Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Mantra tacerii..

Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

Tensiune...

O cafea fierbinte. Undeva intre afrodisiac si nonsalanta diminetilor in care jurnalele personale par banale.
O dimineata in care privirea imi rataceste pe urmele lasate in mine de mainile tale. Dincolo de tristete si dincolo de cafea....
E greu, nu?
Eu spun ca nu e greu.
Ati asezat pe o etajera siragul de margele de sticla disponibil. O cadenta a voastra in care va doriti ca tot ce va inconjoara sa ia forma irizarilor false.
Luminile imprastiate pe peretii decojiti de mesajele limitate au pentru voi o singura culoare. Este o pupila matuita ce se poate vindeca.
Maini indarjite de praful sticlei cauta infrigurate etajerele de mai sus. Isi doresc sclipirea diamantelor in lumina cruda si rece a diminetilor fara sens.
Ati gasit? Stiti ce cautati?
Cautati cararile care sa va dea puterea de a realiza tradarea perfecta. Cautati confirmarea multimii fata de ceea ce va doriti sa intelegeti si nu stiti cum.
Si printre atatea ipostaze catatonice va uimesc mereu acele diamante ce nu se lasa slefuite decat de mainile unui Maestru ce nu va este accesibil.
Nu e greu sa lovesti in simboluri cand ascunzisurile negre isi deseneaza cadenta pe imagini ce va sunt necunoscute.
Sa va las in fantezia mea?
Sa va las sa vedeti Maestrul fascinat de piatra ce arde in mainile lui in timp ce o modeleaza?
Nu mai intreb nimic.
Buzele sorb cafeaua fierbinte. Pe pervazul geamului florile de paie ascund o alta iarna.
Privesc mainile Maestrului.
Iubeste piatra dura si vede in ea miracolul ce o sa straluceasca mereu numai intr-un singur loc.
Aici frica nu isi are rostul. Lacrimile fug in colturi reci iar zambetele se joaca in parul balai al fetitei.
Nu uitati ca nu este o competitie....
Nu uitati ca este un jurnal plin de aroma din mine...
Nu uitati ca am ochii albastri....
Si nu uitati ca stralucesc doar sub acele maini ce iubesc si nu tradeaza...
O cafea fierbinte si un dor nebun de acel zambet matinal.
Stiu...ai un talent nativ sa folosesesti un zambet fin pe post de sedativ....
Chiar stiu!!!!

Calatorii in simturi - Doamna si Vagabondul...

Motto
Mi-e de ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.

Tu mers gingas, tu surasul meu!
Daca-ai sti cu inima-i pustie
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie…

Un vulcan ce a erupt in cotidian. O lava mistuitoare si dulce care incrusteaza in timp o melodie ce se revarsa in suflet in alt fel decat vreodata s-a cantat un sentiment.
Un vis...
I-am privit ochii. M-am cufundat in acel adanc albastru, perfect constient ca abisul o sa ma inghita fara sa imi puna alte intrebari. Am atins pielea alba si curentul pasiunii m-a inundat, trecand fara regrete peste ecluzele inca ferecate.
Am inchis ochii si buzele au plecat in regasirea sarutului fierbinte imaginat de atatea ori.
Mi-a raspuns cu un val de caldura in care pasiunea clocotea asemeni magmei ce se formeaza in centrul pamantului. Un sarut rotund si umed s-a intins ca un resort in trupurile noastre ce inca isi tatonau cautarile.
Am izolat-o in aburii apei ce faceau ca moliciunea pielii sa-mi infioare siguranta degetelor ce ii desenau trupul lasciv. Imi vorbea cu trupul. Cu sanii albi areolati in culoarea dorintei, cu piciorul fin arcuit in pasiune si cu buzele intredeschise intr-un geamat surd al abandonarii totale. Gustam cu toate simturile arcuirea gatului si respiratia ce se voia inghitita de dorinta mea vorace.
O simteam ca pe o vioara alba in mainile mele. Eram arcusul ce ii savura harta saruturilor pe trupul meu incins, eram centrul universului pasiunii ei si imi gemeam dorinta intr-o mutenie ce o facea sa ma devoreze.
I-am luat toate arcuirile si zvacnirile cu o sete pe care ea niciodata nu a constientizat-o. I-am dat libertatea de a ma avea. Si-a luat libertatea de a ma lasa ratacit in focul pasiunii ei, in adancul acela fierbinte ce nu impunea.
Mi-a citit trupul cu buzele fierbinti, a urcat spiritul si mintea in extazul gustului meu pana dincolo de limita gustului ei, atat de dulce si atat de alb.
M-a strans si m-a eliberat in secunde numarate doar de setea ei de mine.
I-am gustat umezeala ochilor ivita din pasiunea de a ma avea, i-am dat trupului viu spiritul vorace al Vulturului din mine. Am luat pe buzele mele gustul femeii eliberate si dezlantuite.
I-am invelit trupul in forta si in tandrete ca apoi sa sorb urma asternutului pe care l-a strans in pumni cu avalansa unui extaz ce imi scurtcircuita trupul si imi ducea mintea dincolo de orice limita.
Extazul meu a fost doar extazul ei descatusat….
Extazul ei….aerul rarefiat al inaltimilor spre care am dus-o….
Un vis… Balada blondelor iubiri....
　

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Sertare de nebuni....

Ne stim de cand fiecare zambet era consecinta unor cautari ale coloritului ce ne inconjoara si ochiul meu interior vedea dincolo de pixelii reci sertarul in care ti-ai inchis ochiul tau verde.
Nimic din rasetele noastre nu vatama si nimic din cuvintele noastre nu ranea ochii.
Ochiul meu albastru, de cele mai multe ori trist, si ochiul tau verde inchis si liber in acelasi timp au gasit amalgamul de cuvinte ce au impins spre o muzica aparte.
Zilele trec una dupa alta sus pe munte si lacrima ochiului meu albastru se stinge incet intr-un zambet linistit ce are melodia lui proprie. Lumea nu-l asculta, il crede un nebun, dar ochiul tau verde zambeste zambetului meu neinteles.
A mai trecut de atunci ceva.
Albul de var nu e chiar la fel…
E El….cu mainile blande si ochii negrii….
Eu, aici, tu, acolo….niciodata noi…
Esarfa in dar…
Sunt Sorana, Buna seara!

Acesta este un raspuns pentru aberatia zilnica….

Nu vor..

Cand prinzi un fluture trebuie sa-i soptesti dorinta ta. El este menit sa o duca spiritelor...
Asa se spune...
Azi l-am privit. I-am privit ochii incantati si senini care cauta mereu curiosi alte lumi, alti oameni, alte trairi. Azi l-am privit cum imi da energie. Simteam cum se revarsa spre mine in valuri caldura aceea atat de necesara. Fara sa imi caut colturile intunecate am acceptat sa sorb din paharul vietii cu nesat si fara sa ma gandesc cat dau inapoi. M-a linistit spunandu-mi ca nu este o comeptitie. Este ceva firesc si natural sa fie asa.
Dar pe de alta parte, cei tenebrosi si cenusii, plini de lacrimi si de frustrari sunt cei care sorb din mine. Si implicit din el. Dar are puterea sa inchida canalele si mai ales are puterea de regenerare, desi uneori oboseste. Nu este acea oboseala urata. Nici nu pot sa o definesc de fapt.
Ii priveam somnul. Lin si ascuns in respiratii usoare. Parca mangaie in somn. Este linistit acolo in lumea zeului somnului. Nu pare a fi o impacare cu el ci mai degraba o renastere. Apoi deschide ochii. Clari, limpezi, umezi. Buzele insetate se desfac ca niste petale intr-un suras ce pare sa sfideze namolul inconjurator. Apoi aude ploaia. Nu se minuneaza. Se bucura. Pentru el ploaia este acel punct de dezlantuire, ca o scanteie vizibila a dorintei lui de cer senin.
Cred ca pot asocia in mintea mea fluturele cu o arahnida nocturna. Insa nici pe departe nu sunt sigura care ar fi intregul rezultat.
De ce mi-a venit sa fac asocierea asta?
Ma gandeam pur si simplu la tonul moale al vocii, precum catifeaua de pe aripile fluturelui. Apoi la cel ragusit sau usturator de taios, vorbirea masurata si lenta sau rimata si repezita. Se gasesc atat in arahnida din el cat si in acel fluture ce zboara mereu spre inaltimi nebanuite de simplitatea de zi cu zi.
Care sunt sansele sa supravietuiesti unui asemenea complex de sunete si trairi?
Oricum nu le poti calcula.
Daca incerci sa faci asta nu o sa ai curajul sa mergi acolo....
Daca nu?
Trebuie sa ai doza necesara de nebunie si frumos ca sa ii urmezi zborul. Trebuie sa-ti placa atat arahnidele, cat si fluturii si soparlele cenusii, atat liliecii cat si trandafirii. Si mai ales sa-ti placa in egala masura soarele si furtunile. Sa iubesti umbrele pentru frumusetea din uratul lor, sa calci cu intelegere printre petele de sfoiag si sa nu il inlaturi cu brutalitate. Sa vrei sa intelegi si sa nu crezi ca ai invatat totul.
Cum poti sa te simti in siguranta intr-un zbor atat de periculos?
Poti! Pentru ca vrei si pentru ca simti, poti pentru ca nu vrei confirmari si mai ales poti pentru ca nicaieri nu esti mai in siguranta ca intr-un hau plin de umbre luminoase...
Pentru cei ce nu....

Scarpinat...

Degeaba incerc sa gasesc cuvintele potrivite. Este ca si cand as cauta esenta perfecta a unui parfum imaginat de mintea mea.
Pentru asta ar trebui sa memorez toate aromele existente. Omeneste asta este imposibil. Si apoi ce ma fac cand intr-un alambic in loc de petale de trandafir am sa pun fier vechi?
Poate ca nici nu are sens sa ma mai intreb atata timp cat nu pot asimila atatea arome.
Si apoi caderea libera din neputinta….
Ma simt un Jean Baptiste Grenouille in cautarea perfectiunii esentei pure. Sa fie oare asta autismul neputintei?
De ce naiba avem mereu tendinta sa punem totul intr-o definitie care in fond nu spune nimic?
Cat de abstract poate sa fie sa pui apa si tone de petale de trandafir si la sfarsit sa curga ulei de fier vechi?
Si totusi este bine sa ma intreb desi nu am nici un raspuns.
Grenouille a fost rastignit…
Eu continui sa caut raspunsuri..
Concluzia?
Inutilitate….si pentru el si pentru mine…
Prosit!!