13 noiembrie 2011

Cu biciul prin ograda...


Hai sa vezi ca pot...
Nu pot de frica biciului. Eventual numai daca m-as juca si as spune "nu" de dragul pedepsei ca sa savurez placerea.
Ma gandeam azi, printre mii si mii de alte ganduri rebele, ca as putea aduna intr-un cos o gramada de mici chestii colorate si haioase ca apoi sa stau sa le privesc si sa le daruiesc povesti. Si bineinteles ca toate astea sa se intample in timp ce savurez coniac si fumez.
Da! Sunt o vicioasa! Si?
Si am inceput sa asez in cos diverse gasite prin casa. Aveam sentimentul ca pun in cos ....
Dar sa nu ma poticnesc. Azi nu vreau sa tin cont de o delimitare a anotimpurilor.
Voiam doar sa stiu de ce o intamplare se poate transforma intr-o vrere care se contura in micile colturi cenusii.
O alta alternativa mi s-ar fi parut indecenta prin cinismul ei, dar continuam sa cred ca e noroc.
O decizie a mea si o usoara adiere de indecizie a hazardului. Vedere spre o mirare a abisului si dincolo de uimirea micilor mele colturi cenusii....
Sunt una din persoanele care stie ce inseamna gheata "prieteniei".
As fi vrut sa fiu o victima. As fi vrut in unele momente sa simt sub talpi zvarcolirea interesului colorat in neculoare. Nu va intrebati de ce.
Pot modela? Nu VREAU sa modelez.
Pot trada? Pot trada un monstru lugubru ce are impresia ca a pus in pamantul smead cataclismul devotiunii, uitand de la capul locului ca primul mugure e vointa de a vrea.
Pot observa?
Da pot. O pot face cu nonsalanta unei tarfe sociale de prim rang, cu zambetul pe buze si mangaind fiecare harpon cu tentaculele interesului.
Pot intoarce si celalat obraz?
Stiu ca asta nu ma va face fericita.
Singura cale este sa nu dansez.
Unde duce asta?
Nu va intreb nici pe voi si nu ma intreb nici pe mine. Dar cu siguranta egalul nu se pune intre cataclismul devotiunii si radacinile monstrului prieteniei.
Fluturii zburda...
Din dorinta perfida de a avea fluturele meu ma pot alege cu cea mai adanca rana in suflet.
Credeti ca faptul ca stiu mi-e de ajuns sa ma opresc?
Asemeni vietii ma indrept catre lumina si imi este imposibil sa ma opresc.
Oglinda imi parea vie. Mici picaturi de argint se adunau sa imi compuna chipul. Zambeam in conturul de argint cu acea privire plina de lumina ce m-a facut sa cred in oglinzi.
Nu sunt lumi pralele! Sa nu aveti impresia ca zambetul intors din oglinda o sa fie mereu zambet!!
Dar voi asa credeati, nu?
Ca va puteti juca cu zambetele?
Stiu ce ati simtit cand ati dat o palma si ati primit in schimb un zambet! Hilar nu?
Dar stiati ca argintul e viu?
El nu modeleaza cum vreti voi. El aseaza in oglinda chipul care se vede. Cu frumusete, cu mai putina frumusete, argintul e fidel. El nu ne minte, nu ne umfla si nici nu ne face altii decat suntem.
Atunci de ce va este frica de oglinzi?
Va e frica de reflexia oglinzii?
Ea periferic mai arunca cate o imagine distorsionata a celui care se aseaza mandru in fata ei.
Cine minte?
Oglinda sau personajul?
Pana ne dam seama hai sa ne jucam cu fluturii!
Catre lumina, catre lumina te indemn fluture chiar de vei infrunta si poate meritat vei primi tot intunericul...

3 comentarii:

  1. Ai dat cu pliciu ca ai pierdut biciul. Ai dat un zambet in oglinda si ti-ai luat o palma.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea!!