Cu biciul prin ograda...

Hai sa vezi ca pot...
Nu pot de frica biciului. Eventual numai daca m-as juca si as spune "nu" de dragul pedepsei ca sa savurez placerea.
Ma gandeam azi, printre mii si mii de alte ganduri rebele, ca as putea aduna intr-un cos o gramada de mici chestii colorate si haioase ca apoi sa stau sa le privesc si sa le daruiesc povesti. Si bineinteles ca toate astea sa se intample in timp ce savurez coniac si fumez.
Da! Sunt o vicioasa! Si?
Si am inceput sa asez in cos diverse gasite prin casa. Aveam sentimentul ca pun in cos ....
Dar sa nu ma poticnesc. Azi nu vreau sa tin cont de o delimitare a anotimpurilor.
Voiam doar sa stiu de ce o intamplare se poate transforma intr-o vrere care se contura in micile colturi cenusii.
O alta alternativa mi s-ar fi parut indecenta prin cinismul ei, dar continuam sa cred ca e noroc.
O decizie a mea si o usoara adiere de indecizie a hazardului. Vedere spre o mirare a abisului si dincolo de uimirea micilor mele colturi cenusii....
Sunt una din persoanele care stie ce inseamna gheata "prieteniei".
As fi vrut sa fiu o victima. As fi vrut in unele momente sa simt sub talpi zvarcolirea interesului colorat in neculoare. Nu va intrebati de ce.
Pot modela? Nu VREAU sa modelez.
Pot trada? Pot trada un monstru lugubru ce are impresia ca a pus in pamantul smead cataclismul devotiunii, uitand de la capul locului ca primul mugure e vointa de a vrea.
Pot observa?
Da pot. O pot face cu nonsalanta unei tarfe sociale de prim rang, cu zambetul pe buze si mangaind fiecare harpon cu tentaculele interesului.
Pot intoarce si celalat obraz?
Stiu ca asta nu ma va face fericita.
Singura cale este sa nu dansez.
Unde duce asta?
Nu va intreb nici pe voi si nu ma intreb nici pe mine. Dar cu siguranta egalul nu se pune intre cataclismul devotiunii si radacinile monstrului prieteniei.
Fluturii zburda...
Din dorinta perfida de a avea fluturele meu ma pot alege cu cea mai adanca rana in suflet.
Credeti ca faptul ca stiu mi-e de ajuns sa ma opresc?
Asemeni vietii ma indrept catre lumina si imi este imposibil sa ma opresc.
Oglinda imi parea vie. Mici picaturi de argint se adunau sa imi compuna chipul. Zambeam in conturul de argint cu acea privire plina de lumina ce m-a facut sa cred in oglinzi.
Nu sunt lumi pralele! Sa nu aveti impresia ca zambetul intors din oglinda o sa fie mereu zambet!!
Dar voi asa credeati, nu?
Ca va puteti juca cu zambetele?
Stiu ce ati simtit cand ati dat o palma si ati primit in schimb un zambet! Hilar nu?
Dar stiati ca argintul e viu?
El nu modeleaza cum vreti voi. El aseaza in oglinda chipul care se vede. Cu frumusete, cu mai putina frumusete, argintul e fidel. El nu ne minte, nu ne umfla si nici nu ne face altii decat suntem.
Atunci de ce va este frica de oglinzi?
Va e frica de reflexia oglinzii?
Ea periferic mai arunca cate o imagine distorsionata a celui care se aseaza mandru in fata ei.
Cine minte?
Oglinda sau personajul?
Pana ne dam seama hai sa ne jucam cu fluturii!
Catre lumina, catre lumina te indemn fluture chiar de vei infrunta si poate meritat vei primi tot intunericul...

Tarfa din mine...

Am fost acolo...

Mult timp si inutil.

Am ramas la fel de mult si la fel de inutil.

Agatata in sufletul tau imatur si deloc negru.

Cand am inceput sa scriu randurile astea ma gandeam, zambind, ca in cautarile mele ciclicitatea s-a dovedit a fi singura constanta ce nu ma face sa ma pierd in hatisuri desuete. Oamenii nu se schimba niciodata. Doar conjuncturile sunt altele. Aceste conjuncturi le dau iluzia ca palpeaza pe undeva mici adevaruri incantatoare ce deniveleaza vag culorile din ei.

Plecand de la premisa mai sus enuntata am invatat sa nu am asteptari. Si asta face ca intensitatea a ceea ce traiesc sa aiba involuntar cote de pariuri atat de imposibile incat nici macar realitatea sa nu le suporte. Fascinatia ce ma invaluie este o perdea perfecta pentru dezvaluire. Nimic nu se compara cu diferenta majora dintre ceea ce se pune pe masa si ceea ce este de fapt acolo.

Colturi de mare verde-albastruie se indoaie peste plaje subliminal pietroase si artagoase.

E ca si cum as pasi pe un nisip fin si dupa cativa pasi talipile mele sunt strapunse de colturi de piatra nervoasa ce ma fac sa las in urma mea dare de sange proaspat si nevinovat. O balaceala in necunoscut este preferabila decat sa ai senzatia ca esti o ancora ruginita intr-un port unde speranta e atat de mare incat de apuca pur si simplu greata.

O zeitati!!! Dar nu este revolta. Nu este nici macar o atitudine ingaduitoare. Este pur si simplu un noroi. Pe care in nebunia mea il plac. Nu ma intrebati de ce pentru ca nu stiu sa va raspund. Dar e preferabil oricand acest noroi decat falsa imagine rubensiana a unor cuvinte fara continut ce par sa defineasca absolutul.

E negura si nu e.

E lumina si nu e.

Dar pute!Si asta este esenta ce poate sa-ti dea imboldul sa cauti mereu. Esenta asta ma face mereu sa ma misc, sa ies din perioadele in care atarnarea devine aproape inconstienta si acceptata. Pur si simplu caut putoarea asta nenorocita care sa ma faca sa pot sa ma scald iarasi in valuri de alte culori. Ii caut cu dezinvoltura consistenta vascoasa si scuip constient spre a o provoca.

Si atunci simt!!!

Nu se compara nimic cu sfichiuitul biciului pe piele. Indiferent cat de mincinoasa este lovitura, durerea este reala. Carnea rosie e dovada ca niciodata, niciun cuvant, nu poate egala dorinta de a simti intr-un fel liber locul unde vrei sa vezi ancore.

Poti sa faci un legamant?

Da pot.

Pot sa spun ca nu o sa-mi mai doresc sa raman atarnata in cuvinte fara continut.

Pot sa spun ca singura goliciune va fi a mea.

Pot sa spun ca dincolo de mine nu voi fi niciodata numai eu.

Pot sa spun ca o sa sug cu nemernicie din jugulara care mi se ofera numai de dragul de a simti urmele pasilor ce vor fi fost.

Nu pot sa spun ca nu o sa mai...

Nu vreau sa nu pot sa mai...

In fond si la urma urmei ciresele de iunie sunt perfecte in dulceata lor iar oamenilor nu le raman decat alegerile lor...

Blondie?

Da eu..

Da tu..

Si atat...