Se afișează postările cu eticheta doar muzica sufletului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta doar muzica sufletului. Afișați toate postările

26 septembrie 2011

Love her Madly...


Ma intrebam adesea de unde vine echilibrul unei fantani...
Mi-am intors privirea spre punctul acela maxim in care am simtit setea.
In primele clipe nu am vrut sa privesc decat limpezimea si pietrele curate din apa aproape inuman perceptibila. O apa rece care iti taie respiratia cand o atingi, o apa ce isi aduna puterea din alte ape si apoi daruieste cu dezinvoltura unui singur loc. E locul acela unde si-a sapat propriul culcus. Unde se simte intreaga si implinita in toate segmentele de memorie pe care cei de afara nu le percep decat superficial.
Am ridicat privirea albastra ca sa pot multumi unui necunoscut pentru ptivilegiul de a atinge, de a palpa si de a mangaia locul acela.
Privirea si pasii au trecut subit de la cimitire anoste si seci spre taramuri uscate si pline de praful grohaitor al renuntarilor. Au strabatut apoi mlastini urat mirositoare incercand sa evite scufundarea in pamanturi miscatoare de o atractie fatala. Gandul era acolo cu ei, cu pasii amortiti de insecte crude si negre ce abia asteptau sa-si ostoiasca foamea de verde.
Apoi o liniste amagitoare a amestecat sireturile pantofilor lasand speranta ca locul acela sa fie complet.
M-am descaltat la intrare. Nu imi doream sub nicio forma sa pangaresc locul in care apa, devenita lina, isi spunea povestea singuratatii acceptate si utile.
Imi era sete. Voiam sa sorb totul ca apoi sa pot sa raman in memorie cu luciditatea locului acela inconjurat si pazit de negura deasa.
Stiam ca in clipa in care o sa ating cu buzele si cu gandul apa aceea, o sa stiu....
O sa stiu de ce nevoia ei de a acumula lumina trece prin forta cu care imparte umbre si cosmaruri de neinchipuit
O sa stiu ca fiecare parte din mine se va rupe in mii de cioburi casante ce isi vor primi dreptul la intuneric pentru a putea straluci.
O sa stiu de ce fiecare picatura de viata din mine se va fi scurs in smaraldul adanc al apei linistite.
Si atunci apa mi-a vorbit...
In taceri, in culori, in cuvinte de dincolo de o lume perceptibila, in povestiri aproape cantate de o melodie vie si de foarte putini cunoscuta.
Si atunci apa m-a lasat sa cred mai departe...
In lacrimi, in zambete, in mangaieri de clape de pian lasat pe un taram privilegiat.
Si atunci apa m-a lasat sa vreau...
Alte taceri, in alte lacrimi, in alte zambete si in alte muzici neintelese dar curgatoare.
Si atunci apa m-a lasat sa curg...
Din lumina in intuneric, din liniste in sete, de sus spre atat de jos incat abia am putut respira.
Si atunci apa a tacut...
In miez de noapte cand ielele se scalda sub luna plina inganand melodia unei seductii fara margini.
Cand o sa intorc spatele apei o sa stiu ca fiecare fir de teama din mine o sa moara asfixiat in dementa unicului loc unde ea poate sa verse acumularile din anii ce vor fi fost plini.
Si atunci probabil o sa pot dormi...cand va fi fost un ras in somnul limpede al unei ape ce nu isi gaseste iesirea din intuneric...
Dormi Blondie?
Nu Demon...desi astept asta de secole...
Dar tu trebuie ca sti. Esti mult mai batran decat mine...
 

24 septembrie 2011

Calatorii in simturi - Toamna mea...


Privesc scara spre mansarda cu o indoiala atat de palpapila incat mi se pare ca isi schimba culoarea.
Ma gandesc doar ca a trecut foarte mult timp de cand nu am mai urcat la marioneta hada si vorbitoare.
Pasesc pe prima treapta si sentimentul de indoiala dispare pe masura ce urc.
Usa de la intrare in camera ei mi se pare acum o banala portita spre o lume ce m-a parasit. Un taram care acum imi este mult prea cunoscut incat sa mai fiu surprinsa de ceva.
Intru in camera...
Mereu aceiasi. Atarnata in cuiul ruginit, marioneta mea absoarbe racoarea diminetii. Starea de expectativa i s-a intiparit pe ridurile de lemn si ochii par totusi plini de viata.
E hada...
Zambesc si linistea din mine o face sa tresara si sa-si indrepte odioasa fiinta spre mine. Parca nici nu indrazneste sa schiteze vreun gest. Determinarea cu care imi asteapta pasii este impresionanta. Sforile ii atarna pe peretele decojit si picioarele inerte par a incerca sa se mobilizeze intr-o revolta.
Asez cafeaua pe podea, imi aprind tigara si iau loc pe scaunelul ce imi permite sa o vad in toata splendoarea ei.
- Ai calatorit mult in ultimul timp, imi spune cu un ton de repros greu de ascuns.
- Da.
Nu schitez niciun gest.Tind sa cred totusi ca in lemnul putred s-a petrecut o schimbare majora. Ochii, acum mult mai spalaciti, isi coboara spre mainile mele opacitatea. Ma priveste curioasa si obosita oarecum. Starea ei mi se pare destul de acceptabila avand in vedere ca nu am mai vizitat-o de luni multe.
Astept...
Mirarea ei se transforma in sarcasm si am ciudata impresie ca lemnul a inceput sa luceasca printre cariile perseverente si multe ce il macina. E un ranjet ce o face sa devina aproape umana in ura ei. Niciodata nu i-au placut asteptarile mele si niciodata nu a stiut de ce ele exista.
- De data asta ce ai cautat in calatoriile tale? ma intreaba pe un ton destul de retinut.
- Pe mine. Ca intotdeauna.
- Mi-as dori sa ma minti cu dezinvoltura. In fond si la urma urmei sunt doar o bucata de lemn.
- Ti-am gasit pereche in calatoriile mele.
- E frumoasa?
- Nu. E mai hada ca tine. Dar in mod cert atarna de un cui mult mai interesant. Tu in timp ai devenit previzibila si ura ce te macina nu mai are culoare. A devenit un aluat juvenil si lipicios ce ma face sa cred ca nu iti meriti cuiul in care esti atarnata.
- Asta te va face sa-mi schimbi locul.
- Nu, draga mea. Il meriti cu prisosinta. Nu eu am ales acest loc. Tu ai facut-o prin revoltele tale inutile si decrepite.
- Ma poti iubi?
- Da, pentru ca sunt singura care te poate face sa dansezi pe o muzica ce iti este de cele mai multe ori straina.
- Si totusi aceasta muzica ma face sa pot sa tin pasul cu tine.
- Nu muzica te face sa poti asta. Ci sforile pe care le tin eu in mana...
Sorb din cafea. Zambesc. Privesc in jurul meu. Camera e luminoasa si vie. In mine creste muzica mea. In acorduri ample si clare. Ma decid sa dansez sub privirile marionetei.
Miscarile mele o fac sa suspine. Inchid ochii si ma arunc in muzica ce imi sfredeleste creierul. Fiecare pas si fiecare unduire e ca o rana pentru ea. Nu intelege. Vrea si nu vrea sa se revolte. Indoiala o cuprinde si pentru cateva momente constientizeaza cat de utila a fost in timp. Asta o umple de o mandrie aproape sacra.
O las sa se tavaleasca in maretul sentiment de satisfactie. Ma simt generoasa ca i-am putut da ceva.
Opresc muzica din mine. Imi iau tigarile si cana cu cafea si ma indrept spre usa.
- Deja pleci?
- Am vazut ce aveam nevoie sa vad si am dat ce ai cerut.
- O sa te mai intorci vreodata?
- Probabil ca da. Iubesc mansarda asta in diminetile cu soare. Iar tu esti ridul din sufletul meu calator ce mereu incearca sa para mai important decat este. Asta m-a fascinat intotdeauna.
Ies inchizand usa in urma mea cu un sentiment imens de liniste.
Cobor treptele abrupte si ma indrept spre gradina...
Oare e timpul sa dorm?
Somnic lin sa ai Blondie, copilule marel :-*