Nosce te ipsum..

"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"

Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.

Jos aerul se inspira altfel.

Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
　

Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Tacutele taceri....

Am avut o perioada in viata mea cand a scrie scrisori era o stare de Gratie care nu se poate interpreta.
Scartaitul stiloului chinezesc pe hartie mi se parea ca dadea o muzica atat de potrivita cuvintelor incat se realiza inevitabil o lume de dincolo de hotare. Culoarea cernelii Hero, care fie vorba intre noi era foarte ciudata, avea o savoare aparte. Si scriam multe scrisori.
Undeva in lumea aceea intotdeauna existau si taceri. Se datorau conjucturii sau pur si simplu liberului arbitru. Dar tot acolo, indiferent de "adrisant", intotdeauna exista comunicarea. Nu o pierdeam niciodata.
Pentru mine si pentru tine tacerea, uneori, imbraca forma comunicarii celei mai evoluate. E ca si cum spui, banal, dincolo de cuvinte. Dar exista.
Cand se intamplau tacerile astea?
Se intamplau cand imi acordai spatiul meu, spatiul in care sa ma simt in siguranta alaturi de mine, de intrebarile nascute din cine stie ce motiv, de framantarile aberante din predispozitia mea spre a te urma pe tine acolo sus.
Imi dadeai spatiul asta pentru ca sa ajung eu la o intelegere aproape de sufletul meu, o intelegere care sa-ti confere tie posibilitatea de a ma vadea zambind.
Si atunci taceai. Uneori era atat de frustrant incat imi venea sa te dau cu capul de toti peretii intalniti in cale. Alteori se nastea in mine o indarjire si o dorinta atat de acerba de a te face sa spui macar un cuvant, incat ma sufocam. Si nu am reusit sa te fac niciodata sa vorbesti decat atunci cand cercul se inchidea.
Ma ascultai, ma urmareai cum "vorbesc" singura, imi sorbeai fiecare cuvant si fiecare gest. Si taceai. Nu schitai nici macar un zambet. In mine urca revolta pentru ca asteptam o confirmare, o aprobare a ceea ce am spus, un semn ca ai inteles. Dar nimic….
Apoi ma linisteam. Incetam sa ma mai zvarcolesc in micimea dorintei mele orgolioase de a te face sa vorbesti si incepeam incet, incet sa-mi vad de ale mele. Acele ale mele pentru care aceasta tacere era mai mult decat necesara. Momentele cand treceam in aceasta faza erau cele mai minunate. Pentru ca atunci era o perioada in care nici eu nu vorbeam decat in mine, in capul si in sufletul meu.
Uneori te priveam cum ma privesti, cum ridici usor spranceana stanga, usor amuzat. L-am interpretat intotdeauna ca pe un mic gest de furie si revolta oarecum, pentru ca ma linistisem si nu mai vorbeam. Ma simteam victorioasa, apoi incepeam sa regret ca simt asta. Dar asa era si nu pot sa neg. Daca in acel moment ai fi scos un cuvant eram in stare sa te scuip intre ochi….
Si apoi iarasi reveneam la ale mele pana cand cercul se inchidea.
Si atunci era un efluviu de cuvinte, ceva atat de haotic incat te pufnea rasul de fiecare data. Ma exprimam, gesticulam, nu te lasam sa vorbesti pentru ca imi era teama ca o sa imi pierd sirul ideilor si nu mai pot spune tot ce am simtit.
Dincolo de toate aceste trairi la un mod intens, in tacerea ta imi vorbeai. Imi transmiteai starile, imi transmiteai siguranta, imi urlai prin tacere faptul ca esti acolo cu mine. Si daca ai fi vorbit te-as fi detestat.
De ce se intampla tacerile?
Se intampla in momentele in care eu trebuie sa iau o decizie grea, o decizie referitoare la o actiune care mie mi se parea controversata. Dar aceea era decizia mea, eu trebuia sa o iau, eu trebuia sa spun da sau nu. Si atunci tu imi acordai spatiul necesar ca sa pot sa fac asta fara sa ma influentezi in decizia mea. Dar stiam, fara nici un dubiu, ca indiferent ce as fi decis ai fi fost alaturi de mine.
Tacerea ta este si necesara si importanta, tacerea ta este acum suportul meu, este palma ce aduna lacrimile mele, este locul pe care mi-l daruiesti neconditionat ca sa pot vorbi, este furtuna si acalmie pe o mare ce mi-o rasfarangi pe buzele insetate….
Oamenii care se iubesc, care se simt, pot comunica si prin tacere. Si incet vor veni valurile acelea de cuvinte, monologurile acelea, revoltele, tandretea care aduc cu ele zambetul…
Ce va fi dupa tacere?
Nu stiu….
Trupul vorbeste, ochii vorbesc, respiratia vorbeste…si tacerea….tacerea vorbeste cel mai mult si mai curat….e un ritm ce danseaza in cuvintele "te iubesc"…nu se uita….e acolo mereu…
De ce crezi ca am ochii albastri?
Pentru ca te iubesc in tacere…….
　
　

Da, stiu!

Aroma cafelei m-a invaluit incet si starea de oboseala a inceput sa se risipeasca in jurul meu cautandu-si alte colturi de explorat.
Volumul cu poezii a lui Eminescu se odihneste pe masuta. Caldura placuta ce ma inconjoara imi da o stare de liniste dorita. Gandurile se aranjeaza intr-un noiembrie in care am trait multe si foarte intense.
Zambesc.
Aripile fluturelui deseneaza pe peretii albi umbre jucause. Nu e nici vesel si nici trist. Imi da senzatia ca nu isi gaseste locul. Dupa mai multe incercari se aseaza pe volum de poezii. Contrastul dintre culoarea mohorata a copertii si aripile lui imi arata inca odata lumina ce o degaja in jurul lui.Il privesc. Nu spune nimic. Ochii negrii au strafulgerari taioase si nemultumirea i se citeste in aripile ce parca nu vor sa-si gaseasca linistea.
Imi adun curajul si il intreb:
- Ce nu intelegi?
- Tu sa imi spui....
Tacerea se asterne in camera. Puterea gandurilor mele o simt strabatand lumi necunoscute dar intuite. Palpez tacerea si incerc sa imi adun gandurile razlete.....ce nu intelege?
Nu intelege ca iubesc lumina aceea incandescenta ce se naste din fiecare conflict a lui.
Nu intelege ca imprastie aceasta lumina si nici macar nu stie ca o face.
Nu intelege ca negura ochilor lui este de fapt lumina ochilor mei.
Nu intelege si nu accepta ca mereu fereastra spre lume o sa fie mereu deschisa indiferent de gerul iernilor trecatoare si de caldura innabusitoare a verilor ce vor veni...
Imi sorb cafeaua linistita si fumul de tigara descrie volute ametitoare ce se sparg in copertile cartilor a caror povesti nescrise sunt mai puternice decat tiparul. De ce?
Pentru ca sunt tiparite in suflete inveninate si dornice sa soarba nu numai lumina cunoasterii....
Intr-un moment in care am avut senzatia ca gandurile mele s-au odihnit mi-a aparut in fata ochilor tabloul fetitei. Inocenta si tacerea ei graitoare mi-au dat puterea sa inteleg...si din nou am zambit. Nu am nevoie de curaj sa vorbesc...
- Nu ai sa intelegi niciodata ca oricat de puternic esti nu te-a inzestrat Divinitatea cu forta de a ma face sa nu te iubesc. Este ceva ce nici macar tu, in universalitatea ta celesta, nu ai puterea sa faci.
Zambesc si deschid volumul de poezii....
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea...

Calatorii in simturi - Echivoc

Nu mai plang si nu mai strang in brate frunzele cazute din secularii castani.
Ceaiul de fructe are gust de toamna amaruie si aroma de migdale calde.
Inchid pleoapele si urc in mansarda in care sunt stivuite nimicurile vietii si marioneta ce le pazaste cu sfintenie.
In mine nu mai poate muri nimic....
O privesc zacand pe mormanul banalului si ranjind sardonic.
E iarasi satisfacuta si incantata. Cinismul din privire se rostogoleste peste mine ca un bulgar de foc si imi arde buzele insetate de viata.
Zambesc iarasi si calmul meu o pune in dificultate. Ii simt dorinta de a se ridica de pe gramada de cioburi si refuz sa fac orice gest sa o ajut.
Ma asez pe scaunel si imi aprind tigara. Dorinta ei de dialog este atat de palpabila incat am senzatia ca ma impinge dincolo de conturul oglinzii in care ma privesc. Pentru ea este un gest de referinta sa ma vada in spatele oglinzii.
Ii zambesc si raman in fata ei, neclintita in dorinta de a privi magia ce mi se desfasoara in fata ochilor.
Rascoleste cu ochii hidosi in sufletul meu, cauta innebunita ce ea crede ca este acolo si se loveste inevitabil de zidul colorat al unor simturi pe care nu le intelege.
Ii zambesc si ii spun pe un ton calm:
- Nu ai sa gasesti ce cauti. Tu ai ramas aici pe mormanul cioburilor omenesti anoste. Eu? Eu am fost undeva unde sufletul tau de paie nu o sa ajunga niciodata.
- Este o amenintare?
- Nu! Este o cosnstatare. Tu nu vrei sa renunti la sforile tale, tu chiar crezi ca putregaiul mormanelor de cioburi te-a inrait. Eu? Eu nu imi cant in suflet decat fluturele anotimpurilor. Nu ai reusit sa ma pervertesti, Hidoaso! Si ma bucur ca nu te-am crezut atunci cand mi-ai scuipat in fata cinismul tau abstract.
- Dar ma iubesti, nu?
- Da. Te iubesc pentru ca esti oglinda perfecta pe care o vad dar nu imi doresc niciodata sa o gust. Mereu esti o dovada palpabila a ceea ce ti-ai dorit sa fiu eu. Pentru asta te iubesc!!!
Am zambit. Pentru prima data din ochii marionetei mele cinismul nu a taiat si nu s-a infipt in carnea mea. pentru prima data sforile patinate de vreme si-au dorit sa nu-i lege mainile si picioarele din lemnul cu carii hapsane.
Pentru prima data am invins-o!!!

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Povestea unui tablou....

Ratacita intr-o lume in care mercantilismul si kich-ul sunt puncte de referinta, mi-am dat seama cat este de greu sa gasesti cadoul perfect.
Acel lucru care sa defineasca cea mai frumoasa parte din tine si care sa rezoneze in sufletul celui ce il primeste.
Acel lucru care sa-ti franga emotiile in lacrimi de fericire atunci cand il privesti si sa simti ca defineste toate furtunile si anotimpurile ce le cauti in framantarile unei zile perfecte.
Am colindat zeci de magazine intr-o inversunare de copil rebel ce nu isi poate desena sotronul si stie ca daca arunca piatra o sa fie damnat. M-au invaluit alama si sticla, bijuteriile banale si fara personalitate, tablourile reci si fara expresie, cartile colorate si lipsite de continuturi. M-a invaluit progresul unor cadouri putrede si lipsite de esenta.
Am intrat in holul bibliotecii sa donez cartile. Linistea aceea plina de mister creata de mii de volume a caror coperti au uitat sa-si numere cititorii m-a invaluit ca o mantie protectoare.
Atunci am zarit-o.
Pe peretele alb din dreapta mea chipul fetitei m-a strigat.
Ochii mari si limpezi, obrajii usor ridicati si conturul buzelor ma strigau dintr-un colt de lume pusa deoparte ca sa ma hranesc din ea atunci cand foamea de frumos nu mai poate fi ostoita de cotidian.
Chipul incadrat de bucle si privirea profunda si lipsita de tristete ma indemnau sa ma gandesc cum sa smulg peretului alb aceasta mica minune.
Desenul in creion era facut de fata unei angajate a bibliotecii. Intrebari, negocieri, sperante si intr-un tarziu fetita ma privea din palmele mele.
Era cadoul perfect.
Era acel lucru care ma definea si mai presus de toate era liantul vazut de tine.
Nu pot sa descriu lacrimile si fericirea ce m-au inundat cand m-am aflat in posesia acestui mic desen.
Nu pot sa descriu tulburarea ce mi-o dadea chipul inocent al fetitei dincolo de tot ce inseamna cotidian si trecerea anilor.
Nu pot sa explic cum ai reusit sa gasesti acest liant intre fetita balaie si femeia de azi.
De fapt nu am ce sa explic...
Gasesti cadoul perfect doar atunci cand iubesti....
Azi plang, maine o sa zambesc si poimaine......

Calatorii in simturi - Noiembrie...

Noiembrie....
De pe zid au cazut toate frunzele. Intr-un zbor aproape de neinteles culorile s-au imprastiat pe pamantul ce le chema.
Le cheama, le-a atras si nu stie ce sa faca cu ele. Oare ele, frunzele, vor sa se faca compost?
Are fiecare cate o poveste, are fiecare cate o reusita de clorofila.
De unde au puterea sa moara si sa renasca?
Din culori...
Din imbratisarea pamantului ce le cheama...
Din visele lor desenate in rosul aprins al toamnei...
Frunzele striga?
Nu.
Frunzele tac si in cadere. Culoarea lor stie ca pamantul le striga intr-o sete nebuna de povestea fiecareia.
Frunzele dezvelesc?
Nu.
Frunzele invelesc ani la rand acolo unde nu e nimic. Pamantul fara umbra frunzei este sarac. Si de frunza si de grau.
E totusi noiembrie...
O sa va hraniti cu tot ce nu a transformat natura. Restul e treaba mea...
Ma invelesc in fiecare frunza a fiecarui noiembrie....
Te invelesti si te vei descoperi in fiecare frunza de noiembrie...
Mi-am lasat pleoapele sa inchida ochiul intern. Intr-o liniste de toamna insetata mi-am privit fluturele.
Acompania cu antenele dansul frunzelor ce pareau ratacite. Le intelegea limbajul mut si le citea culorile pe versurile unei abstracte nelinisti.
Numara fluturele meu anii frunzelor?
Am zambit si imaginea s-a transformat intr-un lan de grau auriu si fierbinte crescut la umbra culorilor frunzelor toamnei.
Mi-a privit nedumerirea din ochi si mi-a citit dorul din suflet.
- Pentru cine cad frunzele, iubita mea?
- Pentru fiecare poveste ce se vrea traita in centrul fiecarui anotimp daruit…
A zambit si aripile si-au incetat tremurul.
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea in noiembrie…..

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Intre cald si rosu este fierbinte...

Intre cald si rosu...
Intre cald si rosu e un drum atat de lung incat si mie mi-a fost urat sa-l parcurg....
Parca nu asa urat. Cand m-am prins m-am bucurat de fiecare pas. Am vazut ca o mana in blug m-a facut sa ma simt cel mai tare.
Am inteles atunci ca amprenta mea cea bucuroasa a luat-o inainte. Am fost invidios pe ea si chiar m-am revoltat. Amprenta mea cumva refuza sa imparta cu creierul.
Am fost socat!
Oare amprenta era de capul ei?
Oare simtul tactil a trecut de la baza la varf?
Pe moment m-am enervat. Am sperat ca am sa aflu motivul. Noroc ca sunt increzator:)))
Ca altfel faceam deranj.
E o vorba din batrani, daca nu e timpul nu se arata si daca nu e timpul nu te mai forta baiete! Toate la timpul lor!
Baiete sti bancul cu timpul?
Ti-n timpul tau !
Nimic nu e mai frumos decat un OM. Preferabil obisnuit.
De ce?
Pentru ca omul iti poate raspunde la cele mai adanci dorinte pe care le ai.
Da! Omul!
Sub chip de femeie iti va raspunde la toate visurile sau visele, cum se vor grabi sa ma corecteze unii sau altii!!
De ce spun sub chip de femeie?
Pentru ca nu exista nimic mai minunat si pentru ca ma declar absolut subjugat de frumusetea femeii mele!
Nici nu pot sa inteleg cum pula. mea traiti voi?:)))
Ratacitilor!
Eu fara piciorul Soranei peste pulpa mea ma simt pierdut. Sunt eu nebun sau voi?
Cu ce dracu va ocupati?
Sunt deplasat sau voi chiar nu vreti ceva frumos in viata voastra?
Nu vreau sa aflu!


Intre cald si rosu...
Pavat cu piatra cubica a peregrinarilor e doar un drum. Un drum marginit de ceea ce vrem si ceea ce nu vrem. Un drum de o duritate ce sfasie talpile gandurilor aruncand fasiile moarte in santurile unor iluzii care nici macar nu sunt aruncate.
Simti?
De ce crezi ca te intreb asta?
Pentru ca iubesc fiecare pas dintre cald si rosu. Pentru ca nu ucid santurile ca sa adun iluziile nepierdute.
E o vorba din batrani, pe care bunica mea mi-o spunea cu zambetul pe buze: sa nu mergi in mormant fara sa cauti.
Nu stiam atunci despre ce vorbeste. Chiar m-am enervat. Aveam senzatia ca stiu totul si ca am raspuns la orice.
De ce?
Pentru ca asa credeam eu. Credeam ca daca ma grabesc si imapart cu generozitate palme si etichete o sa ajung la ROSU nevatamata si mai ales victorioasa.
Am aflat ca victoria este mai dificila ca mine. Am mai aflat ca doar atunci cand am piciorul peste pulpa ta gustul "victoriei" e cel care imi hraneste iluziile ce mereu le purtam in brate.
Dar voi? Ce ati invatat din drumul vostru?
Daca am sa fac aceiasi greseala de a imparti palme si etichete am sa va raspund ca nici macar nu ati stiut ca se poate invata ceva.
Dar a doua oara nu mai gresesc!
A doua oara nu mai lovesc. A doua oara doar iubesc cu intelepciunea talpilor calite pe un drum dur.
Eu vreau sa aflu!
Stiti ce?
Cum arata fericirea de pe chipul celor ce v-au strans iluziile si vi le-au incinerat daruind lumii puterea de a intelege!
Atat imi doresc!