30 decembrie 2011

Tango in culori...


Nu stiu de ce acum si nici macar nu am de gand sa imi caut vreun raspuns in acest sens.
Invoc din toate puterile o frica pe care mi-as dori-o. O caut mereu in iluzia ca ea vreodata o sa poata sa ma tina in viata fara sa parcurga un drum al curiozitatii.
As putea spune ca am ales un moment al timpului perfect sa scriu. Si asta numai impotriva firii desigur. Nu ca m-as pricepe eu in a demonstra ca timpul este o ingradire, ci pur si simplu ca metoda de...
Ma scufund intr-un hau de fericire aproape fara a masura propriile-mi simturi. Nu mai alerg. M-am oprit atemporal intr-o grota cu mii de luminite ce dezvaluie fetita blonda din tablou. Nu am cautat-o, nu am incercat niciodata sa ii notific sau sa ii retin prezenta printr-un gest sau simt. Mereu a zburdat libera in mine desi, de cele mai multe ori a incercat sa-si strecoare nasucul si ochii curiosi prin perdeaua impermeabila a unui scut studiat si voit asezat pe simbolurile croite atat de usor intr-o minte devorata de culoare.
Ieri, in aerul destul de rece, incercam sa ma imaginez oarba si aflata in ipostaza de a nu mai palpa cu atata sete tot ce ma inconjoara. Imi enumeram in gand simturile ce raman si se acutizeaza pentru a compensa imensul tablou al vederii. Imi spuneam ca exista culoare in sunete, in atingere si in milioanele de semne de exclamatie ce mi se revarsa pe umeri neincetat si convulsiv. Spastic si revoltator de curios a fost faptul ca nu desluseam conturul niciunei lumini marginale care sa imi faca un semn ca asta ar insemna recunoasterea unei dualitati dureroase.
Gasisem frica de a nu sti ca fara ochi totul se pastreaza intact acolo in cele mai intunecoase colturi si ca orice as fi facut sau incercat, conturul nebuniei colorate din minte va ramane un intreg aproape revoltator de generos fata de contrastul cu negrul.
Si setea mea de negru crestea cu fiecare pas trecut pe caldaramul slinos al orbirii din jurul meu.
Poate ca zambeam sau poate ca multitudinea de voci facea ca setea asta incomensurabila sa se manifeste diferit.
Nu pot sa definesc. Nici nu vreau sa definesc...
M-am intors din frig. Cu obrajii rosii si carnea zvacnind alaturi de mine. Mi-am citit gandurile si perplexitatea gestului m-a inghitit intr-o forma eliptica ce vrea sa-si impuna ritmul de ursita.
Am zambit si camera s-a inundat cu revolta mea haioasa despre ceea ce stiam atunci si ceea ce simt azi in mine.
Am senzatia ca de undeva mi-a fost aruncat la picioare un cadou stalucitor si fara forma pe care eu, in timp, va trebui sa-l construiesc si sa-l pictez cu orbirea mea colorata. Senzatia haului rau a disparut si plutirea din mine invoca doar doar muza maleabila. Nu stiu de ce o vreau plutind deasupra mea. Sunt sigura ca oricate presupuneri as face nu as gasi raspunsul corect. Dar pana la urma urmei nici macar nu conteaza. Docilitatea cu care ignor orice in jurul meu doar pentru a putea sorbi la maxim starile de gratie este singura ce poate sa imi desemneze frica de a arunca sfidator intre ochii lumii copila revoltata de cenusiu si insetata de negru.
Imi dau seama ca revoltele trecute au fost utile numai pentru a ma impinge sa asimilez mai mult si mai mult....
Maine am sa mananc mere coapte si am sa beau vin...
Maine nu e ca azi si nici ca poimaine.
Dar maine si poimaine si in fiecare zi tabloul din mintea mea o sa fie mereu un dar pentru alte mii de daruri ce le primesc in fiecare secunda, chiar si oarba fiind...
Fucking happy new ....eu zambesc si mi-e cald in mine....

28 decembrie 2011

Nicole...


Stare de gratie...
Am deschis ochii din somnul greu si deloc odihnitor. Am fost prea obosita sa imi pot construi visul in care sa ma pierd si apoi sa ma regasesc. Privirea a surprins lumina si a ramas proiectata pe cladirea de vis a vis. O cladire frumoasa dar trista, cenusie si in cautarea vremurilor de alta data.
Gandurile linistite s-au asezat intr-un sir indian si au inceput sa tropaie prin minte. Nu au o regula. Isi pastreaza doar punctul de pornire. Nu au o strategie. In ordinea lor este doar o dezordine desavarsita. Mereu asta m-a amuzat.
Ele se revolta in momentele in care nu le asociez cu trairi. Atunci parca nu-si gasesc inceputul. Consecinta este un tipat prelung de furie care ignora in totalitate orice scala a durerii.
In toata invalmaseala asta matinala zambesc.
Ma gandesc la bunul amic ce imi spunea pe vremuri ca ma dau in bucatele si imi amitesc cat de uluit a fost cand a constatat ca de fapt dau totul fara sa ma gandesc la adancimea haului in care m-as putea prabusi. Uluirea lui a fost pentru mine istorica si nu pentru ca a constatat asta, ci doar pentru faptul ca mereu am avut impresia ca el vazuse asta cu timp mult in urma.
Tot inspre trairile lui imi indrept sirul indian de ganduri....
Dar nu. Nu are sens. Astea sunt prea complicate intr-o dimineata in care de peste drum iti zambeste o cladire cenusie.
Si este si mai amuzant cand de peste drum iti zambeste un cimitir destul de vesel pentru gusturile celor ce cred ca stereotipiile te pot duce spre o recunoastere ulterioara a unei genialitati nedescoperite.
Ma miram de nonsalanta cu care am inchis ochii si am pornit pe o carare neasumata a unui somn de multa vreme dorit.
Imi cersea inspiratia si sfatul la ceva ce gasea printr-o simpla cautare in lumea rece a bitilor. Nu intelegeam de ce prezenta mea era necesara acolo cand raspunsurile erau atat de la indemana. Asta ma si amuza in acelasi timp. Daca un bit nenorocit poate sa raspunda la intrebarea existentialista "unde dracu e fericirea?" inutilitatea prezentei umane este atat de rotunda incat sfideaza cercul.
Undeva intre invidie si alte sentimente de astea folosite ca si scuza ma aflu eu. Plutesc in nestire intre puterea mea de a acumula fiecare picatura de traire si nonsalanta cu care isi refuza ea acumularea de clipe. Nimeni nu e constient ca a masura si a numara nu face decat sa te impiedece sa traiesti. Plansul e mai uman decat durerea iar asta nicidecum nu serveste ca si scuza pentru lasitatea invaluita in niste izluzii atat de bizare incat sa rastalmaceasca stupida vulnerabilitate.
Nu e nevoie sa fii prezent in propria-ti fericire ca sa poti sa o palpezi. Secunda aceea infinita in care simti gustul tau pe tot ce te inconjoara se plateste greu si constant cu clipe cumplite de durere fizica ce iti chinuie micii monstrii ascunsi in rotunjimea colturilor negre in care ti-e frica sa calci.
Alege, Nicole!
Mi se pare oarecum ciudat sa apara in randurile mele haotice indemnuri de genul asta si pe de alta parte ma si oboseste. Dar asa cum ma cunosti pot sa ma izolez perfect privind cu cinism peste framantarile astea marunte.
Da! Mi-e dor de tine infinit dar dorul asta are culoarea ochilor tai atunci cand sclipeau si nicidecum in licorile adjuvante.
Un exercitiu de exorcizare care pana la urma nu e nevoie sa il fac eu. E atat de simplu sa tai tu pe interior si sa simti cum ti se scurge in palme sangele fierbinte a ceva ce intotdeauna ti-ai dorit dar nu ai putut palpa...
Acum sunt foarte fericita...poate maine nu o sa mai fiu....
Dar sunt asa cum si tu esti...
Imi plac cimitirele in orice clipa a zilei sau a noptii si asta nimeni nu are cum sa-mi fure sau sa intineze...
Fuck!!!!
Restul e doar un can can pe care nu incerca sa-l arunci in fata a ceea ce esti pentru ca nu o sa iasa decat mizeria la suprafata iar setea ta niciodata ostoita nu o sa fie...
O sa vin, o sa tai in carne vie si o sa zambesc si tu sti asta Fata Frumoasa....