Ravasire...

Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......

Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Raiduri...

Am privit spre coltul fluturelui meu azi. Lumina facea ca locul acela sa para ireal. Pentru cateva minute s-au aruncat inspre mine zeci de ganduri. Fara logica, fara vreo legatura aparenta intre ele.
Ma intrebam, peste toata aceasta cascada de ganduri, unde o sa-i fauresc noul loc in care sa vina sa-si aseze aripile obosite. Mi-am imaginat un spatiu mai larg, in tonuri calde care sa amplifice lumina. I-am gasit locul si ca prin farmec toate gandurile s-au risipit in neant. Era din nou liniste.
Am zambit ca de obicei si mi-am adus in minte intamplarile din ultimul timp. M-am lasat inundata de starea aceea de plutire si de liniste desavarsita. Nu am cantarit nimic, doar am simtit. Este foarte greu sa pui in cuvinte intensitatea starilor de bine. Din nou zambesc!
De data asta pentru ca am inceput sa pun in balanta starea mai sus amintita cu starile date de cei ce ne inconjoara in anumite momente ale vietii.
Daca as face un exercitiu de imaginatie pentru ultima categorie de oameni ar iesi o fotografie foarte ciudata.
Personajul colectiv este imbracat intr-un costum de culoare gri cu o croiala rigida si lipsit de eleganta. Valoarea lui neta ar tinde undeva spre zero, deoarece nu poti acuza croitorul ca a urmat dorintele clientului. In acest moment un zambet ironic mi se deseneaza pe fata si continui sa-mi imaginez. Chipul brazdat de riduri premature face ca zambetul sa nu se poata aseza acolo. Ochii sunt mici si oblici, lipsiti de licarirea aceea de lumina care iti da puterea sa te apropii si sa doresti sa comunici cu respectivul personaj. Umerii putin lasati in fata si mainile balanganindu-se pe langa trupul firav dau senzatia ca mereu nu stie incotro sa se indrepte. Gesturile scurte si agitate sunt expresia unei nervozitati perpetue ce izvoraste din nereusite si din frica de fericire. Ticurile astea nu se raresc niciodata. Din contra. Se amplifica in toate planurile si asta pentru ca mereu isi indreapta privirea intunecata spre cei luminosi din jurul lui spre a atrage lumina peste hidosenoia de atitudine.
Un cadavru nu iti da fiorii pe care acest personaj colectiv ii imprastie in tine atunci cand te priveste. Ura amestecata cu invidie, prejudecati infierate si limbi ascutite de serpi veninosi sunt o armura pe care el o considera invincibila. Zambesc!
Balanta se inclina net in favoarea starii mele de beatitudine ce are in subsidiar trairi intense.
Constat ca tot acest venin, in fapt, imi face extraordinar de bine. Ma face sa realizez cat de frumos este si va ramane drumul ramas in urma acestui hidos personaj. Ca un simplu zambet, o conversatie intr-o noapte ploaioasa, un pahar cu bere si o cutie de inghetata sterg uratul din cei ce ne inconjoara, cum in acele momente acest personaj colectiv nu mai are identitate si cum fuga lui de las este punctul in care zambetul devine mereu victorios.
Imi iubesc fluturele pentru ca el poate aduna in aripile lui totul si pentru ca primeste neconditionat curajul de a rade si a se bucura...
Mi-e cald in suflet si in tot ce ma inconjoara sunt tonuri calde....

Puzzle....

Lamaile pluteau in carafa cu apa rece incercand sa lege un dialog hazliu cu zaharul care le managaia. Frunzele de menta priveau oarecum plictisite suvoiul picaturilor de pe bagheta de sticla.
Soarele, pregatit sa treaca dicolo de linia orizontului, isi arunca razele palide pe asfaltul incins.
Atunci l-am zarit.

Trupul, supus vicisitudinilor varstei, isi pastra demnitatea prin pasii mici si calmi. Sacoul de tweed, de culoarea maslinei, urma trupul intr-o linie desavarsita de eleganta venita din alte timpuri. Mansetele camasii cadeau pe incheietura mainii, impecabil inchise in butonii cu jad. Parul alb incadra un chip cu o privire senina, de un verde pal si mana stanga aliniata pe langa picior dadea senzatia unei verticalitati ce izvora din inima tanara ascunsa in trupul batran.
M-a privit cateva secunde si a zambit. Incurajata de acest gest i-am facut un semn si l-am invitat la masa. A inclinat capul si s-a asezat pe scaunul din panza de in.
A privit chelnerul in ochi si a cerut un ceai cu gheata.
Am inceput sa vorbim. Vocea batranului pastra in ea vivacitatea anilor in care fredona melodii de jazz pe scarile universitatii si mangaia umerii frumoaselor rebele fara cauza.
I-am marturisit ca gestul de a-l invita nu a fost un gest premeditat.
- Da stiu! Am simtit asta cand ati zambit.
Incantata de aerul lui boem, am zambit si am comandat cate un coniac pentru fiecare.
Sorbind din paharul cu coniac m-a privit bland si mi-a cerut sa-i povestesc.
- Spune-mi ce este in sufletul tau?
In momentul acela ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care nu le-am putut retine sa nu imi invadeze obrajii. Ca o descatusare de ape retinute cuvintele au izbucnit coerente si calme.
Doar dupa cateva minute mi-am dat seama ca vorbesc despre iubire. M-a intrerupt si mi-a cerut sa-l descriu.
Atunci lacrimile au secat si izvorul cuvintelor mele a renescut.
- Nu as putea sa il descriu prin comparatie cu altii. L-as umili daca as face asta. Pot sa-l descriu prin mine si prin ceea ce simt eu. Asa mi se pare cel mai corect.
- Asta si asteptam de la dvs.
- Iubesc verdele din el. Cruzimea si tandretea in egala masura. Iubesc echilibrul si spiritul viu care da culoare cuvintelor mele. Iubesc dulcele si amarul si intunericul, iubesc tacerile si razvratirile, iubesc zambetul tanar ce ii contureaza buzele atunci cand imi ghiceste starile. Iubesc nonsalanta si indartnicia, nu iubesc cuvintele pe care le spune ci iubesc ce simte atunci cand le spune. Este ceva fara echilibru ce incerci sa echilibrezi pentru a te tine in viata. Este ca lupta dintre zahar si insulina in diabet. Si mai presus de toate ma iubesc pe mine langa verdele lui...e ciudat ce spun?
A zambit condescendent in timp ce sorbea din paharul cu coniac. Cateva secunde a tacut privind prin mine.
- Fata mea albastra! Eu sunt vaduv nu pentru ca mi-a murit iubita, ci pentru ca mi-au murit cuvintele, in timp ce ea traia. Pentru ca nu am avut curajul sa fiu ca tanarul tau. Pentru ca am preferat sa fiu las si sa accept micimea unui suflet ce nu si-a dorit nimic pentru mine, care nu a vazut ce simt cand spun acele cuvinte.
M-a salutat si a plecat demn privind undeva dincolo de tot ce trecea pe langa el.
Nu m-am intristat si nici nu am plans. Doar am inteles....

Tropisme

As putea spune ca azi a fost o zi ciudata. Daca stau sa raportez la o stare generala de dolce fa niente ciudatenia ar disparea instant fara sa ceara nici o explicatie.
Nu am avut puterea de a ma ambala in ceva potrivit si sa ies afara. Inca ma complac in convalescenta si imi place asta avand in vedere ca nu am mai facut-o de mult.
Insa am avut pueterea sa urc la marioneta mea scofalcita.
Azi camera ei are culoarea unei castane si exact in colttul unde sta ea pluteste in aer o culoare de dulceata de coarne.
Cand am intrat nu a facut nici o miscare ca sa imi arate ca imi simte prezenta. Am continuat sa ma plimb prin odaia castanie si in fata ochilor mi se derula un puzzle interesant.
Marginile jocului erau asamblate precum si cateva piese pe mijloc, ce se constituiau in niste mici insulite stapanite de culori stridente. De data asta zambetul nu a fost suficient ca marioneta sa sesizeze starea mea de liniste.
M-am asezat in fata jocului de puzzle si am inceput sa-l completez.
Cautam cu ochii mintii piesele care sa definieasca iubirea pentru a realiza puntea dintre doua insulite isterice.
Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca piesele erau usor de gasit, insa foarte greu de asamblat daca porneai din mijlocul jocului. Am renuntat la tactica asta si am trecut sa caut piesele care urmau imediat dupa marginile definite. Totul a decurs simplu, lin si linistitor in acelasi timp. Mi-am dat seama ca imaginea finala din mintea mea ma ajuta sa gasesc foarte repede piesele in gramajoara alaturata tabloului. In cateva zeci de minute totul era gata si se scalda in lumina castanie a toamnei.
Cand am fixat ultima piesa, spunandu-mi in gand cat este de usor sa legi ceva neconditionat incepand de la margine spre centru, marioneta mea hidoasa a deschis ochii.
M-a privit ingandurata si parca se citea in ochii ei dorinta nebuna de a se misca. Am privit-o, oarecum plictisita de hidosenia ei. Nu a schitat nici un gest de revolta, m-a privit insistent cateva clipe si apoi albastrul mat al irisilor a fost acoperit de pleoapele grele si fara gene. Pana si Majestatea ei Slutenia a inteles.
I-am lasat acolo tabloul finalizat si am coborat scarile gandindu-ma ca de fapt printr-un gest generat de starea din ziua de azi am inceput sa-i mobilez camera.
Si atunci mi-am adus aminte de o sintagma celebra...nu cei perfecti, ci acei imperfecti au nevoie de iubire...e doar dorul de toamna de altadata...castanii au imbatranit intre timp.....