ca a insistat sa ma priveasca fix.
Are cred in jur de 50 si ceva de ani. Fata lunga si subtire este definita de niste ochi mari si albastri. Unul din ei se inchide mai tare atunci cand soarele il izbeste in fata. Pare ca-l deranjeaza lumina. Nasul se revarsa dintre sprancene si tine umbra buzelor subtiri si aproape albe. Cred ca ii este sete. Se simte ca fumeaza. Amestecul de tutun si un parfum rafinat ma face sa zambesc. O aminire si-a facut loc printre constatarile mele somnoroase.
Ochii albastri ai domnului nu se dezlipesc de fereastra prafuita. In dreptul meu se vad in soare urmele degetelor noastre...
Sunt nostalgica si incerc sa pasesc inapoi in globul de sticla. Sau nu...de fapt nu vreau inca sa ies...
Imi las capul pe blana moale si evadez dincolo de zgomotul rotilor de tren. Adorm...
Visele ma invelesc. Sunt colorate cu lumini multe, cu o aroma persistenta de tutun inca ud.
Suna telefonul. Ana ma intreaba ce fac. Ii raspund sec ca merg spre casa. Cred ca isi da seama ca nu am depasit inca nici macar marginea globului de sticla. De fapt stie ca in felul meu sunt pierduta in trairile proaspete si intense…
Il privesc pe domnul de vis a vis. Isi cearta sotia ca a lasat amprente pe copertile lucioase ale cartii pe care o citeste. Ceva cu Dalai Lama.E incantata ca marele guru are o pisica de un anume fel. Zambesc in mine.
S-a facut intuneric.Stiu doar ora la care ajung. Chetie care sper sa ma ajute si sa nu cobor in alta gara. Acum as canta. Orice melodie.
As fi curioasa sa vad cum reactioneaza domnul cu ochi albastri. Pare destul de intepat asa. Foarte meticulos si sferodoct.
Sotia lui e blanda. Are o voce foarte placuta, alinatoare. De mama grijulie. Pe el imi vine sa-l urechez. Mereu ii face observatie ca unui copil neastamparat. Simt nevoia unei cafele. O cafea mare si fierbinte intr-o cana uriasa....
Oare la ce se uita?
Imi trec mana peste gat. Am uitat sa ma privesc in oglinda. Dar stiu ca totul e in regula.
Si mai stiu ca atunci cand sunt in globul de sticla pot sa dorm…

Tango in culori...

Nu stiu de ce acum si nici macar nu am de gand sa imi caut vreun raspuns in acest sens.
Invoc din toate puterile o frica pe care mi-as dori-o. O caut mereu in iluzia ca ea vreodata o sa poata sa ma tina in viata fara sa parcurga un drum al curiozitatii.
As putea spune ca am ales un moment al timpului perfect sa scriu. Si asta numai impotriva firii desigur. Nu ca m-as pricepe eu in a demonstra ca timpul este o ingradire, ci pur si simplu ca metoda de...
Ma scufund intr-un hau de fericire aproape fara a masura propriile-mi simturi. Nu mai alerg. M-am oprit atemporal intr-o grota cu mii de luminite ce dezvaluie fetita blonda din tablou. Nu am cautat-o, nu am incercat niciodata sa ii notific sau sa ii retin prezenta printr-un gest sau simt. Mereu a zburdat libera in mine desi, de cele mai multe ori a incercat sa-si strecoare nasucul si ochii curiosi prin perdeaua impermeabila a unui scut studiat si voit asezat pe simbolurile croite atat de usor intr-o minte devorata de culoare.
Ieri, in aerul destul de rece, incercam sa ma imaginez oarba si aflata in ipostaza de a nu mai palpa cu atata sete tot ce ma inconjoara. Imi enumeram in gand simturile ce raman si se acutizeaza pentru a compensa imensul tablou al vederii. Imi spuneam ca exista culoare in sunete, in atingere si in milioanele de semne de exclamatie ce mi se revarsa pe umeri neincetat si convulsiv. Spastic si revoltator de curios a fost faptul ca nu desluseam conturul niciunei lumini marginale care sa imi faca un semn ca asta ar insemna recunoasterea unei dualitati dureroase.
Gasisem frica de a nu sti ca fara ochi totul se pastreaza intact acolo in cele mai intunecoase colturi si ca orice as fi facut sau incercat, conturul nebuniei colorate din minte va ramane un intreg aproape revoltator de generos fata de contrastul cu negrul.
Si setea mea de negru crestea cu fiecare pas trecut pe caldaramul slinos al orbirii din jurul meu.
Poate ca zambeam sau poate ca multitudinea de voci facea ca setea asta incomensurabila sa se manifeste diferit.
Nu pot sa definesc. Nici nu vreau sa definesc...
M-am intors din frig. Cu obrajii rosii si carnea zvacnind alaturi de mine. Mi-am citit gandurile si perplexitatea gestului m-a inghitit intr-o forma eliptica ce vrea sa-si impuna ritmul de ursita.
Am zambit si camera s-a inundat cu revolta mea haioasa despre ceea ce stiam atunci si ceea ce simt azi in mine.
Am senzatia ca de undeva mi-a fost aruncat la picioare un cadou stalucitor si fara forma pe care eu, in timp, va trebui sa-l construiesc si sa-l pictez cu orbirea mea colorata. Senzatia haului rau a disparut si plutirea din mine invoca doar doar muza maleabila. Nu stiu de ce o vreau plutind deasupra mea. Sunt sigura ca oricate presupuneri as face nu as gasi raspunsul corect. Dar pana la urma urmei nici macar nu conteaza. Docilitatea cu care ignor orice in jurul meu doar pentru a putea sorbi la maxim starile de gratie este singura ce poate sa imi desemneze frica de a arunca sfidator intre ochii lumii copila revoltata de cenusiu si insetata de negru.
Imi dau seama ca revoltele trecute au fost utile numai pentru a ma impinge sa asimilez mai mult si mai mult....
Maine am sa mananc mere coapte si am sa beau vin...
Maine nu e ca azi si nici ca poimaine.
Dar maine si poimaine si in fiecare zi tabloul din mintea mea o sa fie mereu un dar pentru alte mii de daruri ce le primesc in fiecare secunda, chiar si oarba fiind...
Fucking happy new ....eu zambesc si mi-e cald in mine....

Pagina urmatoare...

Mi-ar fi fost atat de usor sa dau drumul pietrei spre hau...
Ma gandeam ca greutatea ei ar fi intors balanta in favoarea unei stari de bine.
Stiam ca ciclicitatea frunzelor si cuiul ruginit in care e atarnata marioneta sunt doar arme ale insomniilor atat de dese.
Am lovit cu biciul in carnea mea si am vazut ca in acele momente nici macar sangele nu izbucneste. A fost ca un semn al impietririi si o greutate ce o sa o port cu mine. Nu m-am gandit ca pot sa o impart pentru ca asta ar fi presupus sa vreau. Nu m-am gandit ca pana la urma premisa de la care pornesc nu o sa ma duca niciodata la tinta. Imi spun raspicat si cu voce tare, uitandu-ma in oglinda, ca drumul e fascinatia si nu telul.
Nu stiu de ce imi repet asta dar stiu ca in acele momente, Demon, ratacirea mea a fost atat de lucida si atat de recunoscuta incat avea si miros.
Si atunci, Demon...
Am inceput sa rasfoiesc anotimpurile. Sa imping caleasca cu propria-mi inima si apoi sa sar peste ea gustand din ambrozia nebuniei si varsand la picioarele vietii nectarul daruit nu stiu pentru ce motiv, mie.
Am inteles fiecare zbucium al primaverii ce ma arunca in verdele ei crud si ma impingea sa adulmec colturile inghetate si translucide ale stalactitelor din mine.
Am pictat verile in arsita pasiunilor ce mi-au dat o gura de aer rarefiat si m-am tavalit in talazurile oricarei mari ce mi-a iesit in cale, ignorand culoarea si privind spre cerul meu.
Am cantat fiecare toamna ruginie ce a trecut prin mine ca un pumnal demult ucigator si devreme venit in calea mea. Este anotimpul pe care il ador. Pentru indecizie, pentru neingaduinta, pentru caldura aia a strugurilor ce asteapta sa fie striviti si sa nasca licoarea din care mintile sa-si ia betia vietii. Il ador pentru cinism si pentru toate nuantele, de la galbenul pai si pana la maro-ul desantat al pamantului rascolit de plugul primitiv al durerii. Il iubesc pentru ca nu e inghetat desi e aproape de inghet, pentru ca face schimbul asta dezavantajos intre milioane de culori si albul imaculat al ghetii. Imi vine sa-l calc in picioare pentru ploile pe care la absorb si in acelasi timp sa inalt pana la cer placerea de a sorbi fiecare fir de furtuna ce asteapta sa biciuie pamantul in asteptarea zapezii.
E un anotimp al trecerii ce a fixat la mijlocul lui pasiunea soarelui si josnicia frigului. E o parte din an care a reusit cu nonsalanta sa imbine cele mai ciudate culori ca sa puna pe paleta ochilor mei un sublim ce nu poate sa fie descris in cuvinte.
Mie cald in toamna si mi-e frig in toamna. Mi-e ras si mi-e plans in fiecare moment al rasucirii mele pe jarul inca nestins al polemicii simturilor...
Si atunci incepe sa ninga, Demon...
Si iubesc iarna precum iubesc vara...
Cu pasiune si topind sub trupul meu noianul de zapada ce face ca aerul din jurl meu sa-mi puna nas rosu. Iubesc fularele in crivat si mainile inghetate in manusi de lana. Imi pun gandul jucaus intr-o sanie trasa de cai si zburd pe campurile albe uit ca mi-am prins in par globuri de sticla rosie si verde. Imi plac padurile sfichiuite de chiciura sub raze de soare timid ce imi arata ca este acolo si ca o sa-si schimbe in curand caldura. Si ziua scurta imi place pentru ca noaptea e mai lunga si nesomnul mai mult. Ingan geamurile cu flori de gheata si suflu peste ele ca sa imi iasa un cerc perfect prin care sa privesc de la caldura imensul alb. Caldura in frig o sarut cu obrajii inrositi de aerul rece si fac oameni de zapada la care le pun nasturi albastri ca sa nu se vada ca sunt burtosi.
Si desenez, Demon...
Stafii in zapada necalcata.
Brazi cu stelute ruginii si beteala argintie.
Si vin fiert cu scortisoara si anason, si.....
Si astfel, rasfoind anotimpurile mi-am transformat lacrimile in somn, din cand in cand.
- Demon?
- Da, Blondie.
- Daca iti dau un fular imi culegi un fulg de zapada de pe gardul vecinilor?

Fara circumstante...

O singura data m-am intors. M-am intors cu atata nonsalanta incat inima mea a devenit o masa gelatinoasa cu aspect de defibrilator.
Am gustat cu toata setea din mine intoarcerea asta si am facut din rafturile unei biblioteci o scara spre farul din capatul insulei noastre. In momentele acelea cineva mi-a spus ca nebunia mea nu are margini. L-am crezut si in acelasi timp am zambit. Am simtit in carnea mea curajul de a vrea si mai ales curajul de a construi fara sa stiu nimic despre fundatii si cutremure. Instinctul meu era ca un fauritor inconstient si cu ochii deschisi spre un cer al aritmiilor.
Tot ce era in jurul meu a prins si a inglobat culori, arome si melodii fara cuvinte. Tacerile cu care am sedus provocarea au devenit uneltele cu care sapam in mine cuprinzand in palme fiecare picatura de fericire.
Ratiunea si fericirea nu au fost si nu vor fi niciodata altfel decat paralele. Si atunci stiam asta. O stiu si acum.
Vezi tu, Demon, terasa aceea este la intersectia multor carari. Este ca un desen tehnic al tuturor prapastiilor si are aroma plaselor de siguranta roase de vreme.
Mi-ai spus de multe ori ca in mine exista culorile. Mi-ai spus de multe ori...
Atunci nu stiai ca niciodata eu nu am avut o rochie de culoare maslinie si nici sandale albe. Nu stiai ca eu niciodata nu primesc cadouri invelite in catifea albastra. Nu stiai ca eu stiu.
Off Demon cat de fantastica a fost mirarea ta in lacrimile mele de fericire!!
Mereu m-am intrebat daca este corect sa cauti talerele cantarelor pe care sa pui argintii vietii.
Barbatul din mine si femeia din tine au un limbaj atemporal care razbate simtul intr-un fel taios si crud, dar inaltator. Si mereu vor fi acolo, indiferent unde ne vom afla.
Remeber the time se numea...
Am inchis ochii si am sorbit din cafea. M-am gandit ca fiecare picatura de fericire din pipeta vietii e o lacrima plansa cu mult inainte ca sufletele noastre sa poata riposta intr-un fel sau altul.
Pierduta intr-o multime de oameni care mereu alearga sa-si gaseasca o farama de dreptate, azi am absorbit in mine soarele inghetat al toamnei cu o bucurie intensa ce mi-a adus in suflet o liniste cu totul si cu totul aparte. Nu stiu pe langa ce am trecut azi, nu stiu decat ca automatismele experientei au reusit sa rezolve una sau alta. Pluteam in inocenta mea ascunsa si nici macar nu mi-a dat prin gand vreo secunda ca as putea azi sa testez tenebre. Oboseala adunata in timp a disparut, desi iti spuneam ca am adunat o viata de nesomn.
Franturi de idei si felii de imagini s-au adunat umpland preaplinul colilor incepute si de mult neterminate. Am zambit...
Am zambit amintirilor mele. Esarfelor din matase naturala si florilor prinse dupa ureche, serilor calme in preajma unei sticle cu vin, mainilor ce ma inlantuiau si chipului ce imi veghea somnul, acelei cafele de dimineata si multor alte trairi din singura mea intoarcere.
Si apoi am zambit cu nostalgie stiind ca ceea ce am facut a fost sa daruiesc totul intorcand spatele si inchizand usa in urma mea.
Cheia de la usa aceea, Demon este pe fundul unui lac cu apa sarata ce se spune ca a avut dreptul sa vorbeasca zece secunde. In acele zece secunde lacul si-a dorit ca in jurul lui sa creasca mesteceni...
Ochii au adunat in ei zapada de pe crestele indepartate si au capatat o stralucire aparte, reusind sa ma uimeasca si pe mine.
Daca as fi atins in acele clipe cerul mi se parea cel mai meritat si firesc dar primit vreodata.
- Te poti bucura de fericirea mea, Blondie?
- Da, Demon, pot! Nu e important ca eu m-am trezit din somn. E unic sentimentul ca tu iti traiesti visul...

Calatorii in simturi - Toamna mea...

Privesc scara spre mansarda cu o indoiala atat de palpapila incat mi se pare ca isi schimba culoarea.
Ma gandesc doar ca a trecut foarte mult timp de cand nu am mai urcat la marioneta hada si vorbitoare.
Pasesc pe prima treapta si sentimentul de indoiala dispare pe masura ce urc.
Usa de la intrare in camera ei mi se pare acum o banala portita spre o lume ce m-a parasit. Un taram care acum imi este mult prea cunoscut incat sa mai fiu surprinsa de ceva.
Intru in camera...
Mereu aceiasi. Atarnata in cuiul ruginit, marioneta mea absoarbe racoarea diminetii. Starea de expectativa i s-a intiparit pe ridurile de lemn si ochii par totusi plini de viata.
E hada...
Zambesc si linistea din mine o face sa tresara si sa-si indrepte odioasa fiinta spre mine. Parca nici nu indrazneste sa schiteze vreun gest. Determinarea cu care imi asteapta pasii este impresionanta. Sforile ii atarna pe peretele decojit si picioarele inerte par a incerca sa se mobilizeze intr-o revolta.
Asez cafeaua pe podea, imi aprind tigara si iau loc pe scaunelul ce imi permite sa o vad in toata splendoarea ei.
- Ai calatorit mult in ultimul timp, imi spune cu un ton de repros greu de ascuns.
- Da.
Nu schitez niciun gest.Tind sa cred totusi ca in lemnul putred s-a petrecut o schimbare majora. Ochii, acum mult mai spalaciti, isi coboara spre mainile mele opacitatea. Ma priveste curioasa si obosita oarecum. Starea ei mi se pare destul de acceptabila avand in vedere ca nu am mai vizitat-o de luni multe.
Astept...
Mirarea ei se transforma in sarcasm si am ciudata impresie ca lemnul a inceput sa luceasca printre cariile perseverente si multe ce il macina. E un ranjet ce o face sa devina aproape umana in ura ei. Niciodata nu i-au placut asteptarile mele si niciodata nu a stiut de ce ele exista.
- De data asta ce ai cautat in calatoriile tale? ma intreaba pe un ton destul de retinut.
- Pe mine. Ca intotdeauna.
- Mi-as dori sa ma minti cu dezinvoltura. In fond si la urma urmei sunt doar o bucata de lemn.
- Ti-am gasit pereche in calatoriile mele.
- E frumoasa?
- Nu. E mai hada ca tine. Dar in mod cert atarna de un cui mult mai interesant. Tu in timp ai devenit previzibila si ura ce te macina nu mai are culoare. A devenit un aluat juvenil si lipicios ce ma face sa cred ca nu iti meriti cuiul in care esti atarnata.
- Asta te va face sa-mi schimbi locul.
- Nu, draga mea. Il meriti cu prisosinta. Nu eu am ales acest loc. Tu ai facut-o prin revoltele tale inutile si decrepite.
- Ma poti iubi?
- Da, pentru ca sunt singura care te poate face sa dansezi pe o muzica ce iti este de cele mai multe ori straina.
- Si totusi aceasta muzica ma face sa pot sa tin pasul cu tine.
- Nu muzica te face sa poti asta. Ci sforile pe care le tin eu in mana...
Sorb din cafea. Zambesc. Privesc in jurul meu. Camera e luminoasa si vie. In mine creste muzica mea. In acorduri ample si clare. Ma decid sa dansez sub privirile marionetei.
Miscarile mele o fac sa suspine. Inchid ochii si ma arunc in muzica ce imi sfredeleste creierul. Fiecare pas si fiecare unduire e ca o rana pentru ea. Nu intelege. Vrea si nu vrea sa se revolte. Indoiala o cuprinde si pentru cateva momente constientizeaza cat de utila a fost in timp. Asta o umple de o mandrie aproape sacra.
O las sa se tavaleasca in maretul sentiment de satisfactie. Ma simt generoasa ca i-am putut da ceva.
Opresc muzica din mine. Imi iau tigarile si cana cu cafea si ma indrept spre usa.
- Deja pleci?
- Am vazut ce aveam nevoie sa vad si am dat ce ai cerut.
- O sa te mai intorci vreodata?
- Probabil ca da. Iubesc mansarda asta in diminetile cu soare. Iar tu esti ridul din sufletul meu calator ce mereu incearca sa para mai important decat este. Asta m-a fascinat intotdeauna.
Ies inchizand usa in urma mea cu un sentiment imens de liniste.
Cobor treptele abrupte si ma indrept spre gradina...
Oare e timpul sa dorm?
Somnic lin sa ai Blondie, copilule marel :-*

Caramizi negre...

Azi am revolte. Nu stiu de ce, dar cert este ca vulcanul din mine si-a emis pretentiile.
Macar de m-as teme de pretentiile lui. Poate asa as reusi sa vad o alta fata a mea, desi conjunctura se repeta.
Teoria spune ca frica este aceea care te tine in viata. Usor de probat asta. Si nici nu am de ce sa contest. Ar fi inutil sa dobor mitul adrenalinei atata timp cat de mii de ori i-am simtit gustul si clar a fost secretata de frica. Ea, adrenalina, ca sa fim bine intelesi!
Ce ma tine in viata?
Siberia din mine incalzita in dorintele acelea care se izbesc de centrul vulcanului si il fac sa supure intai. Si apoi sa izbucneasca.
Daca privesti pe fereastra asta ti s-ar parea ca asa ceva nu se poate. Orice se poate daca miopia este protejata de ochelari scumpi. In niciun caz roz! Sa fie clar!!
De ce oare azi s-au starnit dorintele astea atat de clare?
Visez...
Ma visez izbita de clitorisuri blonde si lipita de peretele stancos al dogmei fricii. Frica de mine in ipostaza asta kantiana si procesuala.
E ca un strange-ma de gat in asa fel incat sa-mi zdrobesti fiinta de mine si sa izbucnesti intr-un ras malefic si controlat. Sa-mi dai senzatia aia de prabusire in adancul a ceva ce niciodata sa nu pot palpa. Sa-mi spui ca nu stiu si ca nu inteleg numai de dragul ruletei rusesti ce isi joaca glontul pe niste terasamente ce nu se potrivesc deloc cu as-ul din maneca.
Sarmanul Tolstoi cat de inocent a murit cu gandul ca ar fi patruns jocul cu adevarat!
Nu pot sa fiu Tolstoi, iar Karenina a decis sa moara plangand....
Stupid!
Mi s-a reprosat adesea ca mereu imi strig in gura mare dorintele.

De ce nu as face-o?

Ma invart in jurul principiului stereotip ca macar stiu ce vreau, desi e atat de greu sa pui in cuvinte dorinta de amestec.
Vulcanul isi intinde cenusa spre inalt. Vad prin ea nenumarate forme senzuale ce pot trece granita unei placeri atat de intense.....
Vreau sa le dau viata, sa ma cufund pana la ultima respiratie in marea lectie a umanitatii si sa scuip pe orele suplimentare de cautare, sa simt vibrand in trupul meu trupul lor si invers, sa intorc roata lumii spre ochii mintii si sa filtrez totul prin sita unui suflet inexistent....
E neputinta mea sau neputinta lor?
Aud glasul tenebru al reprosului nesigurantei din mine si nici macar nu am reusit sa sting revoltele initiale, ca se nasc altele...
Nu exista niciun fel de logica strategica in simturile astea.
E doar un opis al multitudinii formelor dorite si un pendul ce se misca haotic pe pamanturile miscatoare.
Sunt vinovata, da!
Pentru ca nu caut vinovati, pentru ca trec nepasatoare peste micisme si pentru ca am simtit gustul sangelui pe buze atunci cand setea era eterna...
Trimite-mi buzele fierbinti. Trimite-mi sanii rascoliti de incertitudini si clitorisurile blonde revoltate. Trimite-mi coapsele insetate si fine. Trimite-mi lentoarea din ochii pierduti in orgasme cosmice ce imprastie praf de stele peste micimile ce ma inconjoara.
Si atunci am sa te biciuiesc ca sa-ti simt carnea arsa si tremuranda in pragul limitei ce ti-o impui. Nu trec dincolo decat avandu-te in lanturi si dorindu-ti sange.
Altfel totul ar fi banal Femeie!
In alt fel totul ar fi ce a mai fost si ce mi-am mai dorit...
De ce Demon?
Pentru ca trebuie sa reinveti sa dormi, Blondie...

Grobian...

Imi impanzise universul, lumea mea haotica si plina de umbre ciudate si insetate.
Atingeam usor cerul cu sfarcurile razvratite si degetele-mi rataceau pervers pe caldaramul soldului ei dezinvolt.
Ambiguitatea asternutului lasa sa se vada gamba frumos arcuita si privirea ce ii ratacea undeva in abisul concav.
Curul este esenta ei de femeie.
Bogat si razvratit, cu sonoritate de tam tam ratacit in vai convexe unde apa curge invers. Nici nu imi venea sa cred ca imaginea asta se poate construi intr-un fel. Unii ar spune ca nu se poate spune ceva despre un cur. Un cur e un cur si atat.
Evident ca ma revolt. Curul ei e o poezie derutanta si lipsita de orice feminitate. Asta pentru ca e curul ei.
Platosa ce si-a inscriptionat-o pe piept nu ma uimeste dar imi da o stare de somn defunct. E ca si cum as muri in fiecare secunda si as renaste in secunda care a trecut. Precum curul!!
Incerc din rasputeri sa trec de privirea aceea boanta si sa patrund pe undeva in mijlocul simturilor ce o incearca. Ma simt precum naufragiatul in mijlocul marii, inconjurata de rechini si fluturi dezaxati.
Caut o frantura de ingaduinta si ma asez comod pe umarul ei. Ea crede ca am transformat-o intr-o consola pe care urmeaza sa imi vars naduful adunat in timp. O las sa creada asta si privesc uimita cum degetele ei deseneaza in aer povesti de seara scoase din carti de tarot.
Incep sa ma intreb ce dracu m-a adus aici si de ce persist in a scobi dupa feminitatea ce ii scapase in toate cuvintele insirate.
E o bruta ce vrea un suflet de heruvin. Si paradoxul asta ma face sa zambesc.
Imi simte zambetul aproape de sanul ce depaseste limita superioara a generozitatii carnale.
Nu pare sa fie incantata de gandurile mele. Isi da seama ca ii scapa ceva iar eu o las sa se amageasca.
Si gandesc!!!
De ce fac asta?
Pentru ca nu pot sa simt. In clipa in care curul ei mi-a aparut in calea privirii s-a dus dracu orice imagine creata de ea din cuvinte.
Nici macar autocontrolul meu nu ma mai ajuta sa dau drumul apei din mine. Ma intreb daca exista posibilitatea sa descopar acum ca apa are si a patra forma de agregare. Cred ca da. Se numeste cur!!!
Inchid ochii si ii spun ca ii dau sufletul meu.
O tacere imensa si grea umple camera.
Iluzia a depasit cu mult hotarul perceptiei. Isi cauta in faldurile slinoase ale gatului trecerea spre o alta treapta. Face negot. Curul ei si sufletul meu....
Dormi Demon?
Nu Blondie...

Tanguiri....

Nu stiam ca pietrele au o asemenea putere de convingere. Ca si cum m-ar fi auzit, raspundeau pasilor mei rataciti si fara un contur.

Nu stiu daca ma intrebam dar cu siguranta stiu ca trupul inert ma ducea pe caldaramul rece si nesemnificativ in acele clipe.

Un cinism sfidator se scurgea din trupul meu si cu o inversunare aproape catatonica sfidam vocile pietrelor pe care le calcam in picioare.

Rataceam in nesiguranta trairilor mele si parca un tavalug nevazut imi urmarea gandurile haotice ca intr-o incercare de a defini ceea ce eram in acel moment… un abis negru si plin te resturi ale sufletului sangerand in asteptarea unei infiorari care sa ma faca sa zambesc din nou.

Mi-am spus atunci ca este doar o clipa trecatoare din infinitele clipe ale vietii care ne definesc pana la urma urmei.

Muta si surda am continuat sa-mi tarai pasii pe caldaramul rece si am devenit o cercesetoare zdrentuita lipsita de curajul de a cere ceva. Era ca o revolta a spiritului si ratiunii.

Si ai venit atunci zambind si aruncand in mine clestare de bunavointa care mi-au produs in suflet o furtuna naprasnica. Refuzam sa cred ca eu, cea cu care ai impartit pana atunci acel minunat vis creat impreuna, pot arunca flacari ale unui gand real si crud lovind in tine. Dar asta am facut nejustificand mizeria cu care am improscat ceea ce aveam.

Am regretat? Da…sper doar ca nu am distrus…

Sufletul zdrentuit al cersetoarei din mine s-a materializat in pasii grabiti care fugeau pe caldaramul rece in speranta de a scapa de soaptele lui.

Am zambit si am deschis palmele spre acea timida raza de lumina care se strecura dincolo de abis si trairi incerte.

Am adunat in palme picaturile de lumina si le-am asezat in dreptul gandurilor calde si al promisiunilor facute mie insami.

Ochii tai nu merita tristetea, obrajii tai nu trebuie sa fie raniti de lacrimi de incertitudine si furtuni zbuciumate de lumi ce vor sa ne omoare spiritul.

Mainile tale nu merita inlantuite decat in chingile placerii iar zambetul tau nu trebuie zagazuit decat pe altarul frumosului.

Tu meriti sacrificiu pentru ca spiritul tau ma face sa zambesc…sa traiesc…sa nu simt sub talpile calde caldaramul rece si soaptele lui anoste…spiritul tau nu ma lasa sa fiu cersetoare….el ma inalta intr-o lume in care negurile mele nu ajung….o lume pe care mi-ai daruit-o aruncand sclipri de alabastru din putina ta fericire….angel si demon…