30 decembrie 2011

Tango in culori...


Nu stiu de ce acum si nici macar nu am de gand sa imi caut vreun raspuns in acest sens.
Invoc din toate puterile o frica pe care mi-as dori-o. O caut mereu in iluzia ca ea vreodata o sa poata sa ma tina in viata fara sa parcurga un drum al curiozitatii.
As putea spune ca am ales un moment al timpului perfect sa scriu. Si asta numai impotriva firii desigur. Nu ca m-as pricepe eu in a demonstra ca timpul este o ingradire, ci pur si simplu ca metoda de...
Ma scufund intr-un hau de fericire aproape fara a masura propriile-mi simturi. Nu mai alerg. M-am oprit atemporal intr-o grota cu mii de luminite ce dezvaluie fetita blonda din tablou. Nu am cautat-o, nu am incercat niciodata sa ii notific sau sa ii retin prezenta printr-un gest sau simt. Mereu a zburdat libera in mine desi, de cele mai multe ori a incercat sa-si strecoare nasucul si ochii curiosi prin perdeaua impermeabila a unui scut studiat si voit asezat pe simbolurile croite atat de usor intr-o minte devorata de culoare.
Ieri, in aerul destul de rece, incercam sa ma imaginez oarba si aflata in ipostaza de a nu mai palpa cu atata sete tot ce ma inconjoara. Imi enumeram in gand simturile ce raman si se acutizeaza pentru a compensa imensul tablou al vederii. Imi spuneam ca exista culoare in sunete, in atingere si in milioanele de semne de exclamatie ce mi se revarsa pe umeri neincetat si convulsiv. Spastic si revoltator de curios a fost faptul ca nu desluseam conturul niciunei lumini marginale care sa imi faca un semn ca asta ar insemna recunoasterea unei dualitati dureroase.
Gasisem frica de a nu sti ca fara ochi totul se pastreaza intact acolo in cele mai intunecoase colturi si ca orice as fi facut sau incercat, conturul nebuniei colorate din minte va ramane un intreg aproape revoltator de generos fata de contrastul cu negrul.
Si setea mea de negru crestea cu fiecare pas trecut pe caldaramul slinos al orbirii din jurul meu.
Poate ca zambeam sau poate ca multitudinea de voci facea ca setea asta incomensurabila sa se manifeste diferit.
Nu pot sa definesc. Nici nu vreau sa definesc...
M-am intors din frig. Cu obrajii rosii si carnea zvacnind alaturi de mine. Mi-am citit gandurile si perplexitatea gestului m-a inghitit intr-o forma eliptica ce vrea sa-si impuna ritmul de ursita.
Am zambit si camera s-a inundat cu revolta mea haioasa despre ceea ce stiam atunci si ceea ce simt azi in mine.
Am senzatia ca de undeva mi-a fost aruncat la picioare un cadou stalucitor si fara forma pe care eu, in timp, va trebui sa-l construiesc si sa-l pictez cu orbirea mea colorata. Senzatia haului rau a disparut si plutirea din mine invoca doar doar muza maleabila. Nu stiu de ce o vreau plutind deasupra mea. Sunt sigura ca oricate presupuneri as face nu as gasi raspunsul corect. Dar pana la urma urmei nici macar nu conteaza. Docilitatea cu care ignor orice in jurul meu doar pentru a putea sorbi la maxim starile de gratie este singura ce poate sa imi desemneze frica de a arunca sfidator intre ochii lumii copila revoltata de cenusiu si insetata de negru.
Imi dau seama ca revoltele trecute au fost utile numai pentru a ma impinge sa asimilez mai mult si mai mult....
Maine am sa mananc mere coapte si am sa beau vin...
Maine nu e ca azi si nici ca poimaine.
Dar maine si poimaine si in fiecare zi tabloul din mintea mea o sa fie mereu un dar pentru alte mii de daruri ce le primesc in fiecare secunda, chiar si oarba fiind...
Fucking happy new ....eu zambesc si mi-e cald in mine....

28 decembrie 2011

Nicole...


Stare de gratie...
Am deschis ochii din somnul greu si deloc odihnitor. Am fost prea obosita sa imi pot construi visul in care sa ma pierd si apoi sa ma regasesc. Privirea a surprins lumina si a ramas proiectata pe cladirea de vis a vis. O cladire frumoasa dar trista, cenusie si in cautarea vremurilor de alta data.
Gandurile linistite s-au asezat intr-un sir indian si au inceput sa tropaie prin minte. Nu au o regula. Isi pastreaza doar punctul de pornire. Nu au o strategie. In ordinea lor este doar o dezordine desavarsita. Mereu asta m-a amuzat.
Ele se revolta in momentele in care nu le asociez cu trairi. Atunci parca nu-si gasesc inceputul. Consecinta este un tipat prelung de furie care ignora in totalitate orice scala a durerii.
In toata invalmaseala asta matinala zambesc.
Ma gandesc la bunul amic ce imi spunea pe vremuri ca ma dau in bucatele si imi amitesc cat de uluit a fost cand a constatat ca de fapt dau totul fara sa ma gandesc la adancimea haului in care m-as putea prabusi. Uluirea lui a fost pentru mine istorica si nu pentru ca a constatat asta, ci doar pentru faptul ca mereu am avut impresia ca el vazuse asta cu timp mult in urma.
Tot inspre trairile lui imi indrept sirul indian de ganduri....
Dar nu. Nu are sens. Astea sunt prea complicate intr-o dimineata in care de peste drum iti zambeste o cladire cenusie.
Si este si mai amuzant cand de peste drum iti zambeste un cimitir destul de vesel pentru gusturile celor ce cred ca stereotipiile te pot duce spre o recunoastere ulterioara a unei genialitati nedescoperite.
Ma miram de nonsalanta cu care am inchis ochii si am pornit pe o carare neasumata a unui somn de multa vreme dorit.
Imi cersea inspiratia si sfatul la ceva ce gasea printr-o simpla cautare in lumea rece a bitilor. Nu intelegeam de ce prezenta mea era necesara acolo cand raspunsurile erau atat de la indemana. Asta ma si amuza in acelasi timp. Daca un bit nenorocit poate sa raspunda la intrebarea existentialista "unde dracu e fericirea?" inutilitatea prezentei umane este atat de rotunda incat sfideaza cercul.
Undeva intre invidie si alte sentimente de astea folosite ca si scuza ma aflu eu. Plutesc in nestire intre puterea mea de a acumula fiecare picatura de traire si nonsalanta cu care isi refuza ea acumularea de clipe. Nimeni nu e constient ca a masura si a numara nu face decat sa te impiedece sa traiesti. Plansul e mai uman decat durerea iar asta nicidecum nu serveste ca si scuza pentru lasitatea invaluita in niste izluzii atat de bizare incat sa rastalmaceasca stupida vulnerabilitate.
Nu e nevoie sa fii prezent in propria-ti fericire ca sa poti sa o palpezi. Secunda aceea infinita in care simti gustul tau pe tot ce te inconjoara se plateste greu si constant cu clipe cumplite de durere fizica ce iti chinuie micii monstrii ascunsi in rotunjimea colturilor negre in care ti-e frica sa calci.
Alege, Nicole!
Mi se pare oarecum ciudat sa apara in randurile mele haotice indemnuri de genul asta si pe de alta parte ma si oboseste. Dar asa cum ma cunosti pot sa ma izolez perfect privind cu cinism peste framantarile astea marunte.
Da! Mi-e dor de tine infinit dar dorul asta are culoarea ochilor tai atunci cand sclipeau si nicidecum in licorile adjuvante.
Un exercitiu de exorcizare care pana la urma nu e nevoie sa il fac eu. E atat de simplu sa tai tu pe interior si sa simti cum ti se scurge in palme sangele fierbinte a ceva ce intotdeauna ti-ai dorit dar nu ai putut palpa...
Acum sunt foarte fericita...poate maine nu o sa mai fiu....
Dar sunt asa cum si tu esti...
Imi plac cimitirele in orice clipa a zilei sau a noptii si asta nimeni nu are cum sa-mi fure sau sa intineze...
Fuck!!!!
Restul e doar un can can pe care nu incerca sa-l arunci in fata a ceea ce esti pentru ca nu o sa iasa decat mizeria la suprafata iar setea ta niciodata ostoita nu o sa fie...
O sa vin, o sa tai in carne vie si o sa zambesc si tu sti asta Fata Frumoasa....

30 noiembrie 2011

Medias Blog Awards 2011....


Am lipsit...si imi pare rau ca nu am fost acolo.
V-am urmarit in direct si mi-a placut mult.
Am luat si premiu!!! Am coronita la sectiunea Jurnal Personal. Tare m-a bucurat premiul asta.
Multumesc din suflet pentru premiu!!!
Motive?
Comunitatea asta de la Medias chiar s-a inchegat frumos. Cu oameni faini, cu idei faine, ceea ce ma face tare mandra.
Felicitari organizatorilor si in mod special vreau sa o felicit pe Antonela Barbu pentru proiectul cu Buninetii. Un proiect de succes care a implicat multa munca.
Lista cu premianti si alte detalii le gasiti la Omul Ringului!!!
Felicitari mediesenilor!!!! O faina realizare!

29 noiembrie 2011

Shuhaida...



Am deschis fereastra. Simt nevoia sa vad dincolo de imaginea statica a frigului.
Ma cuprind in brate si-mi rotesc privirea in jurul mainilor mele. Un gest care ma surprinde prin doza imensa de egoism.
Cum adica sa te cuprinzi in brate?
E o nebunie.
Azi am baut o chestie cu ciocolata, gheata si menta. Avea si frisca. Era patata frisca cu un topping verde. Menta transformata...
Sunt inca in fata ferestrei deschise. Strada are un alt contur deja. Si alta culoare. S-a adaptat anotimpului si stoicismul ei ma face sa zambesc. E de piatra.
Inspir aerul tare si simt cum imi sfredeleste plamanii. E o senzatie destul de neplacuta. O inlatur tragand din tigara. Primul fum. Totul se schimba si intensitatea placerii imi scindeaza gandurile aflate undeva in pragul unui frig de nerecunoscut. Schisma asta imi aduce in minte imagini rotunde dintr-un tinut indepartat caruia incep sa ii simt caldura.
Un imens spatiu alb si inundat de piatra. Forme de umbrele pietrificate, gigantice, care tin la umbra lor iluzii de doruri de ploaie calda. Mi se face dor de culoarea aceea indescriptibila ce imi patrunde in colturile amintirilor. E auriu cu fasii de rosu sters si usoare umbre de verde ce isi cauta umezeala in crapaturile desertului.
Pe undeva imi dau seama ca adierea aceea nu e decat o amagire ce isi aduce prinosul indoielilor mele.
Stau in umbra umbrelei pietrificate si manac o piersica. E rece, dulce si aromata. Imi stinge setea cu o vinovatie aproape dureroasa iar eu zambesc.
Si totusi afara este foarte frig. Ma retrag si inchid fereastra lasand strada sa-si vada de asteptarea ei seculara.
Ma asez in fotoliu strangand intre degete cana fierbinte cu ceai. Desertul ramane in urma. Realizez ca amintirea aceea a fost o mica atentionare. Un fel de semnal de alarma ce ma anunta ca urmeaza sa imi amintesc senzatia aceea cand am muscat prima data...
Stiam de ea de la tine, Demon. Mi-ai spus ca este ceva cu totul si cu totul aparte. Am cautat peste tot aici in jurul meu dar nu am gasit. Toti pe care i-am intrebat ridicau din umeri nedumeriti. Nu auzisera niciodata.
Incepusem sa cred ca asa ceva nu exista si ca tu ai inventat numele numai ca sa ma lasi sa-mi imaginez compozitia aceea diabolica de arome.
Mirarea mea a fost si mai mare atunci cand in fiecare loc unde intram, desi nu gaseam, toata lumea stia despre ce vorbesti. Chiar spuneau ca le pare rau ca nu au.
A fost clar primul pas spre a crede ca exista cu adevarat acel tumult de senzatii pe care tu mi l-ai descris in felul tau specific.
Si pana la urma am gasit. Chiar asa se numeste....
Si cand am muscat prima data...
Stratul gros de ciocolata s-a frant intre dinti si crema aceea fina mi-a inundat mintile. Un dulce atat de intens intr-o compozitie ce imbina perfect matasea cu un smirghel foarte fin. O explozie ce mi-a desenat in creieri mii de culori si ce m-a facut sa ma infior pana la ultimul por.
E perfecta!!! Desi tu spui ca e gretos de dulce.
Nu cred ca pot vreodata sa-ti descriu ce am simtit. Imi este peste puteri si am realizat ca atunci cand ti-am spus ca mi-as dori ceva dulce....
Dar nu mai zic. Zambesc doar la amintirea asta atat de placuta, printre multe altele.
Candva probabil ca o sa pot sa descriu senzatia...
Iubesc ciocolata....

13 noiembrie 2011

Cu biciul prin ograda...


Hai sa vezi ca pot...
Nu pot de frica biciului. Eventual numai daca m-as juca si as spune "nu" de dragul pedepsei ca sa savurez placerea.
Ma gandeam azi, printre mii si mii de alte ganduri rebele, ca as putea aduna intr-un cos o gramada de mici chestii colorate si haioase ca apoi sa stau sa le privesc si sa le daruiesc povesti. Si bineinteles ca toate astea sa se intample in timp ce savurez coniac si fumez.
Da! Sunt o vicioasa! Si?
Si am inceput sa asez in cos diverse gasite prin casa. Aveam sentimentul ca pun in cos ....
Dar sa nu ma poticnesc. Azi nu vreau sa tin cont de o delimitare a anotimpurilor.
Voiam doar sa stiu de ce o intamplare se poate transforma intr-o vrere care se contura in micile colturi cenusii.
O alta alternativa mi s-ar fi parut indecenta prin cinismul ei, dar continuam sa cred ca e noroc.
O decizie a mea si o usoara adiere de indecizie a hazardului. Vedere spre o mirare a abisului si dincolo de uimirea micilor mele colturi cenusii....
Sunt una din persoanele care stie ce inseamna gheata "prieteniei".
As fi vrut sa fiu o victima. As fi vrut in unele momente sa simt sub talpi zvarcolirea interesului colorat in neculoare. Nu va intrebati de ce.
Pot modela? Nu VREAU sa modelez.
Pot trada? Pot trada un monstru lugubru ce are impresia ca a pus in pamantul smead cataclismul devotiunii, uitand de la capul locului ca primul mugure e vointa de a vrea.
Pot observa?
Da pot. O pot face cu nonsalanta unei tarfe sociale de prim rang, cu zambetul pe buze si mangaind fiecare harpon cu tentaculele interesului.
Pot intoarce si celalat obraz?
Stiu ca asta nu ma va face fericita.
Singura cale este sa nu dansez.
Unde duce asta?
Nu va intreb nici pe voi si nu ma intreb nici pe mine. Dar cu siguranta egalul nu se pune intre cataclismul devotiunii si radacinile monstrului prieteniei.
Fluturii zburda...
Din dorinta perfida de a avea fluturele meu ma pot alege cu cea mai adanca rana in suflet.
Credeti ca faptul ca stiu mi-e de ajuns sa ma opresc?
Asemeni vietii ma indrept catre lumina si imi este imposibil sa ma opresc.
Oglinda imi parea vie. Mici picaturi de argint se adunau sa imi compuna chipul. Zambeam in conturul de argint cu acea privire plina de lumina ce m-a facut sa cred in oglinzi.
Nu sunt lumi pralele! Sa nu aveti impresia ca zambetul intors din oglinda o sa fie mereu zambet!!
Dar voi asa credeati, nu?
Ca va puteti juca cu zambetele?
Stiu ce ati simtit cand ati dat o palma si ati primit in schimb un zambet! Hilar nu?
Dar stiati ca argintul e viu?
El nu modeleaza cum vreti voi. El aseaza in oglinda chipul care se vede. Cu frumusete, cu mai putina frumusete, argintul e fidel. El nu ne minte, nu ne umfla si nici nu ne face altii decat suntem.
Atunci de ce va este frica de oglinzi?
Va e frica de reflexia oglinzii?
Ea periferic mai arunca cate o imagine distorsionata a celui care se aseaza mandru in fata ei.
Cine minte?
Oglinda sau personajul?
Pana ne dam seama hai sa ne jucam cu fluturii!
Catre lumina, catre lumina te indemn fluture chiar de vei infrunta si poate meritat vei primi tot intunericul...

12 noiembrie 2011

Un alt loc...

De cateva zile incerc sa imi conserv pofta nebuna de a scrie. Singura explicatie a acestei stari este ca s-a schimbat polaritatea. Constientizez asta cu bucuria fetitei blonde cu ochii mariti de uimire la tot ce o inconjoara. Nu vreau sa trec de varsta asta acum si sa incep sa ma gandesc de ce negurile s-au ascuns. Au ales sa faca asta in felul lor si bineinteles fara sa ma anunte, asa cum de altfel le sta bine unor tenebre cu bun simt.
La un moment dat ma intrebam doar cat de puternic a fost magnetul care a reusit schimbarea asta de la un plus la alt plus. Pentru ca in cazul culorilor mele minusul nu este definit, deci nu poate sa aiba un pol. Spunand asta ma gandesc ca s-ar putea sa limitez aceste plusuri ce se joaca pe o mutime de stari. Dar nu este asa. Sunt libere mereu sa-si aleaga magnetul care sa le faca sa polarizeze starile haotice.
Asa ca... incarcata cu polaritatea inversata am iesit in frigul de afara, deloc indulcit de razele sfioase ale soarelui. Nu mi-a trebuit mult curaj. In mintea mea era conturata clar pofta de clatite cu dulceata de afine. Stiam exact locul cel mai potrivit pentru a savura asa ceva. Plus ca imi doream sa caut pe strada de acum libera de mese si scaune, o "icoana cu picioare lungi". Nu-i asa Demon ca asta nu ti-a trecut prin minte atunci cand iti spuneam ca starea mea de gratie si-a schimbat drumul?
- Demon asta e icoana cu picioare lungi?
- Blondie, Blondie...aia e intr-un fel..Dar lasa!!! O sa o gasesti tu candva...
Zambesc si intru in local....
Parca toate zeitatile s-au strans si au decis ca aici trebuie sa pluteasca in aer aromele cele mai incantatoare. Amestecul de nuca si vanilie cu arome tari de piper si ghimbir te arunca intr-o betie de simturi foarte greu de controlat.
Imi doresc clatite cu dulceata de afine. Sunt preferatele mele. In timp ce astept ca ele sa se faca imi comand o cana mare cu cafea si o savurez privind oamenii ce defileaza prin fata geamului, pe caldaramul ce parca asteapta zapada ca sa-si stinga ultimele zvacniri de caldura.
Desi este frig, oamenii nu par sa fie afectati de asta. Se plimba alene si privesc cladirile frumoase, vorbesc, rad si fac fotografii.
Ospatarul se apropie de masa mea. Clatitele mele plutesc intr-un nor de scortisoara si o vaga unda de piper imprumutata probabil de la masa de vis-a vis de mine.
Voiam sa ma revansez fata de dorinta mea si sa-i ofer un regal de trairi sa poata sa-si aline intensitatea uracand si mai sus.
Prima inghitura Demon!!!
Aproape similara cu primul fum tras din tigara. Asta e echivalentul.
Sau...
O mangaiere tandra pe o piele fina ce o simti cum freamata pe degetele tale...
Sau...
Un sarut printre lacrimi de fericire si o cafea dupa o noapte in care ai simtit somnul in forma lui cea mai completa...
Sau...
O liniste atat de dorita pe o bucata de piatra grunjoasa ce ti se pare cea mai moale saltea si e scaldata intr-un soare nefiresc de fierbinte in toamna tarzie.
Sau...
Se poate oare descrie?
Afinele dulci acrisoare si putin aspre amestecate cu aluatul fin si aromat ce isi trage respiratia din batoanele de vanilie cu maiestrie conservate te duc cu gandul ca dulceata niciodata nu poate sa aiba o definitie. Daca mai sorbi si din cafeaua amaruie si satinata ai senzatia ca pe undeva lumea asta isi are rostul ei atunci cand amesteca trairile intr-un asemenea fel...
A fost atat de placut Demon sa-mi ostoiesc dorinta de ceva dulce si sa te fac sa privesti prin ochii mei un loc ce inca nu a renuntat sa isi pastreze la intrare masutele si bancile, in ciuda frigului ce o sa aduca zapada...
Am iesit zambind din casa clatitelor si am pornit alene spre casa cu gandul sa ma apuc sa pun pe hartie clipele astea ce mi s-au parut infinite. Ca multe altele de altfel...
Nu se putea ca ceva atat de frumos sa nu imi impinga privirea spre vitrina asta. Am trecut pe aici de nenumarate ori dar pana acum nu am vazut-o. Vanzatoarea statea in pragul magazinului si fuma. Am privit-o si i-am zambit. E draguta. Mi-a zambit inapoi si a inteles ce imi starnise zambetul hazliu.
Am fotografiat reclama si am plecat gandindu-ma la o bratara pe o glezna dar nu am putut sa asociez imaginea asta cu ultimul cuvant al reclamei.
Simteam ca nimic din jurul meu nu este un accesoriu...

10 noiembrie 2011

Un om...


Incerc sa stau departe de sclipirea din ochii lui. Nu este teama. Dar nici nu pot defini dorinta asta de a ma ascunde si de a privi tacuta din coltul unde am ales sa-mi beau sucul de portocale.
Parul castaniu, lung si prins la spate intr-o curelusa de piele ii indulceste trasaturile fetei. Ochii negri si migdalati par doua scantei nevinovate intr-o lume ce a ales ca reper paganismul. Mi-am oprit privirea pe buzele carnoase ce ascund dintii, ca niste siraguri de perle inocente intr-o mare de senzualitate. O clipa am avut senzatia ca pot citi respiratia ce le facea sa fie atat de frumoase. Imi imaginam gustul cafelei fierbinti de pe buzele acelea si involuntar degetele mele conturau gura paharului cu suc de portocale. Cu siguranta dadeam impresia unei fiinte pierdute in alta lume.
Magnetismul barbatului pleca din degetele lungi si armonioase inlantuite in niste inele de argint cu totemuri pagane. Nu m-am putut opri in a inchide ochii si a incerca sa imi desenez in minte atingerea lor. Asta mi-a adus pe buze un zambet deloc inocent si a atras privirea lui.
Probabil ca m-am inrosit pana pe gat si mainile au inceput sa-mi tremure. Pielea mi s-a infiorat si am simtit ca locul in care stau devine o cutie de chibrituri. M-a sfredelit cu privirea aceea neagra si taioasa facandu-ma sa ma simt vinovata in toata nevinovatia mea.
Ceva din mine a impins zambetul afara. Probabil a fost clipa in care cu toata fiinta mea am spus un DA raspicat la toate intrebarile nerostite ale universului.
Si atunci am vazut in ochii lui o schimbare. O furtuna ce si-a impins norii spre privirea aceea.
Aveam senzatia ca tot trupul lui armonios se chirceste sub apasarea unor neguri de nedescris.
Buzele tipau in valtoarea simturilor si graiul mut al lor se revarsa in cafenea izbindu-se de peretii surzi si neputinciosi.
Dialogul meu cu el s-a transformat brusc intr-un monolog al lui. Se certa si se inversuna sa-si explice schimbarile ce au dus la starea asta.
Intuiam ca sunt amintiri dureroase si grave si tacerea mea a devenit un nonsens.
Pentru ca stiam...
Ii simteam sfasaierea fiecarei lacrimi ce a curs vreodata din ochii aceia minunati. Ii vedeam fiecare strangere de pumn ce ar fi vrut sa loveasca zidurile inconstientului ca sa nu mai poata simti niciodata durerea.
Vedeam varful stiletului de gheata cum ii strapunge inima si in locul sangelui palpam revolta si neputinta.
Am stiut ca a dat drumul negurilor sa-l domine si sa-i expuna vitalitatea de pe partea intunecata a lunii. Tipatul de animal insingurat depasea cu mult suportabilitatea auzului meu si aveam senzatia ca sunt proiectata de o forta nevazuta pe un zid de piatra colturoasa.
Imi simtise empatia si rascolirea asta parea sa ii aduca o unda de nerabdare in a spune mai mult decat pot spune cuvintele vreodata.
Si apoi liniste...
Totul s-a risipit brusc precum o ceata invadata de soare. A dus cana la buze si a sorbit cu sete din cafeaua fierbinte. Valul de caldura s-a scurs in trupul ce mai devreme se chircise sub forta durerii. Ochii negri au capatat o lumina aparte asemeni unui luciu de apa miscat de o adiere de vant de vara.
Ma simteam sleita de putere si nu imi doream decat sa parasesc cafeneaua si sa ies in aerul rece. Spre iesire am trecut pe langa masa lui. Intr-un gest aproape inconstient i-am atins mana. A ridicat privirea spre mine si mi-a zambit cald. Si-a dus la buze palma mea si mi-a sarutat-o prelung.
- Iti multumesc!
Am zambit si am iesit din cafenea. Aerul rece mi-a muscat obrajii fierbinti.
In cateva clipe am avut senzatia ca traiesc o viata...

6 noiembrie 2011

Intoarcere in mine...


Muzica se scurge in mine acum. Incerc sa-i asociez starile si mai ales imaginile.
Este un amalgam ciudat de lumini si umbre, neelaborat si umed.
O liniste nefireasca ce imi da o stare de nedumerire. Nu o simt ca pe linistea aceea ce prevsteste o furtuna. E o culoare pe care nu o recunosc in spectrul trairilor. O savurez si las pleoapele sa cada lenese peste noaptea prabusita intr-o iarna iluzorie.
Un templu reprezentat de un imens tatuaj se rupe din nisipurile miscatoare ale firii si se inalta spre cerul unde o mana deseneaza stele.
Forma lui ciudata pare sa imite o cale a luminii nepusa in cuvinte. Fundalul tatuajului straluceste si pare ca totul tinde spre un urias semn de exclamare ce a scapat de pe rama unui tablou medieval.
Intrebari si nedumeriri aramii se impletesc peste o carare marginita de iedera furioasa ce nu isi gaseste punctele de sprijin si tipa neputincioasa.
Trec dincolo de suprafata lucioasa sfidand incertitudinea plantei agatatoare cu sentimentul ca am mai vazut undeva imaginea asta grotesca.
Intre minte si inima se aseaza un toiag noduros si impertinent ce pare ca s-a ratacit. Incerc sa palpez starea ce ma invaluie si degetele imi sunt invadate de furnicaturi calde.
O parte din mine se desprinde si o privesc cum se alatura cararii. Incerc sa o ademenesc sa se intoarca, dar ma ignora. Nu fuge. Calca hotarata pe alte urme ce si-au incercat norocul si pare ca nici nu ii pasa ca talpile din trecut se potrivesc cu masura talpilor ei. Inspir adanc si simt cum aciditatea aerului imi inteapa plamanii. Starea de sufocare ma invadeaza si ma las moale in bratele ei cu ochii deschisi spre cerul desenat de mana acum nevazuta.
Umbre de tacere ma apasa si nu mai pot sa-mi ademesc ruptura din mine. Silueta ei se adanceste si mai mult in peisajul ireal.
Ma destind sub implacabila apasare a aerului si in jurul meu muzica se revarsa in mii de cuvinte arhaice ce isi cauta sensurile intr-o lume ce nu le-a palpat niciodata.
Fiecare secunda se uneste cu simturile mele si iau forma unui ponton invadat de valuri crud de albastre. Spuma apei desface carari curioase si arunca pe marginea lor scoici ce se doresc in alte ape.
Totul este invaluit intr-o ceata laptoasa ce uneste cerul cu imensitatea marii. Muzica incearca sa strabata totul si sa iasa la lumina unduindu-se in ritmul sufocarii mele. Absorb totul prin fiecare por al fiintei mele si imi dau seama ca iarasi vreau sa ma pierd cu totul in lanturile ce-si intind pofticioase zalele.
Aerul acid dispare si jugulara mea se zbate intre minte si inima. Ii simt zbuciumul nebun si setea de sange. Se metamorfozeaza si cuprinde tot ce misca in jurul ei. Se hraneste dincolo de vrerea mea si imi supune pielea unui foc diform si rosu. E un arc intre mine si eu. Contorsionat si infometat isi alungeste gatul otelit sa priveasca in neant si sa identifice culorile.
Intr-o fractiune de secunda totul se lumineaza. Pontonul dispare intre valurile spumoase si tatuajul se opreste din drumul spre cer.
Aceiasi liniste ma inunda si totul pare o tacere infinita ce opreste cu forta ei timpul.
Mana apare din neant si incepe sa deseneze pe o coala de hartie pierduta in adierea calda.
Zambesc...
Desenul devine tot mai vizibil...
Mana aceea e indulgenta si ma lasa sa vad in el ceea ce imi doresc.
E un carnaval de culori acum si muzica si-a gasit ritmul in cuvinte pe care le inteleg.
Intr-o sectiune din mine citesc intoarcerea la inocenta...
O sa ma trezesc dimineata, inainte de rasarit si probabil o sa stiu de unde vine aroma de castane prajite in timp ce savurez cafeaua...

1 noiembrie 2011

Copacul din lumea mea...


Doua luminite. Mici, calde si de o forma abstracta...
Ca doi meteoriti ce se pravalesc pe cer impinsi de cararile insorite ale unui cimitir pagan si opulent.
Le zambesc luminitelor si ma bucur ca un copil de existenta lor. Le caut si le spun povesti ca sa le intretin sclipirea. Povestile ma bucura si pe mine...
Eu am o lume a mea. O lume in care totul are culoare si nimic nu este ordonat. Un loc unde nimic si totul are contur si arome. Am nevoie de lumea mea.
La intrare e o usa din stejar. Lemnul poarta patina intemperiilor din timp. Nu are cheie si mereu e deschisa indiferent de anotimp. Pragul este usor de trecut si nu este nicio capcana.
Dar e lumea mea...
Am pasit pragul cu zambetul pe buze asteptand ca ea, lumea, sa ma invaluie si sa ma rupa de ciclicitatea ce ma inconjoara zi de zi.
Imi era sete de mine in postura asta si simteam ca toamna isi alina frunzele pe talpile mele calatoare. Nu simteam nevoia sa stiu unde sunt ci doar sa absorb caldura molcoma din strazile tacute si frumos impodobite cu covoarele aramii de frunze. Sa tip in gura mare ca imi doresc ceva infernal de dulce si apoi sa primesc confirmarea hazlie ca toata lumea stia de acea ciocolata, numai eu nu...
Sa vad turnurile de racire ca pe niste OZN-uri lucitoare in soarele diminetii si sa-mi imaginez zborul curios si caderea penelor de pe ele. Sa imi asez palmele pe pamantul obosit de vara si sa numar panzele plutitoare de paianjeni ce imi taie calea. Setea asta m-a impins sa povestesc multe franturi din mine in timp ce picioarele depaseau cu mult starea de plutire a unui balon colorat si plin cu heliu.
Nu m-am intrebat in acele momente de ce nu am observat oamenii din jurul meu. Se intampla rar sa fac asta, dar tot setea asta infernala si egoista nu mi-a dat voie. Si am lasat-o sa nu imi dea voie.
Am fost egoista si poate mult prea incantata de starea ce ma domina. Nu puteam sa conturez in acele momente altceva decat postura vie in care imi luam fara jena fiecare picatura de aer rarefiat, o ascundeam sub haina si fugeam ca un copil facand in ciuda tuturor ca eu am si ei nu.
Zambesc...
Negrul amestecat in lumea mea i-a adaugat un alt contur. Nu stiu care din starile cu care m-am confruntat a fost mai intensa si nici nu vreau sa stiu asta. Cand privesti de afara iti spui ca este simplu sa redai o traire invaluind-o in finetea de matase a melodiilor din care se scurg zambete nedeslusite. Sau ca incrancenarea cu care cauti pasii perfecti sa o asezi pe stativul unui dirijor batran si surd. Credeam ca nu se poate. Si cred si acum asta. Mangaierea cafelei si dorinta de a strabate cu pasi multi si marunti repertoriul unor gesturi atat de simple nu este decat un buchet invaluit in fumul albastru ce se topeste in catifeaua coniacului.
Un copac...
Deschid ochii limpezi din somnul ce ma acaparese. Ii vad conturul pe cerul nefiresc de cald al inceputului de iarna. Am senzatia ca in el s-au ratacit milioane de sclipiri argintii ce asteapta sa se pravaleasca peste lume. In acel moment ma gandesc doar ca am primit in dar ceva foarte frumos si ca pentru asta lumea mea nu a fost in zadar...
Ma fac covrigel si ma cufund iarasi intr-un somn la care altadata nici macar nu visam.
- Blondie, Blondie...
- Da Demon. Eu...
- Copilule marel...

Medias Blog Awards 2011

Particip si anul asta!!!
Sunt motive multe pentru care o fac.
Medias Blog Awards 2011 este un concurs organizat de Dianthus Medias cu sprijinul Centrului de Documentare Gaze Naturale Medias, Blogal Initiative, Dafora Turism, Mediasinfo.ro, Mediaslive.ro, Big Pizza, Contrast Publicitate si Feri Teglas Blog.
Sa fie cu bafta!!

24 octombrie 2011

Shibari...


Nu puteam distinge in privirea lui decat dorinta de a ma face sa calc acel prag al placerii. Aveam senzatia ca, desi ma tine de mana, gestul era de a ma impinge acolo pentru a constientiza ca imi pot palpa intr-un fel dorinta.
Cautam un punct de sprijin. Altul decat el. Un punct de sprijin in mine care sa ma faca sa cred ca intensitatea aceea este de fapt ceea ce s-a invit in acel moment pe drumul pe care il urmam.
Simteam cum iubirea lui curge inspre mine ca un rau adanc si la suprafata linistit. Constientizam valtoarea din adancuri si stiam ca vreau acolo cu orice pret.
Incercaseram in timp sa discutam subiectul asta delicat. Mai mult, am pus armele jos si ne-am dezgolit fanteziile pentru a putea percepe ce e in mintea celuilalt.
La inceput mi-a fost oarecum teama. Mai trecusem prin asta si stiam exact cu ce se poate solda in cazul in care mintea mea o sa fie libera sa zburde la lumina. Nu aveam deloc nevoie de damnarea lui si simteam ca daca asta se va intampla o sa intorc spatele si o sa plec scuipand si cu privirea aceea de gheata pe care o detesta atat de mult cand ii era adresata.
Insa a fost altfel...
Simteam cum in ochii negri se adanceste si mai mult ideea de a ma imparti intr-un fel sau altul, justificand asta ca pe o imperioasa dorinta a mea. Stiam exact ce o sa aleg si eram sigura ca asta nu ar fi stirbit cu nimic iubirea mea fata de el si tot ceea ce inseamna mintea aceea ca un diamant in lumina perfecta.
Ma atragea lumina aceea intr-un fel pe care niciodata nu o sa pot sa il explic. Nu tanjisem sa imi ating visele si el ma impingea spre asta. Era simplu. Erau acolo visele si daca se intampla sa fie era bine, daca nu iarasi era bine. Nu simtisem setea asta niciodata ca atunci.
Mi-a cuprins mana si am simtit buzele lui in palma. Fierbinti si tandre in acelasi timp. Moi in asprimea cu care isi aranjau cuvintele ca totul sa para ceva ireal. Zambeam in mine si stiam ca in mare masura este o minciuna. Dar o acceptam, ca pe toate celelalte, pentru ca era una din minciunile ce imi gadilau orgouliul si fanteziile nespuse. Era instrumentul perfect de a ma impinge mai departe in a gusta.
Stia ca stiu si asta il amuza si mai mult. Il impingea sa dea sarutului din palma o cu totul alta semnificatie decat parea privit de afara. Ii dadea conturul dorintelor lui si mai ales imperioasei necesitati de a ma vedea dezgolita in toate formele posibile. Aveam senzatia ca timpul nu mai are timp sa traiasca asemenea sentimente si ma pierdeam in betia mintii mele din mintea lui.
Gheata se topea incet sub impulsul meu de a atinge gatul aplecat in fata mea. O ispita a puterii ce abia isi mai gasea loc in respiratia mea sacadata. Un obstacol pe care in acel moment eram constienta ca il puteam sari cu usurinta unui animal de rasa pura.
Tot ceea ce am simtit atunci nu se poate masura decat in faptul ca as fi renuntat la orice pentru acele clipe pe care el mi le descria in amanunt. Aveam senzatia ca pluseaza in jocul asta nebun si mercantil, in care amandoi eram niste negustori de minti si suflete pe care ni le doream la picioarele noastre ca o rasplata pentru ca puteam gandi asta in doi. Oricat mi-as fi spus ca nu cer sacrificii, in acele clipe ceream totul fara niciun fel de proces de constiinta. Si asta era punctul in care si-a dorit sa ma aduca. Sa cer totul indiferent daca mi se va da sau nu.
Si mai stia ca stiu ca imi va da, ceea ce nu l-a oprit in a rasuci in carnea mea fierbinte cutitul atat de taios al placerii.
S-a dezlantuit in a-mi trage peste ochi un voal prin care sa vad dorinta celeilalte femei si durerea in acelasi timp. Imi desena in cuvinte pasiunea si furia ei in momentele de maxima intensitate. Imi enumera orgasmele ei in bratele lui numai pentru a-i masura eu pasiunea si devotamentul in timp ce alte maini mi-ar fi daruit tandretea pe care el o considera necasara pentru mine in acele clipe. Imi sorbea de pe buze cuvintele ce implorau la mai mult. Stia in fiecare secunda ca nu o sa cedez pana nu voi avea totul asa cum isi imaginase el pentru mine. Simtea ca nu ma doare nimic si ca in mine se construieste un Babilon abstract de sentimente contracdictorii. Stia exact unde sa apese si fiecare pas al meu spre acel mai mult era prevazut cu o minutiozitate aproape paranoica. Si totusi nu ma speria. Nu ajungea sa ma faca sa-mi fie frica si asta il mira, il nedumerea, il facea sa impinga orice limita spre extrem.
Si totusi Demon...
Acel "trebuie" spus la timp e cel mai bun lucru pe care l-am facut.
Am strans in mine fiecare clipa de fericire si am pasit peste un prag uimitor de inalt constientizand ca la final, cand o sa adun clipele de fericire o sa pot sa spun ca am trait un intreg...
- Blondie dormi?
- Inca nu Demon.Crosetez un fular...

23 octombrie 2011

Calatorie in simturi - Un visator...


Fara sa-mi adun gandurile imprastiate pe podeaua pretioasa am inceput sa conturez intr-o figura geometrica, fuga...
Nu stiu de cate feluri este dar in orice caz am vazut cateva manifestari ale ei care m-au uimit.
Nu toate "fugile" mi se par demne de a fi privite. Dosul unora dintre ele este pur si simplu neinteresant.
Fugind cu bratele deschise in fata a ceva ce mi-ai dorit a fost ca si cand am dat din mine inaninte sa dau.
Apoi a urmat o stare intensa de asezare in acel loc cald si placut, un fel de bulgare de zapada asezat pe o plita incinsa. Nu cred ca este cea mai fericita comparatie dar cel putin e plastica.
Zambesc gandindu-ma ca am avut perioade in care fugeam privind inapoi si asteptand ca din urma sa ma ajunga tot felul de umbre ciudate si cu dintii cariati, care se certau cum sa muste din mine. Fugeam, desi radeam in hohote . Dar nici nu ma intreb cum ar fi fost sa le las sa ma ajunga. Nu stiu de ce, dar asa am simtit. Si in nici un caz pentru ca dosul meu imi doream sa ramana intreg. Oricum a ramas intreg si nevatamat ceea ce dovedeste clar ca doza de egoism este destul de mare si raportata la un cur...
Fuga ce mi-a starnit cele mai multe intrebari a fost fuga aceea de lucrurile neintelese.
Cum este oare posibil sa fugi de ceva ce nu intelegi?
Asta dovedeste iarasi ca doza de masochism din mine este destul de mare si in egala masura cu doza de curiozitate.
Raman acolo pana inteleg si pana cand intelegerea aceea sapa in mine urme adanci si lasa cicatrici urate. Stau acolo pana cand imi este satisfacuta cantitatea de curiozitate si sorb, fara sa am greturi, totul. Nu conteaza ca este amar sau dulce. Egal! Sorb cu o sete nemarginita si apoi filtrez prin "fugile" mele realizand poate inconstient un cerc vicios, din care ulterior ma smulg atat de greu incat constientizez ca un singur pas m-ar fi aruncat la limita extrema. Si probabil ca nu am atins limita aceea tocmai pentru ca nu am facut ultimul pas. Poate ca nu gustul fricii m-a impiedecat, ci doar fuga a fost ceea care a fost mult mai puternica si mai intensa decat frica.
Am si eu frici. Mari si mici. Contorsionate si elastice. Fluide sau in stare solida. Dar niciodata nu am palpat suma acestor frici. Cred ca totusi are un gust deosebit si mai cred ca nu sunt inca pregatita sa gust totul, daca pana la urma aleg intensitatea unei "fugi".
Nu ma simt astazi ravasita. Simt doar o pierdere de energie benefica ce nu ma seaca, ceea ce este ceva nou pentru mine.
M-am intrebat de foarte multe ori de ce aceasta scurgere de energie pozitiva ma inspira. Nu am gasit raspunsul. De fapt nici nu l-am cautat. Starea in sine este atat de aparte incat nu merita sa fie pusa la microscop. Si-ar pierde din intensitate si plus de asta pe undeva tenebrele mele ar fi prea in lumina ca sa le mai pot numi colturi intunecate.
- Sunt haotica, Demon?
- Blondie tu nu esti haotica. Tu esti doar insetata de haos...
- Nu, nu, nu! Sunt haotica si gata!!! Ei dracia dracului!
Zambesc...
Imi e dor de mersul lui Jim Morrison...The Lizard King...
Si cred ca vreau si eu bilete, graffiti, prezervative si tigari pe locul unde se va presupune ca voi fi fost....

22 octombrie 2011

O vara in toamna...


Ma asteptam ca astazi sa nu pot sa astern pe hartie nici macar o fraza coerenta.
Stiu ca pentru a pune in cuvinte ceea ce simti iti trebuie starea aceea de gratie care sa faca sa aduci in fata cel putin o parte din intensitatea a ceea ce simti. Uneori e un regret ca nu poti reda asa cum simti si nu poti sa definesti fiecare frantura de traire la valoarea la care a lasat amprenta in tine.
Stiu exact ce mi-a schimbat starea...dar motivul o sa-l tin pentru mine pentru ca e foarte important.
Zambesc si imi imaginez starea de angoasa a unui compozitor care simte in el muzica si are fractiuni de asemenea clipe in care nu este convins ca o poate aseza in note asa cum ii canta in suflet, sau ca notele se vor termina, sau ca portativul este prea scurt, sau ca mana lui nu o sa mai poata desena cheia sol la fiecare inceput de linie...
E doar trecator. Pentru ca fiecare clipa care trece e ca un tavalug peste simturi si le croieste un drum stiut numai de ea.
Sunt doi oameni. De cele mai multe ori franti de viata si nu pentru ca nu au trait-o ci pentru ca au trait-o foarte intens. Poate au ales sau poate nu, dar cu siguranta in acest vartej nebun au simtit. Fiecare in felul lui.
Ea isi aminteste totul.
El la fel.
E ca o plaja imensa cu nisip alb si cald ce straluceste sub un soare pe care l-au desenat verticalizand razele spre ei.
O mare albastra si limpede ce isi dezvaluie misterele inca de la tarm.
Tarmul din care musca valurile insetate de un adapost in care sa-si gaseasca o fractiune de liniste pentru a respira intensitatea cu care au ajuns pana aici.
Si apoi dorinte amestecate si atat de asemanatoare desi fiecare si-a trait povestea in alt timp si in alt loc, fara sa stie unul de altul.
Un zambet ce rataceste bezmetic si lasa in urma lui dare in nisipul atat de linistit si cald.
O glezna fina ce atinge valul inspumat si tresare la atingerea lui fina.
O mana frumoasa ce zaboveste un timp rupt pe un obraz unde fericirea este atat de evidenta si masurata in clipe.
Un pepene galben strivit cu bucurie si rece care pune pe buze aroma unui sentiment ce nu are culoare.
Un inel de piatra ivorie adus la malul marii prin forta de netagaduit a unei scoici ratacite si batrane.
Fiecare din iamginile astea mi-a trecut azi prin fata ochilor si nu reuseam sub nicio forma sa le leg, sa le dau o consistenta. Zambesc gandindu-ma ca de fapt astept iarna, ce se presupune a fi rea si geroasa si nu mai stiu cum.
In casa inca mai miroase a mere coapte si a castane. Vocile acelea curate imi suna si acum in urechi cu nemarginta si inocenta pofta de viata. E ca si cum mi-au clatit sufletul in cea mai cristalina apa.
Forta lor a reusit sa imi puna in obraji o caldura atat de aparte si de rosie. Nimic din ceea ce simteam greu nu a mai ramas in mine si din nou imaginile plajei au inceput sa se deruleze haotic nelsandu-mi sansa sa ma opresc nicaieri...
Doi oameni rasturnati pe nisipul cald.
Ea un semn de mirare...
El un semn de intrebare...
O vioara pe ale carei corzi vibreaza niste degete magice. Nu pot sa descriu...
O clipa de imensa fericire intr-o lume in care toti se asteapta sa gaseasca fericirea deplina.
Am trait o clipa cat o viata si asta m-a pus in postura acelui mare semn de mirare, intrebandu-ma...

21 octombrie 2011

Pagina urmatoare...


Mi-ar fi fost atat de usor sa dau drumul pietrei spre hau...
Ma gandeam ca greutatea ei ar fi intors balanta in favoarea unei stari de bine.
Stiam ca ciclicitatea frunzelor si cuiul ruginit in care e atarnata marioneta sunt doar arme ale insomniilor atat de dese.
Am lovit cu biciul in carnea mea si am vazut ca in acele momente nici macar sangele nu izbucneste. A fost ca un semn al impietririi si o greutate ce o sa o port cu mine. Nu m-am gandit ca pot sa o impart pentru ca asta ar fi presupus sa vreau. Nu m-am gandit ca pana la urma premisa de la care pornesc nu o sa ma duca niciodata la tinta. Imi spun raspicat si cu voce tare, uitandu-ma in oglinda, ca drumul e fascinatia si nu telul.
Nu stiu de ce imi repet asta dar stiu ca in acele momente, Demon, ratacirea mea a fost atat de lucida si atat de recunoscuta incat avea si miros.
Si atunci, Demon...
Am inceput sa rasfoiesc anotimpurile. Sa imping caleasca cu propria-mi inima si apoi sa sar peste ea gustand din ambrozia nebuniei si varsand la picioarele vietii nectarul daruit nu stiu pentru ce motiv, mie.
Am inteles fiecare zbucium al primaverii ce ma arunca in verdele ei crud si ma impingea sa adulmec colturile inghetate si translucide ale stalactitelor din mine.
Am pictat verile in arsita pasiunilor ce mi-au dat o gura de aer rarefiat si m-am tavalit in talazurile oricarei mari ce mi-a iesit in cale, ignorand culoarea si privind spre cerul meu.
Am cantat fiecare toamna ruginie ce a trecut prin mine ca un pumnal demult ucigator si devreme venit in calea mea. Este anotimpul pe care il ador. Pentru indecizie, pentru neingaduinta, pentru caldura aia a strugurilor ce asteapta sa fie striviti si sa nasca licoarea din care mintile sa-si ia betia vietii. Il ador pentru cinism si pentru toate nuantele, de la galbenul pai si pana la maro-ul desantat al pamantului rascolit de plugul primitiv al durerii. Il iubesc pentru ca nu e inghetat desi e aproape de inghet, pentru ca face schimbul asta dezavantajos intre milioane de culori si albul imaculat al ghetii. Imi vine sa-l calc in picioare pentru ploile pe care la absorb si in acelasi timp sa inalt pana la cer placerea de a sorbi fiecare fir de furtuna ce asteapta sa biciuie pamantul in asteptarea zapezii.
E un anotimp al trecerii ce a fixat la mijlocul lui pasiunea soarelui si josnicia frigului. E o parte din an care a reusit cu nonsalanta sa imbine cele mai ciudate culori ca sa puna pe paleta ochilor mei un sublim ce nu poate sa fie descris in cuvinte.
Mie cald in toamna si mi-e frig in toamna. Mi-e ras si mi-e plans in fiecare moment al rasucirii mele pe jarul inca nestins al polemicii simturilor...
Si atunci incepe sa ninga, Demon...
Si iubesc iarna precum iubesc vara...
Cu pasiune si topind sub trupul meu noianul de zapada ce face ca aerul din jurl meu sa-mi puna nas rosu. Iubesc fularele in crivat si mainile inghetate in manusi de lana. Imi pun gandul jucaus intr-o sanie trasa de cai si zburd pe campurile albe uit ca mi-am prins in par globuri de sticla rosie si verde. Imi plac padurile sfichiuite de chiciura sub raze de soare timid ce imi arata ca este acolo si ca o sa-si schimbe in curand caldura. Si ziua scurta imi place pentru ca noaptea e mai lunga si nesomnul mai mult. Ingan geamurile cu flori de gheata si suflu peste ele ca sa imi iasa un cerc perfect prin care sa privesc de la caldura imensul alb. Caldura in frig o sarut cu obrajii inrositi de aerul rece si fac oameni de zapada la care le pun nasturi albastri ca sa nu se vada ca sunt burtosi.
Si desenez, Demon...
Stafii in zapada necalcata.
Brazi cu stelute ruginii si beteala argintie.
Si vin fiert cu scortisoara si anason, si.....
Si astfel, rasfoind anotimpurile mi-am transformat lacrimile in somn, din cand in cand.
- Demon?
- Da, Blondie.
- Daca iti dau un fular imi culegi un fulg de zapada de pe gardul vecinilor?

16 octombrie 2011

Calatorind cu tine - Cu mioapa la plimbare...


Am ignorat frigul de afara, mi-am facut patul, m-am imbracat precum o cepa in foitele ei si am pasit pe stradutele infrigurate si deja incercate de cativa fulgi.
Mi-am propus sa nu ma gandesc la nimic ci doar sa ma umplu de aerul rece si de frumusetile ce ma inconjoara. Cu pasi mici si lenesi am iesit de pe straduta si am dat cu ochii in Tampa. Am zambit absorbind contrastul perfect ce imi arata clar ca iarna inca nu a venit si toamna e hotarata sa-si reverse culorile spre mine.


Parca nu imi doresc sa plece inca toamna ruginie. Ii iubesc culorile si capriciile si mai ales lupta de a nu ceda usor in fata albului iernii.
Deja senzatia de frig a disparut si curiozitatea mea a inceput sa se dezmorteasca. Iscodesc in dalele strazilor picaturile de apa ce se scurg spre undeva. Pasii rascolesc frunzele galbene si caldura ma inunda intr-un mod placut. Stiu ca undeva pe aici este o cladire absolut superba. O caut din priviri si o gasesc.
Uite Demon! Are un aer atat de nobil si inca florile de la balcoane nu au cedat frigului. Ma gandesc ce povesti bantuie prin camerele acestei case frumoase. Am senzatia ca pasesc intr-o biblioteca imensa in care stapanul tocmai a aprins focul in semineu iar scaunele in stil baroc din fata lui prind culoarea vie de rosu amestecat cu galben, desi tapiteria este foarte veche.
Haide sa intram Demon! Putin curaj!
Iti zambesc si trec strada spre cladire. In dreptul gardului apare din neant un caine care incepe sa latre furios. Incep sa rad si politaiul de la coltul strazii isi intoarce privirea spre mine, curios.
Imi afund mainile in buzunarele hainei de lana si trec mai departe desenand pe asfalt un baston cu cap de fildes. Tentatia de a urca sus pe cetatuie este mare, insa renunt gandindu-ma ca ma lasa acumulatorii de la aparat si mai este putin pana se intuneca.
Cobor spre Piata Sfatului si ma incearca o pofta nebuna de ceva dulce. Nu stiu sa definesc ce imi doresc dar privirile imi sunt atrase de o reclama de la usa unui local.

Demon!!! Nu am mai mancat sorbet cred ca de douazeci de ani!!!! Dau sa intru insa usa este inchisa. Sunt dezamagita dar retin localul si imi promit in sinea mea ca o sa-l vizitez. Ma gandesc ca acum ar fi frumos sa mergem pana in piata si apoi sa coboram spre parc. Fantana arteziana inca isi arunca stropii de apa spre cerul plin de nori. Porumbeii, deja atat de blanzi incat iti mananca din palma ganguresc pe bazaltul rece. O zaresc...


Tine un aparat de fotografiat in mana si am senzatia ca zambetul ei imprastie tot griul zilei de azi. Nu stiu daca se poate descrie cum aceasta fata zambeste. E in el toata caldura verii si toata dulceata mierii. Incerc sa imi dau seama ce provoaca lumina asta ce o face sa straluceasca asa.
Isi fotografiaza iubitul. E atenta la fiecare detaliu. Si rade Demon! Intr-un mare fel.
Ma gandesc ca e ciudat sa fotografiezi un fotograf, dar nu ma pot abtine sa nu o imortalizez. Desi...
Merg spre parc, cu mainile infipte in buzunare precum o melodie intensa si lenesa in acelasi timp. Parca imi doresc sa ninga. Deja frigul a disparut de tot.
Intru in parc si femeia cu parul rosu ma intampina dezgolita. Nu imi spune nimic figura ei ciudata realizata din cioburi de ceramica. Trec la al doilea tablou. Raman in fata lui invaluita brusc de fiori placuti ce intra in mine prin buzele-mi usor intredeschise.



Femeia bruneta din tablou mi se pare foarte trista. Sanul musca din aerul rece cu sfarcul razletit spre privitori. Incerc sa-mi imaginez mana calda a artistului modeland, din bucatile reci de ceramica, sanul frumos. Imi da o stare buna popasul in fata acestui tablou si imi las usor obrazul ciupit de fric pe umar. Zambesc a lentoare calda...






Aleea e pustie si frunzele deseneaza cantecul toamnei intr-o cascada de mii de culori.







Banca asta mi se pare tare inversunata.
A retinut pe ea fulgii de zapada ce acum s-au
transformat in apa si i-a amestecat cu frunzele incercand probabil sa te imbie sa te asezi.
Renunt! Prea multa apa....







Ma pier
d pe alei si descopar in fiecare pas culori. Imi dau seama ca desi incerc sa le imortalizez nu o sa pot sa redau deloc intensitatea si contrastul. Ma bucur de ele si le asimilez in palmele reci.






Imi aduc aminte ca iti ramasesem datoare cu un afis ce m-a facut sa rad dar care nici atunci si nici acum nu mi-a dat ghes sa merg sa vad reprezentatia. Nu ma pune sa explic de ce pentru ca nu stiu. Asa simt...

Acum stiu ca iti este frig si ca deja pentru tine a fost prea mult sa ratacesti atat pe stradute si in parcuri. Mai stiu ca amandoi simtim nevoia sa bem ceva fierbinte si foare gustos.
Doar cnuosti destinatia deja...
Iti zambesc si intram in local. Ne asezam la o masa mai retrasa. Pentru mine un capuccino pentru tine un coniac cu ciocalata si lapte.
Canta Patricia Kass, Mon mec a moi....
Zambesc Demon...
In drum spre casa zaresc intr-un gang, aplicat pe poarta, un afis deosebit. Ti-l arat daca imi dai fularul tau....
Acum e cald in jurul meu si in mine...
Vezi Demon? Am aranjat fotogarfiile ca urmele pasilor. Si nu ne-a fost usor tovarasi!!!:)))

14 octombrie 2011

Pe luna...

Mi-am asezat obrazul pe un colt de luna.
Am uitat ca stiu sa socotesc si degetele mi s-au rasfrant pe stelele din jurul meu. Nu cautam aerul. Stiam ca nu mai este acolo. Pana si colbul a disparut cu coada intre picioare mirat de linistea din mine.
Imi cautam pe cuierul din vecini salul de lana cu ciucuri albastri. Voiam sa plec printre stele si sa gust putin din umbrele ce mi le arata inca din copilarie.
Haosul de ganduri ma provoca neincetat.
Mi-am spus ca ar fi mult mai usor daca as ignora agitatia lor nebuna. Le-am dat drumul in singuratatea atat de calda si placuta. Erau nedumerite ca am deschis usa spre locul acesta pe care l-am vrut neatins. Nu-mi amintesc de ce am inchis usa asta cu multi ani in urma. Si nu cred ca este important.
Le-am lasat sa alerge pe acolo nestingherite si sa exploreze si ele starea de gratie. Aveam senzatia ca luna a prins viata si a inceput sa-mi sopteasca versuri de mult uitate si ingropate in pamanturi argiloase si insetate.
O melodie mica si timida si-a facut loc printre urechile lunii. Vocea calda mi-a pus in picioare dansul cu mine si gandurile nedumerite.
Cuvintele si-au pierdut sensul...
Dansand am inceput sa absorb in mine nelinistile si durerea atat de crancena a sufletului ratacit si secat de incercari. Sorbeam fiecare tremur si neliniste, fiecare bucatica de durere ce se spargea in marginile lunii incercand sa o trezeasca din somnul ei ciclic. Eram acolo cu mainile ridicate spre cerul nedefinit al alegerilor si zambeam in dansul meu mic.
M-ai fi intrebat Demon de ce dans mic...
In comparatie cu luna si trairile dansul pare o picatura de apa limpede intr-un desert niciodata masurat.
Si totusi Demon...
Nu pot sa te construiesc. M-as dezminti daca as face asta.
Nu pot sa nu caut mai mult. As irosi valurile daca as face asta.
Nu pot sa fug. Pentru ca nu vreau asta.
Nu pot sa renasc, daca nu pot sa mor.
Nu vreau sa mor pentru ca renasterea ar insemna altceva.
Apoi....
Apoi o sa rad si o sa ma simt ca azi....picatura de ploaie pe buza unui desert desenat de o mana sigura, strop de iasomie ce aluneca vrajit de o imensitate albastra desfasurata pe harta paranormalului. O sa admir florile de tei cum isi plang petalele in ochii subdimensionati ai baltilor mintii si talpile-mi obosite dansand cu frenezie pe...
Trecere prin clipe trecute aduse in prezent, incantatie si zbor pe dale de piatra ascutita si plina de secrete. O fresca a evolutiei omului o sa imi fie umbrela cautata printre picurii ce-si uda zestrea primita de la Divinitate si pedeapsa de a exista.
Unde?
In mine...apoi in tine....apoi dincolo de asteptari, in toate ramurile verzi ale unei tinereti constante si diforme aruncata cu inconstienta intr-o cascada ce are cosinusul smuls din pata conturata pe obrazul indraznelii.
Crezi ca mi-e teama?
Tu poti sa crezi asta...eu nu te pot opri...dar pot mereu sa intorc celalalt obraz...sa arunc spre tine lame taioase de lumina de pe crestetul unui munte unde absurdul este zeul suprem. Este divinizat pentru ca a creat, pentru ca a pus nume pe un loc, pe un suflet, pentru ca a scobit cu fierul incins carnea alba si a abatut asupra lumii umbra a ceva ce niciodata nu se poate explica....
Pentru ca a desenat la picioarele mele axioma verbului "a fi" si demonstratia verbului "a vrea" pornind de la reducerea la absurd a unei naivitati dezarmante.
Imortalizez clipele si astept furtunile....
Imi doresc capsuni cu ciocolata topita pe un colt de luna abstracta...
Si totul in rosu...

12 octombrie 2011

Straduta...


Clepsidra isi savura nisipul...
Muzica ei curge in mine pe coridoare strabatute de nelinisti. Mi se pare ca sunt o harta incompleta pe stativul ruginit al unui timp ce va fi fost.
Ma plimb prin casa fara sa imi gasesc locul. Privesc ferestrele mari prin care strabate lumina unei seri reci si ploioase.
Caut un punct de sprijin ca sa inlatur neputinta. Nu il gasesc.
In podul palmei imaginez zarurile din os pe care sunt desenate caricaturi. Le arunc pe parchetul lucios. Unul din ele se rostogoleste inspre fereastra unde imi beau cafeaua dimineata.
Zambesc...
Imi regasesc izvorul de unde sa sorb culorile.
Ma invelesc in patura groasa de culoare verde si deschid fereastra. Aerul rece se izbeste de obrajii mei. Acum simt cum se scurge in mine preaplinul strazilor si calatoriilor. Imi adun puterile sa nu invoc amintiri. Reusesc asta sorbind din ceaiul fierbinte si aroma de afine ma invaluie intr-o manta fierbinte care ramane sa lupte cu frigul de afara. Ma asez pe pervazul ferestrei si imi aprind o tigara. Totul se schimba intr-un zbor usor spre mica straduta ce mi se poticneste la picioare. Imi iau zambetul in palmele calde si il arunc spre cerul plin de nori. E jucaus si am senzatia ca are si gropite in obraji.
Se inalta victorios si mandru de el si trece de lumina felinarului de langa fereastra.
Ignora frigul si bate din palme fericit. Il privesc detasata si cu o inganduinta aproape revoltatoare. Imi asez degetele pe buze si apoi ii trimit un sarut...
Se gadila si chicoteste satisfacut.
Zburda spre ferestrele clubului de vis a vis. Stie el ce stie si asta ma face sa rad cu pofta.
Cativa trecatori razleti se uita mirati la mine. Si-or spune in gand ca sunt nebuna.
Asta ma face sa rad si mai tare.
Zambetul razlet deseneaza acum pe fereastra clubului o masca ce are gura pana la urechi. Cat de nebun e!!! Isi face autoportretul. Ma copleseste narcisismul lui. Asta nu inseamna ca nu simt o nevoie imperioasa sa-l urechez un pic. Parca ma simte. Isi intoarce privirea spre mine si constata cu stupoare ca rad. Nu ii vine sa creada.
Zgribulit si uimit se aseaza pe felinar si incearca sa comunice cu mine. Acum ii zambesc dar nu spun nimic.
Privesc stradutza. Totul pare scaldat in miere. Oamenii se grabesc sa se ascunda de frig. Pe terasa de sub fereastra nu e nimeni. Jardinierele au reusit un miracol. Pastreaza florile colorate ca si cum frigul nu le atinge pe ele.
In clubul de vis a vis canta Edith Piaf, Milord.
Ingan melodia si ii zambesc zambetului ce sta pe felinar. Mi-e cald in mine...
Pe strada o fetita imbracata in roz ii poveste umbrelei ce frumos era poneiul pe care l-a vazut la circ.
Ma cuprinde dorul de coniac cu ciocolata si lapte. Si nu mai am nici tigari...
Nu-i asa Demon ca am avut dreptate?
Ploaia s-a pornit si orologiul a batut de noua ori...
Zambesc felinarului, las zambetul sa se decida ce o sa faca si ma indrept spre cafenea sa las urme pe pereti...

11 octombrie 2011

Fara circumstante...


O singura data m-am intors. M-am intors cu atata nonsalanta incat inima mea a devenit o masa gelatinoasa cu aspect de defibrilator.
Am gustat cu toata setea din mine intoarcerea asta si am facut din rafturile unei biblioteci o scara spre farul din capatul insulei noastre. In momentele acelea cineva mi-a spus ca nebunia mea nu are margini. L-am crezut si in acelasi timp am zambit. Am simtit in carnea mea curajul de a vrea si mai ales curajul de a construi fara sa stiu nimic despre fundatii si cutremure. Instinctul meu era ca un fauritor inconstient si cu ochii deschisi spre un cer al aritmiilor.
Tot ce era in jurul meu a prins si a inglobat culori, arome si melodii fara cuvinte. Tacerile cu care am sedus provocarea au devenit uneltele cu care sapam in mine cuprinzand in palme fiecare picatura de fericire.
Ratiunea si fericirea nu au fost si nu vor fi niciodata altfel decat paralele. Si atunci stiam asta. O stiu si acum.
Vezi tu, Demon, terasa aceea este la intersectia multor carari. Este ca un desen tehnic al tuturor prapastiilor si are aroma plaselor de siguranta roase de vreme.
Mi-ai spus de multe ori ca in mine exista culorile. Mi-ai spus de multe ori...
Atunci nu stiai ca niciodata eu nu am avut o rochie de culoare maslinie si nici sandale albe. Nu stiai ca eu niciodata nu primesc cadouri invelite in catifea albastra. Nu stiai ca eu stiu.
Off Demon cat de fantastica a fost mirarea ta in lacrimile mele de fericire!!
Mereu m-am intrebat daca este corect sa cauti talerele cantarelor pe care sa pui argintii vietii.
Barbatul din mine si femeia din tine au un limbaj atemporal care razbate simtul intr-un fel taios si crud, dar inaltator. Si mereu vor fi acolo, indiferent unde ne vom afla.
Remeber the time se numea...
Am inchis ochii si am sorbit din cafea. M-am gandit ca fiecare picatura de fericire din pipeta vietii e o lacrima plansa cu mult inainte ca sufletele noastre sa poata riposta intr-un fel sau altul.
Pierduta intr-o multime de oameni care mereu alearga sa-si gaseasca o farama de dreptate, azi am absorbit in mine soarele inghetat al toamnei cu o bucurie intensa ce mi-a adus in suflet o liniste cu totul si cu totul aparte. Nu stiu pe langa ce am trecut azi, nu stiu decat ca automatismele experientei au reusit sa rezolve una sau alta. Pluteam in inocenta mea ascunsa si nici macar nu mi-a dat prin gand vreo secunda ca as putea azi sa testez tenebre. Oboseala adunata in timp a disparut, desi iti spuneam ca am adunat o viata de nesomn.
Franturi de idei si felii de imagini s-au adunat umpland preaplinul colilor incepute si de mult neterminate. Am zambit...
Am zambit amintirilor mele. Esarfelor din matase naturala si florilor prinse dupa ureche, serilor calme in preajma unei sticle cu vin, mainilor ce ma inlantuiau si chipului ce imi veghea somnul, acelei cafele de dimineata si multor alte trairi din singura mea intoarcere.
Si apoi am zambit cu nostalgie stiind ca ceea ce am facut a fost sa daruiesc totul intorcand spatele si inchizand usa in urma mea.
Cheia de la usa aceea, Demon este pe fundul unui lac cu apa sarata ce se spune ca a avut dreptul sa vorbeasca zece secunde. In acele zece secunde lacul si-a dorit ca in jurul lui sa creasca mesteceni...
Ochii au adunat in ei zapada de pe crestele indepartate si au capatat o stralucire aparte, reusind sa ma uimeasca si pe mine.
Daca as fi atins in acele clipe cerul mi se parea cel mai meritat si firesc dar primit vreodata.
- Te poti bucura de fericirea mea, Blondie?
- Da, Demon, pot! Nu e important ca eu m-am trezit din somn. E unic sentimentul ca tu iti traiesti visul...

10 octombrie 2011

Un Mai Tai...


O priveam curioasa.
Parea o femeie foarte interesanta.
Rochia de culoarea maslinei ii marca trupul ca o mangaiere stangace dar care pe ansamblu imprastie in tine senzatii aparte.
Cureaua de piele a gentii parea sa taie din carnea fina a umarului numai din cauza ca se incapatana sa nu o prinda de toarte.
Indarjirea asta a ei m-a facut sa zambesc si sa insist sa privesc spectacolul cu alti ochi.
Ma simteam destul de in siguranta in spatele lentilelor de soare. Mi-am topit buzele in paharul cu Martini si am continuat periplul asupra femeii.
In momentele urmatoare dadea senzatia ca nu isi gaseste locul pe mica terasa cu podea de lemn. Cauta ceva ce parea sa nu existe pe nicio masa. S-a aproiat de chelner si s-a ridicat putin pe varfuri sa ajunga sa-i sopteasca ceva la ureche. L-am vazut zambind si rosind in acelasi timp. Trebuie ca femeia se dovedeste a fi destul de indrazneata daca un chelner roseste. Sau cine stie? Poate e doar excesiv de timid...
Parul castaniu i se revarsa peste umeri intr-o cascada unduioasa si ondulata. Nu parea ca i-a dat o mare importanta cand s-a aranjat in fata oglinzii. Machiajul insa mi-a placut mult. Discret si foarte potrivit tenului alb si ochilor verzi. Buzele le avea conturate intr-un ruj de culoare bordeaux, ceea ce ii dadea aerul unei vampe care se indulcea doar din cauza zambetului frumos si jucaus ce ii dezgolea cele doua gropite simetrice de pe obrajii rotunzi.
In timp ce imi stingeam setea cu bautura rece ma gandeam ca aceasta femeie inmanuncheaza in ea, in acele momente, niste trairi aparte.Trupul i se unduia in ritmul fiorilor ce o strabateau si pielea avea o luminozitate cu totul aparte. Ochii mari erau umezi si parea ca pluteste inconjurata de ganduri transformate in picaturi de senzualitate. Picioarele frumoase, incaltate in nelinisti, se terminau in niste sandale delicate din bretele de piele alba si un toc inalt si sfidatoar. Arcuirea pulpei sub presiunea tocului faceau ca soldurile sa se miste lasciv. Talia ingusta si sanii mari concretizau o imagine imposibil de ignorat.
Imi place femeia asta. Nu atat pentru aspectul fizic, cat pentru spiritul ei ce pare sa straluceasca intr-un fel aparte.
Nici nu mi-am dat seama cat timp a trecut. Cu o feminitate debordanta s-a asezat la masa. Chelnerul a servit-o cu un coctail, destul de colorat. Si-a privit bautura si a inceput sa zambeasca in perspectiva savurarii amestecului din pahar. Gheata era destul de bine venita in mijlocul caldurii ce ne inconjura.
Pofta de viata din aceasta femeie a facut ca in mine sa alerge haotic tot felul de ganduri jucause si nastrusnice, ganduri betive...
De pe straduta de vis a vis de terasa a aparut un barbat. Mi-am indreptat privirea deoarece am vazut pe fata ei o schimbare subita. Seninatatea a disparut brusc. Zambetul delicat s-a ascuns infricosant in umbra ochilor ce si-au schimbat culoarea. Degetele frumoase au strans piciorul paharului intr-un gest spastic, si am avut senzatia ca buzele s-au albit sub rujul imperial.A fost ca si cum viata s-a scurs din trupul acela viu, care cu cateva minute inainte jubila si ii soptea chelnerului, banuiesc eu, mici perversitati.
Barbatul s-a apropiat de masa unde ea incerca acum sa para degajata. Nu cred ca e o buna actrita. Dar cel putin facea eforturi vizibile.
In momentele acelea, Demon, am simtit-o foarte aproape de mine. A fost ca si cum implora aerul din jurul ei sa-i vina in ajutor. Trupul se revolta, buzele tipau mute sub apasarea schimbarii fiorilor din ea si mainile se chirceau sub efortul de a mentine un echilibru. Rareori se intampla sa vezi pe cineva atat de multe. Citeam scarba si auzeam o imensa iubire. Vedeam forta si slabiciune legate printr-o franghie invizibila si mi-as fi dorit sa pot sa opresc lacrimile ce ii jucau haotic in ochii frumosi.Era ca si cum sub ochii mei se desfasura o condamnare la moarte. Nici o secunda nu mi-a trecut prin cap sa privesc barbatul Eram fascinata de trairile femeii.
Gestul care a urmat a fost demn de o regina. Un zambet larg si senin i-a invadat fata. Mainile s-au relaxat brusc. Si-a impins sanii in fata ridicand spre barbat o privire de gheata si a asezat in fata lui o cutiuta de culoare albastra, din catifea. Pentru cateva momente degetele au poposit pe cutie intr-o mangaiere usoara si plina de dragoste. I-a spus ceva, apoi s-a ridicat de la masa si s-a indreptat pe straduta de unde a venit barbatul. Rochia ii mangaia trupul in alt fel. Pasii erau acum in cu totul alt fel. Mici si siguri. Privirea limpede si geanta o tinea de toarte.
Se simtea libera...
Am zambit si am chemat chelnerul. L-am rugat sa puna pe nota mea de plata si consumatia de la masa femeii frumoase.
M-am ridicat de la masa si am plecat pe urmele pasilor ei, desi ea a disparut de mult in drumul ei masliniu...
Frumoasa femeie, Demon!...

9 octombrie 2011

Calatorii in simturi - Marturisiri...


Inutil azi sa-mi croiesc o stare printre picaturile de ploaie. Ca mi-as fi dorit eu o altfel de ploaie este cu totul altceva.
Perdeaua de nori ce acopera acum albastrul cerului mi se pare ca o sfidare.
Intre toate starile de azi mi-am trecut gandurile in atelierul pictorului. E un dor ciudat de a ma refugia acolo sa-mi ling micile rani ale orgoliului si mai ales sa fug de spaimele de soarece din varful unghiilor.
Croiesc asadar o prezenta printre picturile incepute si borcanele ce poarta urma culorilor din mintea lui translucida.
Imi amintesc cum imi spuneai sa ma las sa curg.
Parasesc acum atelierul,pentru ca imi dau seama ca nu e destul. Continutul lui vazut in alta lumina s-a revarsat peste surcelele de simturi ce le-am aranjat intr-o piramida fragila.
Am incaltat periferia mahalalei, cu toate sunetele ei dubioase si totusi atat de cunoscute si am purces pe o straduta atat de ingusta incat aveam senzatia ca obrajii mi se reconstruiesc dupa zidurile ce o marginesc.
Nu voiam sa pasesc pe alte strazi, nu voiam sa musc din podul palmei ca sa simt o durere mai acuta.
Si atunci am parasit straduta fara niciun regret si am plecat spre locuri spatioase unde sa cuprind cu privirea un infinit niciodata palpabil dar foarte dorit...
M-a durut, Demon, fiecare celula din mine striga intr-un fel aparte. Si nu numai ca striga dar vocea asta ascutita ma chema. Ma chema spre mine si aveam senzatia ca pana si limbajul folosit este un repros constant la ceva ce eu de fapt simteam ca un bine incomensurabil.
Mlastina din mine s-a lasat cuprinsa de vocea sirenei ce ispitea intr-un fel aparte. Toate normele au disparut intr-o ceata densa si laptoasa ce fugea in fata mea sub forma unei tornade. Eram constienta ca nu de mine fuge. Eram aproape sigura ca niciodata nu as putea sa inspaimant o tornada intr-atat incat sa fuga deznadajduita din fata mea si totusi dupa ea sa ramana un dezastru de proportii....
Imi asumam fiecare clipa de durere cu nonsalanta inconstientului ce nu tine cont de rezistenta franghei legata de glezne cand se arunca in gol.Imi citeam ranile pe dosul palmei si al antrebratelor si le vedeam ca pe niste paralale constante ce sfideaza orice lege a fizicii. Mimam chimia simturilor in tipete inabusite de aburul betiei trairilor si inlocuiam tematoare ecuatia de gradul doi cu un sir al combinarilor fara de definitie.
Nimic din ceea ce eram in momentele acelea, Demon, nu explica constanta ruptura din mine. Pasii numarau doar prietele ce intrau in talpa pantofului elegant. Totul era o suma spre minus infinit ce aduna in ea teoria cum ca sufletul ce nu isi gaseste linistea este de fapt un suflet pierdut.
Puneam intre acolade revolta trupului meu macinat de reprosuri si dorinte neintelese numai in speranta ca ceea ce simt este de fapt un amestec vascos de bine si rau in care culoarea poate sa se joace in voie. Nici unul din raspunsuri nu mi se parea satisfacator si lacrimile reprezentau, la momentul acela, izvorul de sange dintr-o artera ce porneste de langa creierul meu istovit de cautari.
Mi-e sete Demon! Mi-e o sete ce nu are definitia in niciun dictionar existent pe pamantul asta. Nu ma doare damnarea, Demon. Cu ea nu mai e nevoie sa ma lupt pentru ca am ucis-o in altii cu mult timp in urma. Ma doare propriul meu spirit ce musca din bucatile de tort cautate, ma doare forta cu care imi poseda fiecare miscare pentru a ma inalta, ma doare cumplita lui perseverenta si pofta ce o naste in mine. Nu e o durere de rau augur. As minti daca as spune asta.
E ca si cum mi-ai deschide o fereastra, mi-ai arata exceptionalul si apoi o forta nevazuta stinge lumina. Nu suport sa nu stiu si sa nu vreau a ma inalta. Ar inseamna pentru mine moarte. Si inca nu imi doresc atat de tare. Poate e condamnabil, dar setea de sange inca nu e maturizata. Asta o simt acum.
Eu dor Demon. Dor intr-un mare fel si macar daca mi-ar fi frica de asta. Dar nu imi e. Si intr-o lume in care normalitatea e atat de ingusta eticheta pentru cei ca mine are o definitie oripilanta.
Credeai ca numai tu ai mlastini, Demon?
Acum zambesc si privesc sticla noastra de coniac....
Stai linistit. Nu o sa ma ating de ea desi trebuie sa recunosc ca e o ispita...
Imi momentul de fata imi revedinc doar dreptul de a reusi sa mai rad in somn...