Lumi paralele...

Azi am avut de ales intre a urca scara pana la marioneta mea hidoasa si o plimbare pe stradutele scaldate in soare.
N-as putea spune de ce am ales a doua varianta. Un impuls. Atat.
Am incaltat pantofii rosii si am plecat invaluita in adierea de vant ce purta pe aripi mirosul malinului.
De fapt am ales sa imi las gandul sa zburde prin desisul simturilor. Cu siguranata marioneta mea hidoasa ar fi incercat sa ma opreasca. Ea nu ma vrea niciodata in aerul rarefiat ai inaltimilor. Ea ma vrea in banal, absorbind perfectiunea animalului social din fiecare si adaptanadu-ma asa ziselor cerinte. Ea ma vrea zambind ingaduitor fata de orice fel de necunoastere, ma vrea terna, cufundata in balta de noroi a unei umanitati desarte.
Nu pot sa nu zambesc acestor dorinte si nu pot sa nu pasesc mai departe impartind cu drumul dansul pantofilor rosii.
Colb..
Colb pe un spirit liber. Patina timpului.
Vad asta de ceva vreme. Tac. Incerc sa imi dau seama unde este izvorul. Incerc sa palpez nelinistea si sa inteleg de ce.
O umbra a unui om ce odata imprastia seva creatiei dintr-un inalt nepalpabil de noi ceilalti.
Umbra unui spirit ce acum rataceste umil si nonsalant printre conveniente. O marioneta. Atat.
Invelita in taceri, zdrobita de cotidian paseste in fata mea. Tace.
Amintirea eclerelor ravasite de primavara e undeva departe catarata pe sforile fragile manuite de ucenici papusari.
Am senzatia ca privesc o secventa dintr-un scenariu banal in care figuratia are rol principal.
Un labirint de oglinzi imi atrage atentia. Umbra imi da doar forta sa privesc de afara. Nu ma feresc. Privesc chipul ei distorsionat de oglinzile ce o inconjoara.
Tace...
Tac...
Nelinistea pantofilor rosii ma face sa ma indepartez de labirint. Nu am ce vedea acolo. Un sir de papusi de portelan urmareste marioneta. Au ochii goi si zambetul lor este atat de palid incat se dezvaluie sub forma unei schite in carbune peste care s-a varsat o calimara cu cerneala.
Au o frumusete aparte. Rece, alba si tacuta. Marioneta nu se intoarce inspre ele. Chiar daca sforile sunt manuite de maini pricepute, nu se intoarce sa indemne papusile sa o urmeze. Pur si simplu stie ca mereu o sa fie in urma ei. Este trena dantelata a banalului, a prezentei prin absenta, e cuvintelor goale si a dorintei de a poseda.
Zambesc....
Trec pe partea cealalta a strazii. Intorc privirea spre cer si plec mai departe. Ma indepartez de marioneta si de sirul de papusi umile.
Pantofii rosii zambesc caldaramului. Acum sunt fericiti. Au in fata ochilor doar cerul. Nimic nu ii opreste sa priveasca.
E liniste...
Seva creatiei se afla undeva. In mine, in tine, in noi.
Nu imi ramane decat sa o astept sa isi reverse harul asupra cuvintelor mele...
Nu imi ramane decat sa sper ca sforile vor cadea pe caldaram si vor lasa spiritul liber. Asa cum este el in fapt.
Zambesc si imi dau seama ca eu pot sa fac asta...indiferent de anotimp si de neguri...
　

Ravasire...

Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......

Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

Artefact facultativ ...

Am cautat azi in cotidian scanteia care sa ma inspire si care sa imi inlature starea asta ciudata si inexplicabila.
Am ratacit pe strazi si am privit in ochi oamenii.
Am cautat zambetul si am cautat exaltarea.
In zadar....
Privit de afara pare un tablou al unei depresii adanci. Un contur bizar ce se vrea umplut.
Cele mai multe momente de inspiratie mi le ofera banalul. Se creeaza, involuntar, discrepanta aceea necesara care da forta cuvintelor aliniate in dictionar doar cu scopul de a inlesni intelegerea.
Mereu ma aflu intr-o lupta surda cu tendinta de a ridiculiza. Mereu vreau ca posghita superficialului sa fie o rampa de unde sa pornesc, sa simt si mai ales sa absorb starea de gratie ulteriora. E atat de banalizata cautare pe care o invocam atunci cand simtim apasarea frustrarii de a nu gasi.
De cele mai multe ori ritmul pasilor m-a facut sa ma indepartez cu nonsalanta si cinism de sagetile otravite ale sintagmei: ceea ce nu inteleg e neaparat de rau. Mereu am zambit in intunericul meu si nici macar nu am ridicat umerii in semn de intrebare. Am lasat otrava lor sa construiasca artefacte ce in timp nu o sa dovedeasca decat ca viata lor s-a rezumat la a se hrani cu aroma indoielnica a ceva ce mereu nu o sa le apartina. Nici macar nu am pus intrebarea esentiala in acele momente: de ce te irosesti? Nu avea sens, oricum pentru ei irosirea inseamna de fapt iluzia ca eu ma irosesc. Si din atitudinea asta nu se naste starea de gratie.
A incoltit in mine dorinta de a ma supune unui bilant interior care sa imi ofere niste raspunsuri. Colturile rotunde si intunecate din patratul logic al simturilor s-au revoltat. Mi-au reprosat ca vreau sa pun ordine in haos si sa bifez.
De data asta am ras din tot sufletul si mi-am dat seama cat de neutil imi este azi cotidianul.
Mi-am dat seama ca l-am lasat prea mult timp sa ma loveasca cu iluzia inspiratiei.
Si tot asa am realizat ca prin atitudinea lui gri mi-a creat, tot involuntar, discrepanta muta si perfecta de a-mi pune semnatura in rosu pe sensul abstract al cuvintelor. Sensul acela ce nu o sa-l gasesti niciodata explicat in dictionar si care de fapt, odata patruns, are aroma gasirii.
Zambind, am trecut pe langa o florareasa. A incercat sa ma ademeneasca cu trandafirii crescuti repede si colorati cu substante chimice.
Spre capatul sirului de recipiente in care se scaldau florile neanotimpului se ascundea unul in care erau niste lacramioare. Pareau din alta lume, aruncate la sfarsitul perceptiei chimice. Naturale!
Le-am cumparat....
Stiam ca o sa fie ale mele pana in momentul in care patina timpului si lipsa de seva ma va face sa le arunc.
Dar oare sunt pregatita sa fac ceva care sa le pastreze in viata cat mai mult?
Invariabil starea de gratie nu isi face loc cu coatele prin mutimea gri.
In ce punct al limitelor mele ma aflu?
Greu de crezut ca o sa-mi pot raspunde la intrebarea asta curand....
Mi-e dor de mine...

Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...