13 septembrie 2013

Tu poti?

Asa a inceput
Ideologia lui Lasa totul la Intamplare...
Un manuscris fara sens editat din cea mai neagra gaura a lipsei de inspiratie, lipsa care a inceput sa tipe atat de acut ca uneori te asurzeste.
Autorul a devenit momentan un copy paste reprezentativ al anostului si teoria cacatului se ridica si de aceasta data la rang de arta.
Ma si face sa rad copios titlul asta, cu atat mai mult cu cat imi dau seama ca in ultimul timp subiectul asta m-a trecut si prin starea metaforic denumita: imi sar dracii pe spinare. Sunt ca o pisica din aceea iritata, foarte frumoasa in speta, dar care are ridicat fiecare por din crestetul capului pana in varful cozii.
Si cum acest blog a fost menit sa-mi suporte starile, de la agonie la extaz, de la o revolta aproape incontrolabila pana la o liniste interioara de-a dreptul mitica ma gandesc ca si aceasta stare ciudata isi are loc aici. Cu prisosinta....
De ceva vreme ma invart intr-un cerc vicios ce imi da o stare de plictis intens. De data asta nu mai pleaca de la anumite cautari ci de la proverbiala sintagma "sa lasam sa se intample". Insa se pare ca nu merge. Cand ai exact in minte ceea ce iti doresti nu poti sa asociezi cu voia intamplarii, pentru ca inevitabil intri in cercul perfect si lipsit de culoare ce defineste lipsa intensitatii. Nu merge si pace. Si asta ma scoate din minti.
Sursele de inspiratie sunt pe masura si cand incerci sa pui cu pensula o picatura de culoare totul devine si mai anost.
Am stat si m-am gandit de fapt de ce frustrarea asta este atat de semnificativa...
In primul rand ca singura cenzura ce mi-o impun este aceea de a nu judeca pe nimeni si nimic. Asta in speranta ca astfel intelepciunea se va apropia mai curand de mine si de trairile mele intense. Dar de unde dracu intelepciune in trairi intense?
Apoi am luat la scarmanat lana deasa a acestor trairi si am inceput sa le compar cu ce am gasit in stanga, in dreapta, in fata si in spatele meu. Nu mi-a iesit decat o roza a vanturilor destul de asimetrica incat sa ma enerveze. Nu pentru ca as fi eu adepta simetriei, insa revolta asta se naste din distorsionarea atat de nefireasca a lucrurilor incat sarmana roza a vanturilor nu-si gaseste locul pe nicaieri prin preajma mea.
Cu vanitatea trebuie sa recunosc ca am avut si am inca mult de luptat. La naiba! Sunt o temperamentala si vreau sa simt intens. Implicit sunt vanitoasa. Nu spun niciodata acest subiect dezbaterii cu partile intunecate ale mele pentru ca sansele de a o mai simti vreodata se reduc considerabil. Vanitatea mea chiar trebuie hranita din anost...
Si revin la vocile din jurul meu. Unele cu chip prea cunoscut, altele doar cu chip inchipuit, dar nu aberant...
Dar nu chipurile sunt importante in acest context. Ci ceea ce vocile spun. Vocile pot sa faca una alta, ele pot sa mearga dincolo de limitele impuse de stereotipica societate in care bantuie, chiar uneori ma uimesc prin dorinta de a incerca diverse. Nu sunt vanitoasa pentru ca ele isi doresc si isi exprima dorinta, nu sunt vanitoasa atunci cand pupilele mele se dilata de uimire sau excitatie cerebrala. Sunt vanitoasa atunci cand cred in ceea ce spun si ma incanta atat de mult aceasta credinta incat probabil ia locul ratiunii.
Nu-i asa ca e de-a dreptul psihedelic?