Tu poti?

Asa a inceput

Ideologia lui Lasa totul la Intamplare...
Un manuscris fara sens editat din cea mai neagra gaura a lipsei de inspiratie, lipsa care a inceput sa tipe atat de acut ca uneori te asurzeste.
Autorul a devenit momentan un copy paste reprezentativ al anostului si teoria cacatului se ridica si de aceasta data la rang de arta.
Ma si face sa rad copios titlul asta, cu atat mai mult cu cat imi dau seama ca in ultimul timp subiectul asta m-a trecut si prin starea metaforic denumita: imi sar dracii pe spinare. Sunt ca o pisica din aceea iritata, foarte frumoasa in speta, dar care are ridicat fiecare por din crestetul capului pana in varful cozii.
Si cum acest blog a fost menit sa-mi suporte starile, de la agonie la extaz, de la o revolta aproape incontrolabila pana la o liniste interioara de-a dreptul mitica ma gandesc ca si aceasta stare ciudata isi are loc aici. Cu prisosinta....
De ceva vreme ma invart intr-un cerc vicios ce imi da o stare de plictis intens. De data asta nu mai pleaca de la anumite cautari ci de la proverbiala sintagma "sa lasam sa se intample". Insa se pare ca nu merge. Cand ai exact in minte ceea ce iti doresti nu poti sa asociezi cu voia intamplarii, pentru ca inevitabil intri in cercul perfect si lipsit de culoare ce defineste lipsa intensitatii. Nu merge si pace. Si asta ma scoate din minti.
Sursele de inspiratie sunt pe masura si cand incerci sa pui cu pensula o picatura de culoare totul devine si mai anost.
Am stat si m-am gandit de fapt de ce frustrarea asta este atat de semnificativa...
In primul rand ca singura cenzura ce mi-o impun este aceea de a nu judeca pe nimeni si nimic. Asta in speranta ca astfel intelepciunea se va apropia mai curand de mine si de trairile mele intense. Dar de unde dracu intelepciune in trairi intense?
Apoi am luat la scarmanat lana deasa a acestor trairi si am inceput sa le compar cu ce am gasit in stanga, in dreapta, in fata si in spatele meu. Nu mi-a iesit decat o roza a vanturilor destul de asimetrica incat sa ma enerveze. Nu pentru ca as fi eu adepta simetriei, insa revolta asta se naste din distorsionarea atat de nefireasca a lucrurilor incat sarmana roza a vanturilor nu-si gaseste locul pe nicaieri prin preajma mea.
Cu vanitatea trebuie sa recunosc ca am avut si am inca mult de luptat. La naiba! Sunt o temperamentala si vreau sa simt intens. Implicit sunt vanitoasa. Nu spun niciodata acest subiect dezbaterii cu partile intunecate ale mele pentru ca sansele de a o mai simti vreodata se reduc considerabil. Vanitatea mea chiar trebuie hranita din anost...
Si revin la vocile din jurul meu. Unele cu chip prea cunoscut, altele doar cu chip inchipuit, dar nu aberant...
Dar nu chipurile sunt importante in acest context. Ci ceea ce vocile spun. Vocile pot sa faca una alta, ele pot sa mearga dincolo de limitele impuse de stereotipica societate in care bantuie, chiar uneori ma uimesc prin dorinta de a incerca diverse. Nu sunt vanitoasa pentru ca ele isi doresc si isi exprima dorinta, nu sunt vanitoasa atunci cand pupilele mele se dilata de uimire sau excitatie cerebrala. Sunt vanitoasa atunci cand cred in ceea ce spun si ma incanta atat de mult aceasta credinta incat probabil ia locul ratiunii.
Nu-i asa ca e de-a dreptul psihedelic?

Un om...

Incerc sa stau departe de sclipirea din ochii lui. Nu este teama. Dar nici nu pot defini dorinta asta de a ma ascunde si de a privi tacuta din coltul unde am ales sa-mi beau sucul de portocale.

Parul castaniu, lung si prins la spate intr-o curelusa de piele ii indulceste trasaturile fetei. Ochii negri si migdalati par doua scantei nevinovate intr-o lume ce a ales ca reper paganismul. Mi-am oprit privirea pe buzele carnoase ce ascund dintii, ca niste siraguri de perle inocente intr-o mare de senzualitate. O clipa am avut senzatia ca pot citi respiratia ce le facea sa fie atat de frumoase. Imi imaginam gustul cafelei fierbinti de pe buzele acelea si involuntar degetele mele conturau gura paharului cu suc de portocale. Cu siguranta dadeam impresia unei fiinte pierdute in alta lume.
Magnetismul barbatului pleca din degetele lungi si armonioase inlantuite in niste inele de argint cu totemuri pagane. Nu m-am putut opri in a inchide ochii si a incerca sa imi desenez in minte atingerea lor. Asta mi-a adus pe buze un zambet deloc inocent si a atras privirea lui.
Probabil ca m-am inrosit pana pe gat si mainile au inceput sa-mi tremure. Pielea mi s-a infiorat si am simtit ca locul in care stau devine o cutie de chibrituri. M-a sfredelit cu privirea aceea neagra si taioasa facandu-ma sa ma simt vinovata in toata nevinovatia mea.
Ceva din mine a impins zambetul afara. Probabil a fost clipa in care cu toata fiinta mea am spus un DA raspicat la toate intrebarile nerostite ale universului.
Si atunci am vazut in ochii lui o schimbare. O furtuna ce si-a impins norii spre privirea aceea.
Aveam senzatia ca tot trupul lui armonios se chirceste sub apasarea unor neguri de nedescris.
Buzele tipau in valtoarea simturilor si graiul mut al lor se revarsa in cafenea izbindu-se de peretii surzi si neputinciosi.
Dialogul meu cu el s-a transformat brusc intr-un monolog al lui. Se certa si se inversuna sa-si explice schimbarile ce au dus la starea asta.
Intuiam ca sunt amintiri dureroase si grave si tacerea mea a devenit un nonsens.
Pentru ca stiam...
Ii simteam sfasaierea fiecarei lacrimi ce a curs vreodata din ochii aceia minunati. Ii vedeam fiecare strangere de pumn ce ar fi vrut sa loveasca zidurile inconstientului ca sa nu mai poata simti niciodata durerea.
Vedeam varful stiletului de gheata cum ii strapunge inima si in locul sangelui palpam revolta si neputinta.
Am stiut ca a dat drumul negurilor sa-l domine si sa-i expuna vitalitatea de pe partea intunecata a lunii. Tipatul de animal insingurat depasea cu mult suportabilitatea auzului meu si aveam senzatia ca sunt proiectata de o forta nevazuta pe un zid de piatra colturoasa.
Imi simtise empatia si rascolirea asta parea sa ii aduca o unda de nerabdare in a spune mai mult decat pot spune cuvintele vreodata.
Si apoi liniste...
Totul s-a risipit brusc precum o ceata invadata de soare. A dus cana la buze si a sorbit cu sete din cafeaua fierbinte. Valul de caldura s-a scurs in trupul ce mai devreme se chircise sub forta durerii. Ochii negri au capatat o lumina aparte asemeni unui luciu de apa miscat de o adiere de vant de vara.
Ma simteam sleita de putere si nu imi doream decat sa parasesc cafeneaua si sa ies in aerul rece. Spre iesire am trecut pe langa masa lui. Intr-un gest aproape inconstient i-am atins mana. A ridicat privirea spre mine si mi-a zambit cald. Si-a dus la buze palma mea si mi-a sarutat-o prelung.
- Iti multumesc!
Am zambit si am iesit din cafenea. Aerul rece mi-a muscat obrajii fierbinti.
In cateva clipe am avut senzatia ca traiesc o viata...