Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Din nou Castanii....

Au inflorit castanii!
Este un cer albastru si nepatat. Este o seara cand lumina, in curtea Bisericii Sfanta Margareta, are ceva aparte.
Mi-am ascultat din nou pasii pe pietrele vechi. A fost atata liniste....in toate amintirile.... Nici macar nu am clipit cand am zarit scara ce coboara spre strada mea. Nu era straina. Era doar altfel luminata, avea alt contur si lumina era calda. Am zambit si mi-am ridicat privirea spre castani.... A fost liniste..mai liniste decat m-as fi asteptat....nimic in curtea asta nu s-a schimbat. Aici timpul sta. Au inflorit castanii.....

Cald..si atat..

Azi marioneta mea hidoasa a avut un mic episod dragut, o mica revolta in timpul careia ochii ei au devenit sticlosi.
Cand am deschis usa camerei era tot acolo unde o lasasem data trecuta. Schimonosita!
Dar de data asta soarele nu mai era prezent. Totul in jurul ei era static, invaluit in intunericul de culoarea abanosului. Si de cate ori sunt luminoasa in preajma ei marioneta mea se revolta.
Ai senzatia ca lemnul isi schimba textura, ca membrele incalcite in sforile cenusii se contorsioneaza iar ochii…o da! Asta imi place la ea. Simti cum i se scurg din ochi flacari, pe care in lasitatea ei ar vrea sa ti le scuipe in inima si apoi sa te posede fericita ca a gasit ceva…
Asa arata azi marioneta mea plina de temperament si vointa vulcanica…
Dar s-a retras …s-a retras pentru ca mi-a vazut zambetul cald si mi-a simtit degetele tandre incercand sa-i mangaie pleoapele ce se zbateau ca sa lase flacarile libere….intotdeauna i-a fost frica de izvoarele calde care nu se tem sa zambeasca si trec oarecum nepasatoare peste hidosienia ei contorsionata…
Poate ca nu ar fi trebuit sa ma bucur, dar mi-a fost peste puteri…
In tot acel intuneric imi iubeam zambetul, imi iubeam tandretea si linistea. Niciodata nu am detestat-o. Uneori o priveam chircita si retrasa in coltul ei..asteptand….dorind raza aceea de soare..
Nu am umilit-o pentru ca am inteles ca nu poate primi. E doar o papusa de lemn legata in sforile ei..
De aceea mereu ma intorc la ea….pentru ca de fiecare data cand plec, plec victorioasa..pentru ca mi-e bine cu mine….dar e bine sa o vizitez pentru ca asa nu o sa ma transform intr-un lemn lucios…
E atat de linistitor sa zambesti cald..:)