Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Regasiri in cautari...

M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...

Calatorii si oameni - Colectionarul

Aparate de fotografiat vechi si ceasuri ale caror branci erau oprite intr-un timp neimaginat si nestiut. Asta am vazut expus si pazit cu sfintenie de colectionarul ajuns sa-si pripaseasca pasiunea in targuri de vechituri.
De statura medie, imbracat intr-o canadiana maro, omul mi-a dat initial senzatia ca poate duce un dialog din care eu sa am de invatat o multime de lucruri despre mecanismele ce vor sa imortalizeze timpul. Fata ridata, ochii mici si apropiati deasupra unui nas acvilin ce trona deasupra unei guri ale carei buze desenau un rictus, ce se vroia probabil un zambet condescendent fata de curiosii ce ii evaluau marfa in functie de cunostintele lor. Ne-am aplecat asupra aparatului de fotografiat uitat de vreme in colectia lui si am incercat sa-i dam un pret.
M-am apropiat de masa pe care erau expuse ceasurile.
Un gand hazliu mi-a dat tarcoale si am incercat sa-mi imaginez un domn imbracat intr-un costum de tweed lejer si purtand la buzunarul vestei un ceas cu lant in interiorul caruia chipul iubitei isi lasa patina timpului masurat numai pentru a avea un reper palpabil. Am zambit acestui gand si am revenit la realitatea inconjuratoare in nedumerirea si revolta colectionarului fata de intentia insotitorului meu de a-i fotografia taraba.
Am avut o senzatie stranie si atunci mi-am pus intrebarea de ce oare a venit intr-un targ de vechituri sa-si insire visele ratacite in trecut?
L-am privit cateva secunde si i-am citit in privire rautatea amestecata cu vehementa cu care isi apara "jucariile" timpului.
I-am inteles frica din priviri. I-am inteles dualitatea ce isi facea loc prin printre buzele urat arcuite.
Am inteles ca, desi isi expusese acolo toata viata lui, pe o taraba improvizata, in mijlocul unui targ noroios, desi le pusese amprenta mercantilitatii, nu dorea ca nimeni sa le atinga. I se parea ca orice privire profana pateaza sentimentul lui de apartenenta si povestea fiecarui obiect expus.
Din nou m-a incercat acea senzatie stranie. Un fel de tristete nemasurata impletita cu o dezamagire profunda.
Un om rau, mi-am spus in sinea mea si apoi am incercat sa imaginez varii scenarii in care batranul colectionar isi inclesta mainile inghetate de aparatul de fotografiat vechi si cum ochii mici stralucesc la vederea bacnotelor intinse de o mana, ce in nici un caz nu era condusa de un suflet care sa apreciezie valoarea intrinseca a obiectului pus la vanzare.
Nu mi-am inteles nici o secunda tristetea si pe de alta parte nu l-am inteles nici pe el.
Ce pot sa-mi imaginez?
Ca fiecare din acele ceasuri si fiecare din acele aparate de fotografiat aveau o poveste pe care mi-ar fi placut sa o ascult din gura unui gentelman imbracat intr-un costum de tweed lejer si cu un ceas cu lant in buzunarul vestei. Si da! Neaparat cu o pipa incovoiata din lemn de cires din care aroma tutunului amestecat cu vanilie sa ma infioare si sa ma faca sa cred ca brancile unor ceasuri expuse pe o taraba nu s-au oprit intamplator la anumite ore....
This is the world of cherrywood pipe........