Tropisme

As putea spune ca azi a fost o zi ciudata. Daca stau sa raportez la o stare generala de dolce fa niente ciudatenia ar disparea instant fara sa ceara nici o explicatie.
Nu am avut puterea de a ma ambala in ceva potrivit si sa ies afara. Inca ma complac in convalescenta si imi place asta avand in vedere ca nu am mai facut-o de mult.
Insa am avut pueterea sa urc la marioneta mea scofalcita.
Azi camera ei are culoarea unei castane si exact in colttul unde sta ea pluteste in aer o culoare de dulceata de coarne.
Cand am intrat nu a facut nici o miscare ca sa imi arate ca imi simte prezenta. Am continuat sa ma plimb prin odaia castanie si in fata ochilor mi se derula un puzzle interesant.
Marginile jocului erau asamblate precum si cateva piese pe mijloc, ce se constituiau in niste mici insulite stapanite de culori stridente. De data asta zambetul nu a fost suficient ca marioneta sa sesizeze starea mea de liniste.
M-am asezat in fata jocului de puzzle si am inceput sa-l completez.
Cautam cu ochii mintii piesele care sa definieasca iubirea pentru a realiza puntea dintre doua insulite isterice.
Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca piesele erau usor de gasit, insa foarte greu de asamblat daca porneai din mijlocul jocului. Am renuntat la tactica asta si am trecut sa caut piesele care urmau imediat dupa marginile definite. Totul a decurs simplu, lin si linistitor in acelasi timp. Mi-am dat seama ca imaginea finala din mintea mea ma ajuta sa gasesc foarte repede piesele in gramajoara alaturata tabloului. In cateva zeci de minute totul era gata si se scalda in lumina castanie a toamnei.
Cand am fixat ultima piesa, spunandu-mi in gand cat este de usor sa legi ceva neconditionat incepand de la margine spre centru, marioneta mea hidoasa a deschis ochii.
M-a privit ingandurata si parca se citea in ochii ei dorinta nebuna de a se misca. Am privit-o, oarecum plictisita de hidosenia ei. Nu a schitat nici un gest de revolta, m-a privit insistent cateva clipe si apoi albastrul mat al irisilor a fost acoperit de pleoapele grele si fara gene. Pana si Majestatea ei Slutenia a inteles.
I-am lasat acolo tabloul finalizat si am coborat scarile gandindu-ma ca de fapt printr-un gest generat de starea din ziua de azi am inceput sa-i mobilez camera.
Si atunci mi-am adus aminte de o sintagma celebra...nu cei perfecti, ci acei imperfecti au nevoie de iubire...e doar dorul de toamna de altadata...castanii au imbatranit intre timp.....

O poveste a povestii povestite..

A deschis ochisorii plini de lumini rupte din curcubeu si privirea curioasa s-a oprit pe picaturile agatate in panza de paianjen.
Asa a inceput incursiunea unui Motan curios in lumea stranie tesuta in jurul lui de maini nevazute.

Ca un adevarat explorator, Micul Motan, si-a indreptat privirea spre cerul nemarginit.
De acolo oare ar trebui sa porneasca?
S-a decis ca este totusi prea departe si ca tigla de pe acoperisul casei vecine, scaldata in razele soarelui tomnatic, este mult mai ispititoare cu atat mai mult cu cat a zarit acolo cateva fire de iarba uscata.
Furisandu-se printre caramizile hurducate langa culcusul lui a pornit voios spre tinta aleasa.

Labutele mici si pufoase s-au cufundat in iarba lenesa de pe langa gardul de sarma ce imprejmuia gradina. Boticul umed si curios a inceput sa caute o fiinta. O fiinta mica si delicata pe care sa o ia cu el in luminoasa explorare.
Deodata a observat pe un ghimpe lucios ca ceva se clatina in usoara bataie a vantului.
Era o furnicuta rosie si suparata. A privit-o indelung si apoi a intrebat-o cu un mieunat alintat:
- Nu vrei sa te iau cu mine sa ii dam Toamnei un nume?
Furnicuta isi indrepta spre el privirea mirata:
- Dar tu sti unde este Toamna?
- Da! Pe tigla aceea calda unde ne asteapta iarba. La umbra ierbii este Toamna fara nume!
Furnicuta a inclinat din capsorul mic, a coborat de pe ghimpele lucios si s-a alaturat Micului Motan fara sa spuna nimic, fara sa protesteze sau sa intrebe care este rostul explorarii.

Nu stiu a va spune daca au ajuns vreodata sa dea Toamnei un nume. Nu stiu cat a trebuit ca Micul Motan sa-si coordoneze pasii dupa furnicuta rosie si tacuta.
Dar stiu ca undeva la umbra unor fire de iarba conturate pe un cer linistit, Toamna isi va primi candva un nume..sau...cine stie care dintre cei doi calatori va obosi...