28 iunie 2008

Scarpinat...

Degeaba incerc sa gasesc cuvintele potrivite. Este ca si cand as cauta esenta perfecta a unui parfum imaginat de mintea mea.
Pentru asta ar trebui sa memorez toate aromele existente. Omeneste asta este imposibil. Si apoi ce ma fac cand intr-un alambic in loc de petale de trandafir am sa pun fier vechi?
Poate ca nici nu are sens sa ma mai intreb atata timp cat nu pot asimila atatea arome.
Si apoi caderea libera din neputinta….
Ma simt un Jean Baptiste Grenouille in cautarea perfectiunii esentei pure. Sa fie oare asta autismul neputintei?
De ce naiba avem mereu tendinta sa punem totul intr-o definitie care in fond nu spune nimic?
Cat de abstract poate sa fie sa pui apa si tone de petale de trandafir si la sfarsit sa curga ulei de fier vechi?
Si totusi este bine sa ma intreb desi nu am nici un raspuns.
Grenouille a fost rastignit…
Eu continui sa caut raspunsuri..
Concluzia?
Inutilitate….si pentru el si pentru mine…
Prosit!!

19 iunie 2008

O poveste a povestii povestite..

A deschis ochisorii plini de lumini rupte din curcubeu si privirea curioasa s-a oprit pe picaturile agatate in panza de paianjen.
Asa a inceput incursiunea unui Motan curios in lumea stranie tesuta in jurul lui de maini nevazute.

Ca un adevarat explorator, Micul Motan, si-a indreptat privirea spre cerul nemarginit.
De acolo oare ar trebui sa porneasca?
S-a decis ca este totusi prea departe si ca tigla de pe acoperisul casei vecine, scaldata in razele soarelui tomnatic, este mult mai ispititoare cu atat mai mult cu cat a zarit acolo cateva fire de iarba uscata.
Furisandu-se printre caramizile hurducate langa culcusul lui a pornit voios spre tinta aleasa.



Labutele mici si pufoase s-au cufundat in iarba lenesa de pe langa gardul de sarma ce imprejmuia gradina. Boticul umed si curios a inceput sa caute o fiinta. O fiinta mica si delicata pe care sa o ia cu el in luminoasa explorare.
Deodata a observat pe un ghimpe lucios ca ceva se clatina in usoara bataie a vantului.
Era o furnicuta rosie si suparata. A privit-o indelung si apoi a intrebat-o cu un mieunat alintat:
- Nu vrei sa te iau cu mine sa ii dam Toamnei un nume?
Furnicuta isi indrepta spre el privirea mirata:
- Dar tu sti unde este Toamna?
- Da! Pe tigla aceea calda unde ne asteapta iarba. La umbra ierbii este Toamna fara nume!
Furnicuta a inclinat din capsorul mic, a coborat de pe ghimpele lucios si s-a alaturat Micului Motan fara sa spuna nimic, fara sa protesteze sau sa intrebe care este rostul explorarii.


Nu stiu a va spune daca au ajuns vreodata sa dea Toamnei un nume. Nu stiu cat a trebuit ca Micul Motan sa-si coordoneze pasii dupa furnicuta rosie si tacuta.
Dar stiu ca undeva la umbra unor fire de iarba conturate pe un cer linistit, Toamna isi va primi candva un nume..sau...cine stie care dintre cei doi calatori va obosi...

17 iunie 2008

Undeva pe acest pamant..

Este o casa in care simti cum toate razele soarelui se intalnesc pentru a se odihni. Irizari si umbre linistite si lenese te invaluie ca intr-o manta ocrotitoare. Ai senzatia uneori ca fantomele rafiamentului si elegantei pasesc de colo colo si iti intind mana pentru a te invita la un festin decadent de relaxare.
Zgomotul parchetului in urma pasilor te face sa zambesti si sa-ti aduci aminte de micutele printese care fug de majordomii iritati de rasetele lor zglobii.
Stapana casei este incununarea acestor irizari. Calma si generoasa, plina de tandrete si liniste.
M-am cufundat in acest univers magic si am lasat fiecare intentie sa ma cuprinda.
Ea, al nostru si eu. Un triunghi al bermudelor, diferiti si aceiasi, calmi si nelinistiti, bizari si curiosi. O nemarginire limitata doar de o liniste pe care ne-o doream inaintea unei noi batalii. Zambete si lacrimi, glume si seriozitate, profunzime si superficialitate voita pentru a alina o nevoie confuza. Ireal..
Parcuri, alei, stele si broscute. Apoi alergari si brazi care vorbesc cu noi intr-o magie atemporala. Ardei iuti si goluri ratate, revolte si calcule, argumentari si vise, framantari si concluzii. Somn linistit si matinal si apoi cafea, toate garnisite cu multa nicotina si gudron. Prajituri cu ciocolata si frisca, bomboane si martipan. Tandrete, liniste, comunicare si dorinta de a nu se sfarsi. Asta am simtit.
Multumesc Frumoasa castelana pentru fiecare picatura de liniste pe care mi-ai strecurat-o in suflet.
Multumesc majordom al broastelor, care se cearta pe lac, pentru fiecare provocare la argumentare.
Mi-e liniste in suflet acum pentru ca mi-ati daruit-o….

16 iunie 2008

Concluzii?

Daca ti s-ar oferi sansa sa iti gusti lacrimile ce ai face?
Lacrima este izvorul cel mai curat al sufletului, este dulce si amara, este rece si calda si da..este lacrima!
Daca ai fi un demiurg nu ai avea lacrimi.
Daca ai fi un demiurg nu te-ar durea.
Daca ai fi demiurg nu ai putea trai intr-o lume de vise pentru ca tu insuti ai fi un vis.
Nu stiu daca gestul de a te aduce de la stadiul asta la cel de om este o degradare.
Omul in sine este demiurg pentru ca isi faureste singur lacrimile, zambetele, starile de Gratie. Pentru ca asa vrea, pentru ca asa simte pentru ca ceva in el tot timpul va denunta dorinta asta.
Ti se intampla in viata de nenumarte ori sa fii privit ca un demiurg. Atunci e starea de Gratie in sine pentru ca atunci poti privi in jos si sa te hranesti cu iubire, sa-ti invingi setea cu iubire si asta doar pentru ca asta vrei, asta ceri si numai cand ajungi sa-ti gusti lacrimile vei sti ca niciodata nu o sa fii un simplu om.
Niciodata nu ai sa poti sa-ti multumesti sinele cu simplitati care pe altii ii fac sa se simta insusi Dumnezeu. Drumul pana la simplitatea dorita de tine este cumplit pentru ca altfel nu il vei urma. Este drumul complet spre acea desavarsire zamislita in mintea ta curioasa si incisiva.
Cand ai trecut prin toata calea spre simplitatea ta o sa ajungi in punctul pe care l-ai dorit, alaturi de cine a putut sa te urmeze si sa se ridice la acest cumplit nivel unde aerul este atat de rarefiat incat poti sa respiri doar atat cat sa supravietuiesti fizic.
Si apoi?
Nu vreau sa ma gandesc la momentul in care ajuns in acel punct dorit de tine vei respira usurat cladindu-ti micile simplitati pentru a le putea savura dintr-o pozitie comoda…
Pentru ca la un moment dat si Zeii se supara cand vad asta. I-ai egalat deci esti stigmatizat.
Tu nu poti sa asociezi intensitatea drumului parcus cu linistea ulterioara a capatului acestuia…nu ai cum…pentru ca din acel capat ideatic, mintea iti va fauri incet si insinuant alte carari pe care le vei dori, pe care le vei anticipa si pe care le vrei invinse…
Si crede-ma draga prietene stiu ce inseamna sa raspiri din cand in cand…
Acolo orice alte argumente despre simplitate se pierd, acolo e totul sau nimic insa ti se da posibilitatea sa alegi…
In momentul acela vei deveni propriul tau demiurg…

11 iunie 2008

Sorana Vs. The Game

Este ora 10:28 intr-o superba zi de miercuri. O zi in care mi-am propus sa nu fac nimic. Si nu pentru ca nu as avea ce, ci pentru ca pur si simplu nu am chef.
Am deschis blogul, am ascultat melodia, am recitit textele, am recitit comentariile si chiar am inceput sa gandesc. Ceea ce inseamna un efort sustinut avand in vedere marea ciorba de legume din capul meu.
Si inevitabil a venit gandul: End !
Am inceput dialogul de la postarea “Graalul”. A fost un joc acceptat, dur si, cel putin pentru mine, foarte obositor. Insa asta nu inseamna ca nu mi-a placut.
Pe parcursul acestui dialog multi dintre cunoscutii mei mi-au trimis ingrijorati off line-uri: Ce e cu tine? Esti ok? Ciudate texte! Nu inteleg nimic! Ai luat-o razna? ….si asa mai departe…
Nu dragii mei! Nu am luat-o razna deloc. Sunt foarte bine, doar putin obosita si atat.
Dar a venit momentul sa ma opresc. Fiecare joc isi are rostul si limitele. Iar limita mea este aici. Pentru ca de aici inainte, in acest joc, eu chiar nu mai imi am rostul. Cuvintele sunt prea putine, cunostiintele chiar daca sunt, sunt inutile, iar explorarile deja au depasit plaja pe care eu puteam sa o acopar.
Nu va ganditi ca asta imi produce tristete sau mai stiu eu ce altceva. Din contra! Acum e liniste, e zambet, e starea mea de bine si mai ales, in felul meu de a fi, e starea de mandrie si respect pentru jucatori. Pentru unul mai mult decat pentru celalalt pentru ca asa a fost sa fie.
Fiecare din noi suntem arhitectii lumii perfecte pe care ne-o dorim, fiecare din noi suporta consecintele si responsabilitatile care se nasc din curajul de a construi….dar indiferent de constructie, de control, de joc, de dorinte, de simtaminte este curajul de a arata, indiferent unde te afli, starea de Gratie care ti-o da sentimentul…
A iubi intens si total inseamna sa sti sa eliberezi tinta iubirii tale atunci cand a venit momentul. Sa ai curajul sa ii intelegi dorinta de libertate, dorinta de a-si implini visele si mai ales sa te inclini in fata curajului verbalizarii acestora. Acesta este singurul sfat pentru jucatori!
In stil abstract?..... sunt un arac…prietenii stiu de ce…dar sunt un arac zambaret…Bafta in continuare!
Game over!

10 iunie 2008

Cald..si atat..

Azi marioneta mea hidoasa a avut un mic episod dragut, o mica revolta in timpul careia ochii ei au devenit sticlosi.
Cand am deschis usa camerei era tot acolo unde o lasasem data trecuta. Schimonosita!
Dar de data asta soarele nu mai era prezent. Totul in jurul ei era static, invaluit in intunericul de culoarea abanosului. Si de cate ori sunt luminoasa in preajma ei marioneta mea se revolta.
Ai senzatia ca lemnul isi schimba textura, ca membrele incalcite in sforile cenusii se contorsioneaza iar ochii…o da! Asta imi place la ea. Simti cum i se scurg din ochi flacari, pe care in lasitatea ei ar vrea sa ti le scuipe in inima si apoi sa te posede fericita ca a gasit ceva…
Asa arata azi marioneta mea plina de temperament si vointa vulcanica…
Dar s-a retras …s-a retras pentru ca mi-a vazut zambetul cald si mi-a simtit degetele tandre incercand sa-i mangaie pleoapele ce se zbateau ca sa lase flacarile libere….intotdeauna i-a fost frica de izvoarele calde care nu se tem sa zambeasca si trec oarecum nepasatoare peste hidosienia ei contorsionata…
Poate ca nu ar fi trebuit sa ma bucur, dar mi-a fost peste puteri…
In tot acel intuneric imi iubeam zambetul, imi iubeam tandretea si linistea. Niciodata nu am detestat-o. Uneori o priveam chircita si retrasa in coltul ei..asteptand….dorind raza aceea de soare..
Nu am umilit-o pentru ca am inteles ca nu poate primi. E doar o papusa de lemn legata in sforile ei..
De aceea mereu ma intorc la ea….pentru ca de fiecare data cand plec, plec victorioasa..pentru ca mi-e bine cu mine….dar e bine sa o vizitez pentru ca asa nu o sa ma transform intr-un lemn lucios…
E atat de linistitor sa zambesti cald..:)

9 iunie 2008

Versus vs Versus


Anonimat…
Iluzie…
Frica…
Fuga…
Dorinta…
Frustrare…
Deziluzie…
Curaj…
Dezamagire…
Zambet…
Furie…
In fata fiecareia ne aflam cel putin odata in viata! Invariabil! Si lista ar putea continua la infinit. Plus sau minus…fara sa aiba totusi o dimensiune.
Apoi ar veni balanta aceea oarba a justitiei propriului Eu.
Oare atunci zambetul isi mai are locul cuvenit in ierarhia valorilor?
Nu vom fi noi cei care o sa cantarim, desi, paradoxal, poate asta ar fi suprema dorinta. Pentru ca la fiecare cantarire ar exista o justificare…
Si revin iarasi aproape obsedant…ischemic?....sau?....
Prosit

Simt...

Incercam sa duc in alta dimensiune trairea aceea aromata. Vroiam sa o pastrez intre doua lumi definitorii ca o reminescenta a unui echilibru mult dorit.
Vroiam sa-i dau o succesiune fireasca pentru a fi perceputa in alte feluri decat s-a facut pana acum. Apoi am realizat ca uneltele de care dispun sunt atat de primitive incat nu-mi folosesc la nimic.
Asta imi da un sentiment de neputinta pe care imi este greu sa-l definesc ca si intensitate.
Am inchis ochii de nenumarate ori incercand sa las sa curga in mine acel rosu erotic, acea vulnerabilitate la o caldura indescriptibila masurata in imagini. Nu este o pictura, nu este o sculptura si nici pe de parte nu este o fotografie.
Broderie! Am definit-o! Da! E cel mai potrivit!
Ma vedeam in postura acului ce inteapa panza fina si ma intrebam in acelasi timp daca nu este o blasfemie. Cu siguranta mi-as fi raspuns ca nu este. Si m-as fi incurajat sa brodez in continuare….
Si iarasi o strafulgerare aproape dureros de ideatica…jurnalul culorilor aromate…ischemie…sau?...

8 iunie 2008

Gheata...

Mi-ar fi trebuit mult mai mult curaj sa arunc in pamantul fertil speranta. Nu stiu de ce nu am facut asta. Retoric?
Am obosit sa fac fata temerilor care vin din afara universului meu perfect. Tot timpul au tendinta de a ma arunca in bataia unor vanturi necunoscute.
Cine te trece prin Furcile Caudine ale increderii iti cauta de fapt sufletul, iti cauta acele colturi doar de tine explorate.
Te infurie asta, te pune in postura de a te revolta impotriva jocului dar pe de alta parte uneori le doresti scoase la lumina.
E o zi frumoasa. Prea frumoasa sa o intunec voit. Deci azi renunt la penel….

2 iunie 2008

Methempsihotic.....

- Dansati domnisoara?
- Dansez daca asta doriti domnule!
Si tabla de sah a inceput sa se roteasca intr-un ritm de incantatie benevola si ciudata.
Totul este un iures fara forma si o tabla de sah cu 64 de patratele.
Alb si negru, simplu, decrepit si aproape vulgar pentru ca aceasta tabla de sah a fost pusa acolo din cauza ipocritilor. Pentru ca ei sunt prea scunzi si nu vor ca oamenii sa vada asta.
Dar degeaba!!
Culorile se amesteca la fel in vartejul dansului, senzatia vertijului e aproape palpabila, fortele fizicii nu mai au regula ci doar se abstractizeaza…
Ce este ipocrizia?
Un dans pe o tabla de sah cu 64 de patratele….
Ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha !!!!!!!!!!!

1 iunie 2008

Just rember...

Mi-e dor de mare si de soare, mi-e dor de acel albastru nedefinit amestecat in lumini jucause, de nisipul fierbinte si incisiv, de tipatul prelung al fiecarui val izbit de tarm…
Mi-e dor de sarea uscata pe trupul cald si de racoarea adusa din nemarginerea infinitului…
Mi-e dor de noi acolo in mijlocul unei pustietati albastre si calde cu sufletele pline de licurici….
Mi-e dor de tandretea din mine si de duplictatea ta, de gheata din ochii tai si de caldura degetelor mele pe scoicile razvratite..
Mi-e dor de fuga aceea abisala in care ne cufundam cu inconstienta necunoasterii si pe care o savuram in respiratii adanci si exagerbate…
Clepsidrele nu au murit, ele sunt acolo in lumea noastra abstracta si varsa spre noi mii de scanteieri iluzorii pentru a ne ocroti..
Fiecare pas sters de valurile infinite se deseneaza apoi pe cerul pe care noi l-am adus aproape de desavarsire…
Nu poti sa nu iubesti acel mister al unei mari infinite, nu poti sa uiti acele clipe in care fiecare parte a trupului ti s-a scaldat in nemurire…
Ai vrut sa fi Dumnezeu si ai reusit!
Mi-ai daruit in podul palmei tale infinitul si apoi ai intors spatele lasandu-ma intr-o briza misterioasa care mi-a invaluit viata…
Mi-ai daruit albastrul, mi-ai furat si redat inocenta cu o dezinvoltura aproape de cruzime….
Si ai stiut intotdeauna ca invaluita in briza ta misterioasa o sa-mi desavarsesc trairile intense…
Iubesc marea …..dar nu pot sa o cant…..

O zi de mac..

Am cautat azi o clepsidra in care timpul sa se scurga in mici firisoare de mac.
Mi se parea la momentul acela ca macul este cel mai potrivit. Micile bobite negre si oarecum lipicioase mi-ar fi dat senzatia ca as fi avut puterea de a opri anumite clipe, de a le arunca intr-o eternitate numai de mine stiuta..
O zi de mac…
In care un soare lenes mi-ar fi mangaiat obrajii si o usoara adiere de vant ar fi trimis inspre mine culorile unei veri atat de dorite…
Am desenat apoi in nisip un cerc in care, cu farful degetului, am scrijelit un punct diform.
Punctul meu a prins viata. Culoarea lui a inceput sa se reverse spre marginile cercului. Este un punct revoltat si albastru care a inceput sa cante un refren cald si oarecum stupid.
I-au auzit glasul furnicile si l-au privit mirate. Nu intelegeau de ce repeta la infinit acel refren. Au intrat in cercul lui si au chemat si albinele..
Imi place mierea abstracta invaluita in ceara fagurelui. E perfectiunea dulcelui dar niciodata nu as putea sa o amestec cu macul…
Si timpul curge infailibil, invaluit in micile si tandrele noastre atingeri, nu se razbuna, nu canta si nici macar nu are bunul simt sa se revolte…
Doar punctul meu repeta la nesfarsit acel refren oarecum stupid si asta pentru ca nici macar nu vrea sa priveasca in ochii grotesti ai timpului.
Viata lui nu este mac, nu este zi, nu este clepsidra….este un refren….
Si zambind am plecat de acolo dorindu-mi in continuare o zi de mac…