Invata-ma sa plang....

Oamenii alergau...Subjugati de dorinta puterii de a impune culoare unor zile ce de multa vreme au fost pictate.Avizi, incrancenati si .....
Nu pot descrie imaginile, nu gasesc cuvintele in sufletul meu.
Azi, pentru prima data, am avut senzatia ca zambetul a fost luat prizonier.
Azi am ratacit printre ramasitele unei toamne ce m-a impins catre o mana intinsa, azi am simtit cel mai tare in mine stiletul de gheata rascolindu-mi fiinta cu puterea si violenta unei tornade.
Nu eram nici cititor si nici scriitor. Nu eram nici macar umbra unui castan batran ce stie sa-si astepte iarna cu semetie.
Iti aduci aminte ce imi spuneai in cafeneaua in care cainii au voie sa bea apa?
Eu da!
Zambetul tau de atunci mi-a acoperit rana vie. Stiam ca o sa vina clipa in care autismul meu se va face tandari pe un caldaram dur si rece din granit.
Si ai stiut si tu.....
In mica lume a versurilor scrise cu verde imi asteptai tipatul cu infrigurare si dragoste. Dar nu puteam atunci sa tip. Imi inghetase muzica in suflet si ritmul a pierit zdrobit de mutenia frunzelor imprastiate pe pamantul aproape inghetat...
Alinta-ma suflete si invata-ma sa-mi plang rana stiletului de gheata. Invata-ma sa rad iarasi cu sufletul si sa-mi cant anotimpurile.......cu dor....

Indolenta unei table de sah...

Indolenta sertarelor cu ochii vamuiti de promiscuitate m-a facut sa sterg azi praful de pe balustrada unor inceputuri.
Diversitatea experientelor mi-a intins pe palme parfumul de neuitat al mosc-ului indepartat, modelat de maini imbibate cu sangele mamiferului lipsit de coarne, cu caninii superiori indreptati spre o zare intuita numai de el. Prada parfumului si transcendentalitatea lui in substanta secreta ce infioara, afrodisiacul perfect ce aproape ca a dus la disparitia speciei.
Nu ma infioara gandul asta, chiar ma face sa zambesc vis-a-vis de dorinta de expansiune a omului.
Hmm! Sertarele!
Poarta spectrul unor abilitati speciale in care fiecare ochi isi are un grad de vigilenta ce te impinge sa inchizi cu cheia mercantilismul si sa scobesti cu bistiriul cinismul dadator de atatia fiori.
La momentul cand scriam aceste randuri imi priveam fluturele. Vioiciunea culorilor din aripi imprastia in camera o dorinta inerenta de zbor. Isi arunca din cand in cand ochii spre fereastra deschisa si privea cerul toamnei, fara ca sa razbata din gestul acesta o atitudine de revolta pe norii grei ce ii acopereau albastrul atat de dorit.
Am zambit......
In momentele acelea imi doream sa am talentul lui Murillo si sa daruiesc lumii o alta imagine a vanzatoarelor de fructe. O alta imagine a strugurilor nuzi in soarele plapand, o alta imagine a gutuilor si a sufletelor ce isi iau dulceata dintr-o podgorie neincrustata in sertare indolente.
Fluturele isi savureaza in oglinda ovala culoarea vie. Isi priveste cu incantare stralucirea dar in acelasi timp deseneaza pe peretii albi umbre ale unor calatorii viitoare ce deja au trecut...
Nu il paraseste nici pe poetul ce in nebunia lui a desenat ciupercile otravite pe tavanul ilustru al unor trairi niciodata intelese si nici pe acel ce i-a daruit in versurile lui prologul unei intermitente escaladari pe colturi de stanca....
Zambesc si mi-e cald in mine.... e sah mat.....
　

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Aproape ca nu stiu....

Cand ne e greu un fluture exista.....

Ma uit din jur imprejur si vad zbaterea aripilor fluturelui meu.
Ma uit de jur imprejur si vad ca doar el a ramas liber. Imi place ca e liber, ma supara ca ceilalti se comporta ca inrobitii.
Nebunii mei, in aerul rarefiat al asteptarilor voastre desarte doar fluturele meu evolueaza la parametrii asteptati.
Sa va spun de fluturi?
Au atingerea grea si zborul usor. Au destula minte sa nu se lase atrasi in jocurile voastre complicate. Au destula putere sa zboare chiar si atunci cand voi aveti inima grea. Au destula putere sa va arate culoarea tocmai cand aveti inima neagra.
Va visati ca fluturele, nu-l ascultati dar cereti culoarea lui intr-un moment negru venit din incercarea voastra de a fi fluturi.
Zburdati, primiti si nu mai cersiti! Fluturele e tot acolo. El o sa va tina in viata, el o sa va scoata din incurcatura in care ati incercat sa-l duceti, din incurcatura in care v-ati bagat.
Mi-e urat sa va spun, toata speranta voastra e o zbatere de aripi. Sunteti ca floarea care asteapta polenul.
Ce polen sa va dau daca mi-ati dat numai pilitura de fier?
In coltul aripii mele, acolo unde sunt colorat mai putin, am strans speranta pentru un maine mai bun. Pe care floare sa o las.....?

Nu ma uit de jur imprejur ca sa imi vad fluturele.
Nu ma uit de jur imprejur ca sa stiu ca e liber...
Poposit de mii de ori in locuri pe care eu poate nici nu le visam, mereu a imprastiat doar culoare.
Si atunci?
Nu e intrebare, nu e recurs la memoria faptelor daltuite in cine stie ce stanci imaginate ca fiind ziduri depasite de vreme. Nu e nici macar o adiere de parametrii...
Ce e de neinteles aici?
Totul si nimic..
Visul e culoare...
Culoarea doare in ochii obositi si marginiti de crampeie de vivacitate adastate in lacrimi ce suporta cristalul dur a unor dorinte mereu neimplinite si egale.
Repros?
O nuuu Nebunii Mei!
Doar un penel imagistic pe coama unui val de polen adus pe margini de aripi.
Scuza?
O nuu Nebunii Mei!
Scuza ar fi fost doar daca pilitura de fier ar fi fost nascuta din geamatul unei flori ce isi asteapta polenul.
Zambesc...
Pe volumul de poezii a lui Heine fluturele meu picteaza prologul unui anotimp din colturi de aripi...

PS Si totusi am o floare cu pilitura de fier! O cheama floarea de mina (pirita) si se fecundeaza cu ciocanul pneumatic.
PPS Isi arata anvergura in prezenta carbunelui coxificabil.
PPPS Si se lasa folosita de voi :))) In capsa, fermoar, masina de gatit, automobil sau dinti falsi..........