Artefact facultativ ...

Am cautat azi in cotidian scanteia care sa ma inspire si care sa imi inlature starea asta ciudata si inexplicabila.
Am ratacit pe strazi si am privit in ochi oamenii.
Am cautat zambetul si am cautat exaltarea.
In zadar....
Privit de afara pare un tablou al unei depresii adanci. Un contur bizar ce se vrea umplut.
Cele mai multe momente de inspiratie mi le ofera banalul. Se creeaza, involuntar, discrepanta aceea necesara care da forta cuvintelor aliniate in dictionar doar cu scopul de a inlesni intelegerea.
Mereu ma aflu intr-o lupta surda cu tendinta de a ridiculiza. Mereu vreau ca posghita superficialului sa fie o rampa de unde sa pornesc, sa simt si mai ales sa absorb starea de gratie ulteriora. E atat de banalizata cautare pe care o invocam atunci cand simtim apasarea frustrarii de a nu gasi.
De cele mai multe ori ritmul pasilor m-a facut sa ma indepartez cu nonsalanta si cinism de sagetile otravite ale sintagmei: ceea ce nu inteleg e neaparat de rau. Mereu am zambit in intunericul meu si nici macar nu am ridicat umerii in semn de intrebare. Am lasat otrava lor sa construiasca artefacte ce in timp nu o sa dovedeasca decat ca viata lor s-a rezumat la a se hrani cu aroma indoielnica a ceva ce mereu nu o sa le apartina. Nici macar nu am pus intrebarea esentiala in acele momente: de ce te irosesti? Nu avea sens, oricum pentru ei irosirea inseamna de fapt iluzia ca eu ma irosesc. Si din atitudinea asta nu se naste starea de gratie.
A incoltit in mine dorinta de a ma supune unui bilant interior care sa imi ofere niste raspunsuri. Colturile rotunde si intunecate din patratul logic al simturilor s-au revoltat. Mi-au reprosat ca vreau sa pun ordine in haos si sa bifez.
De data asta am ras din tot sufletul si mi-am dat seama cat de neutil imi este azi cotidianul.
Mi-am dat seama ca l-am lasat prea mult timp sa ma loveasca cu iluzia inspiratiei.
Si tot asa am realizat ca prin atitudinea lui gri mi-a creat, tot involuntar, discrepanta muta si perfecta de a-mi pune semnatura in rosu pe sensul abstract al cuvintelor. Sensul acela ce nu o sa-l gasesti niciodata explicat in dictionar si care de fapt, odata patruns, are aroma gasirii.
Zambind, am trecut pe langa o florareasa. A incercat sa ma ademeneasca cu trandafirii crescuti repede si colorati cu substante chimice.
Spre capatul sirului de recipiente in care se scaldau florile neanotimpului se ascundea unul in care erau niste lacramioare. Pareau din alta lume, aruncate la sfarsitul perceptiei chimice. Naturale!
Le-am cumparat....
Stiam ca o sa fie ale mele pana in momentul in care patina timpului si lipsa de seva ma va face sa le arunc.
Dar oare sunt pregatita sa fac ceva care sa le pastreze in viata cat mai mult?
Invariabil starea de gratie nu isi face loc cu coatele prin mutimea gri.
In ce punct al limitelor mele ma aflu?
Greu de crezut ca o sa-mi pot raspunde la intrebarea asta curand....
Mi-e dor de mine...

Tandreatea unei cafele....

Oamenii normali cred ca nu se trezesc.
Ma uit in tavan la aceiasi crapatura anosta pe care la fiecare zugraveala o ocolesc.
Ma lovesc cu cotul de marginea patului in timp ce incerc sa ma scarpin in talpa.
Chiar trebuie sa fac dusul ala?.... Si pleoapele refuza sa se dezlipeasca. Apa e verde..cahhh...
Nu-l intreb nimic, pe dus, pentru ca este inutil. Ma las in voia apei broscoase.
Sunt si eu si apa intr-o sinergie ciudata. Ei ii este sila de mine iar eu o vreau vascoasa. Niciodata nu am ajuns la un compromis.
Am pus calcaiul pe sifonul absorbant si am scuipat din mine matasea broastei. E normal?Ma invelesc in prosopul moale si pasesc pe gresia rece fara sa ma sterg pe talpi.
Borcanul de ness de pe masa imi face cu ochiul. Inalt, cu capacul alungit, bustul placut proportionat si fundul de-a dreptul gnostic…hihihihi
Am tendinta sa-l ignor . Dar nu se lasa. Imi zambeste ironic si imi arunca ocheade desantate. E un pervers.
Stie ca ma starneste
Stie ca otrava ce o degaja .... a nuu.... spera in sinea lui ca anosta crapatura din tavan se va astupa vreodata. E hilar sentimentul.
Apa fierbinte. Inodora, insipida, incolora.
O lingurita cocarjata de timp....
Zahar?
Nu raspund...inca ma doare cotul.
Ness-ul se revolta. Nu are replica.
Zambesc!
Lingurita cocarjata isi face datoria.
Zahar?
Rad!
Oamenii normali nu cred ca se trezesc...
E dimineata si ninge ca in Esenin si in Poema Rusa....
Cat imi e de cald?
Cat nu imi este de frig....

Calatorii si oameni - Colectionarul

Aparate de fotografiat vechi si ceasuri ale caror branci erau oprite intr-un timp neimaginat si nestiut. Asta am vazut expus si pazit cu sfintenie de colectionarul ajuns sa-si pripaseasca pasiunea in targuri de vechituri.
De statura medie, imbracat intr-o canadiana maro, omul mi-a dat initial senzatia ca poate duce un dialog din care eu sa am de invatat o multime de lucruri despre mecanismele ce vor sa imortalizeze timpul. Fata ridata, ochii mici si apropiati deasupra unui nas acvilin ce trona deasupra unei guri ale carei buze desenau un rictus, ce se vroia probabil un zambet condescendent fata de curiosii ce ii evaluau marfa in functie de cunostintele lor. Ne-am aplecat asupra aparatului de fotografiat uitat de vreme in colectia lui si am incercat sa-i dam un pret.
M-am apropiat de masa pe care erau expuse ceasurile.
Un gand hazliu mi-a dat tarcoale si am incercat sa-mi imaginez un domn imbracat intr-un costum de tweed lejer si purtand la buzunarul vestei un ceas cu lant in interiorul caruia chipul iubitei isi lasa patina timpului masurat numai pentru a avea un reper palpabil. Am zambit acestui gand si am revenit la realitatea inconjuratoare in nedumerirea si revolta colectionarului fata de intentia insotitorului meu de a-i fotografia taraba.
Am avut o senzatie stranie si atunci mi-am pus intrebarea de ce oare a venit intr-un targ de vechituri sa-si insire visele ratacite in trecut?
L-am privit cateva secunde si i-am citit in privire rautatea amestecata cu vehementa cu care isi apara "jucariile" timpului.
I-am inteles frica din priviri. I-am inteles dualitatea ce isi facea loc prin printre buzele urat arcuite.
Am inteles ca, desi isi expusese acolo toata viata lui, pe o taraba improvizata, in mijlocul unui targ noroios, desi le pusese amprenta mercantilitatii, nu dorea ca nimeni sa le atinga. I se parea ca orice privire profana pateaza sentimentul lui de apartenenta si povestea fiecarui obiect expus.
Din nou m-a incercat acea senzatie stranie. Un fel de tristete nemasurata impletita cu o dezamagire profunda.
Un om rau, mi-am spus in sinea mea si apoi am incercat sa imaginez varii scenarii in care batranul colectionar isi inclesta mainile inghetate de aparatul de fotografiat vechi si cum ochii mici stralucesc la vederea bacnotelor intinse de o mana, ce in nici un caz nu era condusa de un suflet care sa apreciezie valoarea intrinseca a obiectului pus la vanzare.
Nu mi-am inteles nici o secunda tristetea si pe de alta parte nu l-am inteles nici pe el.
Ce pot sa-mi imaginez?
Ca fiecare din acele ceasuri si fiecare din acele aparate de fotografiat aveau o poveste pe care mi-ar fi placut sa o ascult din gura unui gentelman imbracat intr-un costum de tweed lejer si cu un ceas cu lant in buzunarul vestei. Si da! Neaparat cu o pipa incovoiata din lemn de cires din care aroma tutunului amestecat cu vanilie sa ma infioare si sa ma faca sa cred ca brancile unor ceasuri expuse pe o taraba nu s-au oprit intamplator la anumite ore....
This is the world of cherrywood pipe........