Jocuri Anonime...

Rubensiene si venusiene, niciodata indigene.
Ratacite ratacind, nicodata invocand ci doar criticand.
Rima umilintei asezata pe diagonala unor fantezii niciodata imaginate dar mereu copiate. Mancand si analizand, somnifere cersind... in spume de mare si de acra valtoare.
Migrand si plangand pe umeri de nuferi rotunzi, mila implorand si pe oricine acuzand.
Metal intre dinti si mucegai cu zimti, imprastiat si reflectat in neuron deturnat....Offff Zeitati!!! ....cu bratele rupte, in marmuri abrupte!!!
Cruciada lombara lovita de bara, mistic sorbind si suferind...gerunziu perpetuu...analfabetul...
Chistoc de tigara aruncat intr-o doara, cu scrumul sortit sa fie-asuprit si murdarie-n gingasie...mi-e dor de genunchi si de rarunchi adunati in manunchi...
De silabe rotunde si desuet profunde, de mixturi impletite in vorbe-uneltite, de vantul de seara si giulgiul alb de vara... si blonde dezinvolte cu buze-n revolte si unghii rotunde, cu norme nebune in nopti albe de mure...
De curve stilate, de altii sondate si mereu inhibate....dihotomie in nebunie si sluj fara macheta, intr-o lume concreta.
Si-am ras lacrimand de interesul profund pentru stele ce ard in cosmaruri de smarald, de vieti imprumutate si masti asumate pe fete infierate de riduri pagane si iluzii de cadane....
Eu pot sa te-ncant si sa te descant, tu poti doar sa spui in tipat adanc cat esti de frant si de infrant...de viata, de trai si de tristul malai...ca un alai de dorinte fierbinti, platite de sfinti...si rupte in dinti...
Azi imi place dulceata de malin alb...

Tacutele taceri....

Am avut o perioada in viata mea cand a scrie scrisori era o stare de Gratie care nu se poate interpreta.
Scartaitul stiloului chinezesc pe hartie mi se parea ca dadea o muzica atat de potrivita cuvintelor incat se realiza inevitabil o lume de dincolo de hotare. Culoarea cernelii Hero, care fie vorba intre noi era foarte ciudata, avea o savoare aparte. Si scriam multe scrisori.
Undeva in lumea aceea intotdeauna existau si taceri. Se datorau conjucturii sau pur si simplu liberului arbitru. Dar tot acolo, indiferent de "adrisant", intotdeauna exista comunicarea. Nu o pierdeam niciodata.
Pentru mine si pentru tine tacerea, uneori, imbraca forma comunicarii celei mai evoluate. E ca si cum spui, banal, dincolo de cuvinte. Dar exista.
Cand se intamplau tacerile astea?
Se intamplau cand imi acordai spatiul meu, spatiul in care sa ma simt in siguranta alaturi de mine, de intrebarile nascute din cine stie ce motiv, de framantarile aberante din predispozitia mea spre a te urma pe tine acolo sus.
Imi dadeai spatiul asta pentru ca sa ajung eu la o intelegere aproape de sufletul meu, o intelegere care sa-ti confere tie posibilitatea de a ma vadea zambind.
Si atunci taceai. Uneori era atat de frustrant incat imi venea sa te dau cu capul de toti peretii intalniti in cale. Alteori se nastea in mine o indarjire si o dorinta atat de acerba de a te face sa spui macar un cuvant, incat ma sufocam. Si nu am reusit sa te fac niciodata sa vorbesti decat atunci cand cercul se inchidea.
Ma ascultai, ma urmareai cum "vorbesc" singura, imi sorbeai fiecare cuvant si fiecare gest. Si taceai. Nu schitai nici macar un zambet. In mine urca revolta pentru ca asteptam o confirmare, o aprobare a ceea ce am spus, un semn ca ai inteles. Dar nimic….
Apoi ma linisteam. Incetam sa ma mai zvarcolesc in micimea dorintei mele orgolioase de a te face sa vorbesti si incepeam incet, incet sa-mi vad de ale mele. Acele ale mele pentru care aceasta tacere era mai mult decat necesara. Momentele cand treceam in aceasta faza erau cele mai minunate. Pentru ca atunci era o perioada in care nici eu nu vorbeam decat in mine, in capul si in sufletul meu.
Uneori te priveam cum ma privesti, cum ridici usor spranceana stanga, usor amuzat. L-am interpretat intotdeauna ca pe un mic gest de furie si revolta oarecum, pentru ca ma linistisem si nu mai vorbeam. Ma simteam victorioasa, apoi incepeam sa regret ca simt asta. Dar asa era si nu pot sa neg. Daca in acel moment ai fi scos un cuvant eram in stare sa te scuip intre ochi….
Si apoi iarasi reveneam la ale mele pana cand cercul se inchidea.
Si atunci era un efluviu de cuvinte, ceva atat de haotic incat te pufnea rasul de fiecare data. Ma exprimam, gesticulam, nu te lasam sa vorbesti pentru ca imi era teama ca o sa imi pierd sirul ideilor si nu mai pot spune tot ce am simtit.
Dincolo de toate aceste trairi la un mod intens, in tacerea ta imi vorbeai. Imi transmiteai starile, imi transmiteai siguranta, imi urlai prin tacere faptul ca esti acolo cu mine. Si daca ai fi vorbit te-as fi detestat.
De ce se intampla tacerile?
Se intampla in momentele in care eu trebuie sa iau o decizie grea, o decizie referitoare la o actiune care mie mi se parea controversata. Dar aceea era decizia mea, eu trebuia sa o iau, eu trebuia sa spun da sau nu. Si atunci tu imi acordai spatiul necesar ca sa pot sa fac asta fara sa ma influentezi in decizia mea. Dar stiam, fara nici un dubiu, ca indiferent ce as fi decis ai fi fost alaturi de mine.
Tacerea ta este si necesara si importanta, tacerea ta este acum suportul meu, este palma ce aduna lacrimile mele, este locul pe care mi-l daruiesti neconditionat ca sa pot vorbi, este furtuna si acalmie pe o mare ce mi-o rasfarangi pe buzele insetate….
Oamenii care se iubesc, care se simt, pot comunica si prin tacere. Si incet vor veni valurile acelea de cuvinte, monologurile acelea, revoltele, tandretea care aduc cu ele zambetul…
Ce va fi dupa tacere?
Nu stiu….
Trupul vorbeste, ochii vorbesc, respiratia vorbeste…si tacerea….tacerea vorbeste cel mai mult si mai curat….e un ritm ce danseaza in cuvintele "te iubesc"…nu se uita….e acolo mereu…
De ce crezi ca am ochii albastri?
Pentru ca te iubesc in tacere…….
　
　

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Leapsa de suflet...

Multumesc pentru preluari. Baieti ale voastre au fost delicioase. Am zambit si am ras daca va puteti imagina ca se poate sa faci asta in acelasi timp.
Cea care mi-a atins sufletul, acolo adanc de tot, si care mi-a mangaiat tot ce este frumos in mine, daca mai este, a fost cea a Finei

Iti multumesc Doamna pentru neincetata ta frumusete!

Pentru tine!

Concluzii?

Daca ti s-ar oferi sansa sa iti gusti lacrimile ce ai face?
Lacrima este izvorul cel mai curat al sufletului, este dulce si amara, este rece si calda si da..este lacrima!
Daca ai fi un demiurg nu ai avea lacrimi.
Daca ai fi un demiurg nu te-ar durea.
Daca ai fi demiurg nu ai putea trai intr-o lume de vise pentru ca tu insuti ai fi un vis.
Nu stiu daca gestul de a te aduce de la stadiul asta la cel de om este o degradare.
Omul in sine este demiurg pentru ca isi faureste singur lacrimile, zambetele, starile de Gratie. Pentru ca asa vrea, pentru ca asa simte pentru ca ceva in el tot timpul va denunta dorinta asta.
Ti se intampla in viata de nenumarte ori sa fii privit ca un demiurg. Atunci e starea de Gratie in sine pentru ca atunci poti privi in jos si sa te hranesti cu iubire, sa-ti invingi setea cu iubire si asta doar pentru ca asta vrei, asta ceri si numai cand ajungi sa-ti gusti lacrimile vei sti ca niciodata nu o sa fii un simplu om.
Niciodata nu ai sa poti sa-ti multumesti sinele cu simplitati care pe altii ii fac sa se simta insusi Dumnezeu. Drumul pana la simplitatea dorita de tine este cumplit pentru ca altfel nu il vei urma. Este drumul complet spre acea desavarsire zamislita in mintea ta curioasa si incisiva.
Cand ai trecut prin toata calea spre simplitatea ta o sa ajungi in punctul pe care l-ai dorit, alaturi de cine a putut sa te urmeze si sa se ridice la acest cumplit nivel unde aerul este atat de rarefiat incat poti sa respiri doar atat cat sa supravietuiesti fizic.
Si apoi?
Nu vreau sa ma gandesc la momentul in care ajuns in acel punct dorit de tine vei respira usurat cladindu-ti micile simplitati pentru a le putea savura dintr-o pozitie comoda…
Pentru ca la un moment dat si Zeii se supara cand vad asta. I-ai egalat deci esti stigmatizat.
Tu nu poti sa asociezi intensitatea drumului parcus cu linistea ulterioara a capatului acestuia…nu ai cum…pentru ca din acel capat ideatic, mintea iti va fauri incet si insinuant alte carari pe care le vei dori, pe care le vei anticipa si pe care le vrei invinse…
Si crede-ma draga prietene stiu ce inseamna sa raspiri din cand in cand…
Acolo orice alte argumente despre simplitate se pierd, acolo e totul sau nimic insa ti se da posibilitatea sa alegi…
In momentul acela vei deveni propriul tau demiurg…