29 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Doamna si Vagabondul...


Motto
Mi-e de ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.


Tu mers gingas, tu surasul meu!
Daca-ai sti cu inima-i pustie
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie…


Un vulcan ce a erupt in cotidian. O lava mistuitoare si dulce care incrusteaza in timp o melodie ce se revarsa in suflet in alt fel decat vreodata s-a cantat un sentiment.
Un vis...
I-am privit ochii. M-am cufundat in acel adanc albastru, perfect constient ca abisul o sa ma inghita fara sa imi puna alte intrebari. Am atins pielea alba si curentul pasiunii m-a inundat, trecand fara regrete peste ecluzele inca ferecate.
Am inchis ochii si buzele au plecat in regasirea sarutului fierbinte imaginat de atatea ori.
Mi-a raspuns cu un val de caldura in care pasiunea clocotea asemeni magmei ce se formeaza in centrul pamantului. Un sarut rotund si umed s-a intins ca un resort in trupurile noastre ce inca isi tatonau cautarile.
Am izolat-o in aburii apei ce faceau ca moliciunea pielii sa-mi infioare siguranta degetelor ce ii desenau trupul lasciv. Imi vorbea cu trupul. Cu sanii albi areolati in culoarea dorintei, cu piciorul fin arcuit in pasiune si cu buzele intredeschise intr-un geamat surd al abandonarii totale. Gustam cu toate simturile arcuirea gatului si respiratia ce se voia inghitita de dorinta mea vorace.
O simteam ca pe o vioara alba in mainile mele. Eram arcusul ce ii savura harta saruturilor pe trupul meu incins, eram centrul universului pasiunii ei si imi gemeam dorinta intr-o mutenie ce o facea sa ma devoreze.
I-am luat toate arcuirile si zvacnirile cu o sete pe care ea niciodata nu a constientizat-o. I-am dat libertatea de a ma avea. Si-a luat libertatea de a ma lasa ratacit in focul pasiunii ei, in adancul acela fierbinte ce nu impunea.
Mi-a citit trupul cu buzele fierbinti, a urcat spiritul si mintea in extazul gustului meu pana dincolo de limita gustului ei, atat de dulce si atat de alb.
M-a strans si m-a eliberat in secunde numarate doar de setea ei de mine.
I-am gustat umezeala ochilor ivita din pasiunea de a ma avea, i-am dat trupului viu spiritul vorace al Vulturului din mine. Am luat pe buzele mele gustul femeii eliberate si dezlantuite.
I-am invelit trupul in forta si in tandrete ca apoi sa sorb urma asternutului pe care l-a strans in pumni cu avalansa unui extaz ce imi scurtcircuita trupul si imi ducea mintea dincolo de orice limita.
Extazul meu a fost doar extazul ei descatusat….
Extazul ei….aerul rarefiat al inaltimilor spre care am dus-o….
Un vis… Balada blondelor iubiri....
 

26 decembrie 2009

27 decembrie 2009 - Nu ma-ntreaba nimic....

video

Nu ma-ntreaba nimic in noaptea asta....nu am sa stiu sa iti raspund....si atunci am sa tac si sa ascult taceri de gheata in Decembrie...

22 decembrie 2009

Un An....

Din 13 cuvinte pot tese o panza a anotimpurilor ce se lasa desenate intr-o ireversibila dorinta de frumos.
Din 13 cuvinte pot inmanunchia un an de simturi si zambete fara sa pun intr-o balanta egoista sforile marionetei hade.
Din 13 cuvinte pot sa gust mistuirea unui fluture poposit intr-un colt de lumini si umbre.
Sunt doar 13 cuvinte pe care am incrustat zborul nauc spre aerul rarefiat al inaltimilor.

Primavara....
Un balsam de muguri prinsi in parul carunt al castanilor si mangaiati de ploaia blanda a nasterii.
Carari unduioase si un pas timid spre o scara ce isi contureaza arhitectura pe cerul albastru.


Vara...
Un lied neconsacrat asternut pe corzile unei viori de mult uitata intr-un colt prafuit.
O vioara manuita de degete lungi si calde mereu in cautarea sunetului armonios ce face arcusul sa nu aiba nevoie de sacaz.
Un dor cumplit de a musca din tarmul marilor si a de a insira melodia coralilor pe balustrada scarii ce isi faureste noi trepte.
Furtuni calde si ravasitoare ce au racorit cu fulgerele lor pamantul avid de apa.
Ochi negri si albastri ridicati din spuma marilor spre linia ce da iluzia ca vreodata Cerul si Pamntul se unesc.
Si mult Rosu...


Toamna...
Stanci abrupte si alunecoase pe care au poposit frunzele timide in caderea lor.
Carari intortocheate si pline de pasiune, insiruite pe scara ce atinge timid cerul acoperit de nori grei.
Rasete si dans haotic printre fulgerele furtunilor mistuite.
Albastru. Mult albastru.
Un desen al fluturelui proiectat pe iluzia rebelului fara cauza.
O fetita balaie imortalizata intr-un tablou ratacit in holul unei biblioteci si o semnatura pe un vers fara prolog...


Iarna...
Amintiri ce fug haotice printre fulgii jucausi. O plapuma calda si alba asternuta la picioarele scarii ca un omagiu adus culorii albastre.
Lumini reflectate in aerul rece si taios ce imping multimea anosta spre cautari cotidiene.
Fascinatia lied-ului mut rasfrant peste arcusul viorii ingradita in taceri ce vorbesc in limbi priomrdiale.
Un rosu estompat de micisme...
Un albastru perpetuu regasit in albul imaculat al avalansei ce mangaie stancile abrubte.
13 cuvinte ce definesc Iubirea....
 

21 decembrie 2009

Mistuire...


Il privesc. Aripile rasfrante degaja o oboseala trista. Privirea ratacita pe copertiile cartilor si-a pierdut lumina aceea ce imi dadea siguranta ca versurile sunt vii.
Eu zambesc si privesc spre zidul de dincolo de fereastra deschisa. Aerul rece deseneaza pe cerul sticlos chiciura unei dimineti ce ma invaluie intr-o tandrete aparte.
Imi intorc privirea spre jocul oglinzilor. Imaginile se suprapun cautand sa se potriveasca in jocul de puzzle intins pe podeaua unei mansarde ce in mare parte imi este necunoscuta. Irizarile de lumina isi cauta locul in negurile atat de inspaimantatoare pentru celelalte vietati.
Pasesc in negura. Imi gasesc usor drumul spre celeritatea furiilor. Le privesc detasata si zambesc. Nu exista indicatoare. Este un paienjenis rece si incolor desenat de o mana sigura. Imi este din ce in ce mai cald in mine. Recunosc la fiecare pas armele taioase si elaborate a unei incrancenari ce defineste fara echivoc centura unei dualitati meschine. Iau in palma ratacirile si le ascult tanguirile transpuse intr-o voce stinsa si trista. Le asez pe obrazul meu cald si mainile se transforma in prelungirea unor mangaieri de culoare rosie. Caut in jurul meu o stanca.
O zaresc intr-un colt in care intunericul inca nu a ajuns. Le asez acolo si imi lipesc buzele pe buzele lor strangand in sarutul acesta toata lumina din mine. Vocile se linistesc. Mutenia lor construieste scara unor lacrimi ce in timp vor da nastere la izvorul Stancii.
Imi dau seama ca aproape am ajuns la capatul drumului. Intorc privirea in incercarea de a lasa un alt semn, un alt cuvant sau cel putin un picur din magia apei ce trece linistita prin ecluzele timpului. Nu il gasesc sau cel putin in acest moment nu il vad. Constientizez ca daca ma intorc si pasesc dincolo de pragul intunericului niciodata nu o sa mai pot deschide ecluza sa las un semn.
Dar mai vreau asta?
Stiu doar ca nu mi-a fost si nu imi este frica sa simt....
Sarut pragul dintre intuneric si lumina.....
Pasesc...
Lumina ma inunda si aroma de vanilie ma invaluie protector.
Vad fetita balaie imortalizata in tablou. Ii zambesc.
Ce pot sa inchid untr-un sertar?
Heinrich Heine si-a scris Prologul urcand in aerul rarefiat al inaltimilor...
Eu?
Doar intreb...
Spune-mi cine te-a mai purtat prin nori?
Si spune-mi cine te-a mai visat in culori?
"Aceste iubiri violente au finaluri brutale si in triumful lor se sting ca focul si praful de pusca..... pe cand se saruta, se mistuie....."
 

18 decembrie 2009

Tandreatea unei cafele....



Oamenii normali cred ca nu se trezesc.
Ma uit in tavan la aceiasi crapatura anosta pe care la fiecare zugraveala o ocolesc.
Ma lovesc cu cotul de marginea patului in timp ce incerc sa ma scarpin in talpa.
Chiar trebuie sa fac dusul ala?.... Si pleoapele refuza sa se dezlipeasca. Apa e verde..cahhh...
Nu-l intreb nimic, pe dus, pentru ca este inutil. Ma las in voia apei broscoase.
Sunt si eu si apa intr-o sinergie ciudata. Ei ii este sila de mine iar eu o vreau vascoasa. Niciodata nu am ajuns la un compromis.
Am pus calcaiul pe sifonul absorbant si am scuipat din mine matasea broastei. E normal?Ma invelesc in prosopul moale si pasesc pe gresia rece fara sa ma sterg pe talpi.
Borcanul de ness de pe masa imi face cu ochiul. Inalt, cu capacul alungit, bustul placut proportionat si fundul de-a dreptul gnostic…hihihihi
Am tendinta sa-l ignor . Dar nu se lasa. Imi zambeste ironic si imi arunca ocheade desantate. E un pervers.
Stie ca ma starneste
Stie ca otrava ce o degaja .... a nuu.... spera in sinea lui ca anosta crapatura din tavan se va astupa vreodata. E hilar sentimentul.
Apa fierbinte. Inodora, insipida, incolora.
O lingurita cocarjata de timp....
Zahar?
Nu raspund...inca ma doare cotul.
Ness-ul se revolta. Nu are replica.
Zambesc!
Lingurita cocarjata isi face datoria.
Zahar?
Rad!
Oamenii normali nu cred ca se trezesc...
E dimineata si ninge ca in Esenin si in Poema Rusa....
Cat imi e de cald?
Cat nu imi este de frig....

16 decembrie 2009

Tacutele taceri....

Am avut o perioada in viata mea cand a scrie scrisori era o stare de Gratie care nu se poate interpreta.
Scartaitul stiloului chinezesc pe hartie mi se parea ca dadea o muzica atat de potrivita cuvintelor incat se realiza inevitabil o lume de dincolo de hotare. Culoarea cernelii Hero, care fie vorba intre noi era foarte ciudata, avea o savoare aparte. Si scriam multe scrisori.
Undeva in lumea aceea intotdeauna existau si taceri. Se datorau conjucturii sau pur si simplu liberului arbitru. Dar tot acolo, indiferent de "adrisant", intotdeauna exista comunicarea. Nu o pierdeam niciodata.
Pentru mine si pentru tine tacerea, uneori, imbraca forma comunicarii celei mai evoluate. E ca si cum spui, banal, dincolo de cuvinte. Dar exista.
Cand se intamplau tacerile astea?
Se intamplau cand imi acordai spatiul meu, spatiul in care sa ma simt in siguranta alaturi de mine, de intrebarile nascute din cine stie ce motiv, de framantarile aberante din predispozitia mea spre a te urma pe tine acolo sus.
Imi dadeai spatiul asta pentru ca sa ajung eu la o intelegere aproape de sufletul meu, o intelegere care sa-ti confere tie posibilitatea de a ma vadea zambind.
Si atunci taceai. Uneori era atat de frustrant incat imi venea sa te dau cu capul de toti peretii intalniti in cale. Alteori se nastea in mine o indarjire si o dorinta atat de acerba de a te face sa spui macar un cuvant, incat ma sufocam. Si nu am reusit sa te fac niciodata sa vorbesti decat atunci cand cercul se inchidea.
Ma ascultai, ma urmareai cum "vorbesc" singura, imi sorbeai fiecare cuvant si fiecare gest. Si taceai. Nu schitai nici macar un zambet. In mine urca revolta pentru ca asteptam o confirmare, o aprobare a ceea ce am spus, un semn ca ai inteles. Dar nimic….
Apoi ma linisteam. Incetam sa ma mai zvarcolesc in micimea dorintei mele orgolioase de a te face sa vorbesti si incepeam incet, incet sa-mi vad de ale mele. Acele ale mele pentru care aceasta tacere era mai mult decat necesara. Momentele cand treceam in aceasta faza erau cele mai minunate. Pentru ca atunci era o perioada in care nici eu nu vorbeam decat in mine, in capul si in sufletul meu.
Uneori te priveam cum ma privesti, cum ridici usor spranceana stanga, usor amuzat. L-am interpretat intotdeauna ca pe un mic gest de furie si revolta oarecum, pentru ca ma linistisem si nu mai vorbeam. Ma simteam victorioasa, apoi incepeam sa regret ca simt asta. Dar asa era si nu pot sa neg. Daca in acel moment ai fi scos un cuvant eram in stare sa te scuip intre ochi….
Si apoi iarasi reveneam la ale mele pana cand cercul se inchidea.
Si atunci era un efluviu de cuvinte, ceva atat de haotic incat te pufnea rasul de fiecare data. Ma exprimam, gesticulam, nu te lasam sa vorbesti pentru ca imi era teama ca o sa imi pierd sirul ideilor si nu mai pot spune tot ce am simtit.
Dincolo de toate aceste trairi la un mod intens, in tacerea ta imi vorbeai. Imi transmiteai starile, imi transmiteai siguranta, imi urlai prin tacere faptul ca esti acolo cu mine. Si daca ai fi vorbit te-as fi detestat.
De ce se intampla tacerile?
Se intampla in momentele in care eu trebuie sa iau o decizie grea, o decizie referitoare la o actiune care mie mi se parea controversata. Dar aceea era decizia mea, eu trebuia sa o iau, eu trebuia sa spun da sau nu. Si atunci tu imi acordai spatiul necesar ca sa pot sa fac asta fara sa ma influentezi in decizia mea. Dar stiam, fara nici un dubiu, ca indiferent ce as fi decis ai fi fost alaturi de mine.
Tacerea ta este si necesara si importanta, tacerea ta este acum suportul meu, este palma ce aduna lacrimile mele, este locul pe care mi-l daruiesti neconditionat ca sa pot vorbi, este furtuna si acalmie pe o mare ce mi-o rasfarangi pe buzele insetate….
Oamenii care se iubesc, care se simt, pot comunica si prin tacere. Si incet vor veni valurile acelea de cuvinte, monologurile acelea, revoltele, tandretea care aduc cu ele zambetul…
Ce va fi dupa tacere?
Nu stiu….
Trupul vorbeste, ochii vorbesc, respiratia vorbeste…si tacerea….tacerea vorbeste cel mai mult si mai curat….e un ritm ce danseaza in cuvintele "te iubesc"…nu se uita….e acolo mereu…
De ce crezi ca am ochii albastri?
Pentru ca te iubesc in tacere…….
 
 

14 decembrie 2009

Invata-ma sa plang....


Oamenii alergau...Subjugati de dorinta puterii de a impune culoare unor zile ce de multa vreme au fost pictate.Avizi, incrancenati si .....
Nu pot descrie imaginile, nu gasesc cuvintele in sufletul meu.
Azi, pentru prima data, am avut senzatia ca zambetul a fost luat prizonier.
Azi am ratacit printre ramasitele unei toamne ce m-a impins catre o mana intinsa, azi am simtit cel mai tare in mine stiletul de gheata rascolindu-mi fiinta cu puterea si violenta unei tornade.
Nu eram nici cititor si nici scriitor. Nu eram nici macar umbra unui castan batran ce stie sa-si astepte iarna cu semetie.
Iti aduci aminte ce imi spuneai in cafeneaua in care cainii au voie sa bea apa?
Eu da!
Zambetul tau de atunci mi-a acoperit rana vie. Stiam ca o sa vina clipa in care autismul meu se va face tandari pe un caldaram dur si rece din granit.
Si ai stiut si tu.....
In mica lume a versurilor scrise cu verde imi asteptai tipatul cu infrigurare si dragoste. Dar nu puteam atunci sa tip. Imi inghetase muzica in suflet si ritmul a pierit zdrobit de mutenia frunzelor imprastiate pe pamantul aproape inghetat...
Alinta-ma suflete si invata-ma sa-mi plang rana stiletului de gheata. Invata-ma sa rad iarasi cu sufletul si sa-mi cant anotimpurile.......cu dor....

9 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Foamea de absurd...


Luxul compartimentului a devenit deja ceva banal. Un stereotip aruncat doar in fata incepatorilor care nu si-au masurat inca extazul unor calatorii pe muchie de cutit.
M-a rapit oboseala si m-a invaluit in patura ei mitoasa incercand sa ma faca sa uit pe ce taramuri mi-am dus pasii goliti de noroiul cotidianului ce mereu imi rezerva surprize.
Nonsalanta cu care il priveam pana acum pe conductorul gras, pe a carui fata se adunau necontenit picaturile de sudoare, a pierit intr-o gara in care fulgii de nea se jucau cu luminile lampadarelor trecute de mult de varsta senectutii.
In asemenea momente imi este greu sa privesc framantarile personajelor din vagonul restaurant. Asa ca am preferat de data aceasta sa iau cina in compartimentul meu. Nimic special, doar ca vinul mi-a intetit starea de moleseala si am inchis ochii in perspectiva dorita a unui somn profund si odihnitor.
Nu a fost sa fie asa. Ochii personajelor intalnite in trenul acesta au inceput sa apara din ceata timpului perindandu-se intr-o parada luxuoasa de simturi.
Culoarea nu mai avea importanta. Erau doar bantuiti de furtunile launtrice ale sufletului, de furia de geniu ce le rapea atat de dorita liniste. Ravasiti de tornadele negre din suflet, ochii ma inspaimantau prin luciditatea cu care isi constientizau singuratatea ce ii coplesea si ii inlantuia in mrejele ei infometate de sangele cald al pasiunii. Nu era o scarba de sine. Din contra. Era o revolta mistica impotriva vointei ce se straduia sa dea un sens singuratatii, era efectul la caderea cu prea mare luciditate in adancurile constiintei. O constiinta ce da cumplita senzatie de vid interior ce nu poate fi vindecat.
Am deschis ochii pentru a alunga chipurile contorsionate de efortul de a scapa din inclestarea unei singuratati voite. Am privit pe geam. Picaturile de apa ce se rostogoleau din cer loveau trenul si incercau sa spele urmele insangerate ale sufletelor ratacite in luxul derizoriu al aventurii.
Palpam cu aripile sufletului durerea stiletului de gheata. Simteam nevoia acuta de a topi in mine ridurile atasate de un zambet sardonic impins spre lume de o revolta continua impotriva prejudecatii si a fricii.
Detest frica. Detest mirosul ei de putreziciune ce duce spre o nehotarare aproape palpabila in sangele ce impinge dorinta spre alte sfere. Detest lasitatea acceptarii unor micisme ce imprastie umbre reci pe culoarea vie a unor inaltimi pe care le-am palpat.
Am obosit. Inchid ochii si imi alint avalansa din suflet cu Baudelaire....
...."M-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"....
Conductorul anunta o gara. Nimic nou. Aceleasi lumini, aceleasi suflete schingiuite ce spera ca pot achita o nota de plata aruncata in vant de un coductor gras si transpirat...raises...all in and stand up!!!

8 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Alinta-ma suflete.....


Gasesc in fiecare calatorie in simturi ceva ce mereu asociez cu o aroma. O aroma ce imi da sentimentul acela de implinire si confort pentru a privi totul in jurul meu, in culorile mele. De afara poate sa para o nebunie, un cliseu, ce te duce cu gandul ca ma invart in propria mea lume fara sa vad contrastele exterioare. De fapt contrastele astea ma fac sa pot rataci nestingherita in lumi mai greu vizibile si cu arome rar intalnite, fara sa imi smulg picioarele din realitatea cotidiana.
Am pasit in cafenea. Si de aici incepe aventura intr-un spatiu usor palpabil si in acelasi timp atat de vizibil aranjat pentru a oferi o parte din sufletul creatorului.
Ar fi stupid sa trec, fara sa descriu, peste aroma aceea unica. Aburul boabelor de cafea proaspat macinate se transpunea intr-o incantatie divina ce se imprastia in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Linistea era impletita intr-un fuior abstract de lemn si panza pe care isi puneau amprenta personalitatea tablourilor ce tinteau in sufletul meu latura incursiunilor spre un necunoscut pasnic.
De ce oameni si de ce simturi?
Intr-un asemenea cadru am cunoscut Omul de dincolo de versurile cantecelor cu care mi-a alintat sufletul cativa ani, in siruri de cuvinte scrise cu acea culoare ce intotdeauna mi-a dat siguranta continuitatii: verdele!
Ochii vii, cu scanteieri diamantine ciudat ivite de dincolo de culoarea lor blanda, mainile mici si delicate cu degete subtiri ce conturau gesturi sigure, izvorul de energie imprastiat dincolo de noi si de aromele cafelei, m-au facut sa urc incet intr-o lume in care sa ma simt in largul meu.
Mi-am umplut sufletul de cantecul plin de umor si de rasul nonsalant alaturat peretilor pe care probabil mii de maini au lasat mesaje, pe hartii colorate, in asteptarea unui raspuns ivit din neant si care sa aduca exceptionalul intr-o lume cenusie si plina de tristete.
Dansul luminilor si al oamenilor din cafenea ma facea sa-i privesc reactiile ivite parca dintr-o emotie ce nu si-o vroia expusa. Nu epata, dar recunostea in fata lumii ceea ce este cu un curaj greu de masurat si de raportat.
Intr-o cafenea unde oamenii isi aseaza sperantele pe bucati de hartie colorata, unde cafeaua este parte din nectarul zeilor, unde zambetul a fugit si unde cainii au voie sa bea apa, am gasit Oameni liberi si frumosi.
Zambesc si merg mai departe strangand la piept acea parte din lumea asta ostila ce ma face sa-mi fie cald in mine……
Alinta-ma suflete si atunci florile batranei se vor incrusta in timpul nemasurat al unor melodii ce zugravesc culoarea vietii…..
 
 

3 decembrie 2009

Calatorii si oameni - Colectionarul

Aparate de fotografiat vechi si ceasuri ale caror branci erau oprite intr-un timp neimaginat si nestiut. Asta am vazut expus si pazit cu sfintenie de colectionarul ajuns sa-si pripaseasca pasiunea in targuri de vechituri.
De statura medie, imbracat intr-o canadiana maro, omul mi-a dat initial senzatia ca poate duce un dialog din care eu sa am de invatat o multime de lucruri despre mecanismele ce vor sa imortalizeze timpul. Fata ridata, ochii mici si apropiati deasupra unui nas acvilin ce trona deasupra unei guri ale carei buze desenau un rictus, ce se vroia probabil un zambet condescendent fata de curiosii ce ii evaluau marfa in functie de cunostintele lor. Ne-am aplecat asupra aparatului de fotografiat uitat de vreme in colectia lui si am incercat sa-i dam un pret.
M-am apropiat de masa pe care erau expuse ceasurile.
Un gand hazliu mi-a dat tarcoale si am incercat sa-mi imaginez un domn imbracat intr-un costum de tweed lejer si purtand la buzunarul vestei un ceas cu lant in interiorul caruia chipul iubitei isi lasa patina timpului masurat numai pentru a avea un reper palpabil. Am zambit acestui gand si am revenit la realitatea inconjuratoare in nedumerirea si revolta colectionarului fata de intentia insotitorului meu de a-i fotografia taraba.
Am avut o senzatie stranie si atunci mi-am pus intrebarea de ce oare a venit intr-un targ de vechituri sa-si insire visele ratacite in trecut?
L-am privit cateva secunde si i-am citit in privire rautatea amestecata cu vehementa cu care isi apara "jucariile" timpului.
I-am inteles frica din priviri. I-am inteles dualitatea ce isi facea loc prin printre buzele urat arcuite.
Am inteles ca, desi isi expusese acolo toata viata lui, pe o taraba improvizata, in mijlocul unui targ noroios, desi le pusese amprenta mercantilitatii, nu dorea ca nimeni sa le atinga. I se parea ca orice privire profana pateaza sentimentul lui de apartenenta si povestea fiecarui obiect expus.
Din nou m-a incercat acea senzatie stranie. Un fel de tristete nemasurata impletita cu o dezamagire profunda.
Un om rau, mi-am spus in sinea mea si apoi am incercat sa imaginez varii scenarii in care batranul colectionar isi inclesta mainile inghetate de aparatul de fotografiat vechi si cum ochii mici stralucesc la vederea bacnotelor intinse de o mana, ce in nici un caz nu era condusa de un suflet care sa apreciezie valoarea intrinseca a obiectului pus la vanzare.
Nu mi-am inteles nici o secunda tristetea si pe de alta parte nu l-am inteles nici pe el.
Ce pot sa-mi imaginez?
Ca fiecare din acele ceasuri si fiecare din acele aparate de fotografiat aveau o poveste pe care mi-ar fi placut sa o ascult din gura unui gentelman imbracat intr-un costum de tweed lejer si cu un ceas cu lant in buzunarul vestei. Si da! Neaparat cu o pipa incovoiata din lemn de cires din care aroma tutunului amestecat cu vanilie sa ma infioare si sa ma faca sa cred ca brancile unor ceasuri expuse pe o taraba nu s-au oprit intamplator la anumite ore....
This is the world of cherrywood pipe........

30 noiembrie 2009

Calatorii in simturi - Intre Vultur si Prada...


Intre vultur si prada este acea relatie care il face pe unul sa prospere si pe celalat sa supravietuiasca.
Este acea intelegere in care, privind-se in ochi, unul intelege ca este acolo ca sa continue povestea de succes a ambelor specii.
Nu pot exista unul fara altul!
Se masoara din priviri, se urasc inevitabil si totusi ei stiu ca formeaza un intreg.
Este un dans al mortii sau al vietii, din care scapa cine poate!
Unul e condamnat. Nu stie dar este!
Unul va pieri din aceasta inclestare. Unul va pieri de foame sau unul va pieri pentru ca celuilalt ii este foame.
Ati vazut legatura mai stransa?
Exista iubire mai mare?
Noi, oamenii, mereu intelegem gresit. Altfel declaram mereu ca mai bine mor eu decat iubirea mea!
Stim ca suntem mincinosi, stim ca nu avem puterea de a ne darui asemenea prazii.
Ce sa facem?
Am putea sa ne intelegem!
Daca ne intelegem atunci va rog pe toti sa renuntam la atributul de oameni si sa recunoastem ca suntem animale de prada!
Si mai ales ca suntem animale!
Nu este vina noastra!
Asa strigam toti!
Este vina noastra pentru ca influentam tot ce ne inconjoara!
Este vina noastra pentru ca tinem in viata puii care nu se pot descurca.
Este vina noastra pentru ca ne jucam cu soarta. Credem ca ni se cuvine sa alegem!
Va dati seama ca finalul e neplacut. Pierdem. Selectia naturala a aparut ca o necesitate.
Nu e o gluma!
Si peste betoanele noastre vor fi iarasi Codrii Vlasiei!

Intre vultur si prada exista ceva ce mereu simtim. Foamea si foamea!
A unuia de a se aventura din inaltul cerului spre ochii mijiti de spaima ai prazii, pentru a-si lua forta de a contempla lumea de acolo din aerul rarefiat al inaltimilor.
A celuilalt de mica ustensila intr-un sistem ce are o utilitate definita si fara aspiratii.
Amandoi sunt condamnati. Amandoi pier pe limba lor.
Vulturul pentru ca e Vultur si Prada pentru ca e Prada.
De ce condamnati?
Pentru ca noi ii condamnam. Pentru ca noi refuzam sa vedem indestructibilul acela sublim dintre ei.
Noi, cu satietatea dorintei de a influenta ceva ce nu intelegem. Noi care daramam zidurie singuratatii atat de unite dintre Vultur si Prada.
Noi care credem ca nu exista egal intre imensitatea cerului unde isi desfasoara Vulturul aripile, unde face el umbra si imensitatea pamantului unde Prada cauta perpetuarea.
Exista vreo diferenta intre noi si ei?
Tu Prometeu cu un ficat esti mereu dator!

28 noiembrie 2009

Indolenta unei table de sah...


Indolenta sertarelor cu ochii vamuiti de promiscuitate m-a facut sa sterg azi praful de pe balustrada unor inceputuri.
Diversitatea experientelor mi-a intins pe palme parfumul de neuitat al mosc-ului indepartat, modelat de maini imbibate cu sangele mamiferului lipsit de coarne, cu caninii superiori indreptati spre o zare intuita numai de el. Prada parfumului si transcendentalitatea lui in substanta secreta ce infioara, afrodisiacul perfect ce aproape ca a dus la disparitia speciei.
Nu ma infioara gandul asta, chiar ma face sa zambesc vis-a-vis de dorinta de expansiune a omului.
Hmm! Sertarele!
Poarta spectrul unor abilitati speciale in care fiecare ochi isi are un grad de vigilenta ce te impinge sa inchizi cu cheia mercantilismul si sa scobesti cu bistiriul cinismul dadator de atatia fiori.
La momentul cand scriam aceste randuri imi priveam fluturele. Vioiciunea culorilor din aripi imprastia in camera o dorinta inerenta de zbor. Isi arunca din cand in cand ochii spre fereastra deschisa si privea cerul toamnei, fara ca sa razbata din gestul acesta o atitudine de revolta pe norii grei ce ii acopereau albastrul atat de dorit.
Am zambit......
In momentele acelea imi doream sa am talentul lui Murillo si sa daruiesc lumii o alta imagine a vanzatoarelor de fructe. O alta imagine a strugurilor nuzi in soarele plapand, o alta imagine a gutuilor si a sufletelor ce isi iau dulceata dintr-o podgorie neincrustata in sertare indolente.
Fluturele isi savureaza in oglinda ovala culoarea vie. Isi priveste cu incantare stralucirea dar in acelasi timp deseneaza pe peretii albi umbre ale unor calatorii viitoare ce deja au trecut...
Nu il paraseste nici pe poetul ce in nebunia lui a desenat ciupercile otravite pe tavanul ilustru al unor trairi niciodata intelese si nici pe acel ce i-a daruit in versurile lui prologul unei intermitente escaladari pe colturi de stanca....
Zambesc si mi-e cald in mine.... e sah mat.....
 

26 noiembrie 2009

Calatorii si oameni - Interviu cu un Vampir...


Nu ma asteptam ca batranul sa accepte invitatia mea la o siesta cu cognac si cafea. Nu ma asteptam nici macar sa fiu atat de emotionata.
Acest personaj misterios mi-a starnit interesul cand am citit in Cartea de Onoare a unui vernisaj cuvintele ce defineau viziunea lui asupra tablourilor cu tenta puternic avangardista ale tanarului artist. M-a uimit atunci profunzimea cuvintelor si forta cu care isi etala lupta impotriva formelor si traditiilor consacrate. Paradoxal era faptul ca transmiterea mesajului nu imbraca o forma indrazneata, de unde am dedus ca pe undeva traditia e sadita in sufletul lui, dar in alta forma.
Am plecat de la vernisaj foarte hotarata sa obtin o intrevedere cu acest om. Am facut toate demersurile si iata-ma in fata personajului ce mi-a starnit curiozitatea copilareasca si m-a facut sa imi pun serios problema existentei "vampirilor".
Am intrat in Arte Caffe, o cafenea ce se afla intr-unul din vechile turnuri ale cetatii medievale. Imi place cafeneaua asta pentru aerul ei boem, pentru muzica superba ce te invaluie si mai ales pentru rafinamentul ospatarilor.
Batranul Vampir ma astepta la masa. L-am zarit de cum am intrat. Parul complet alb si barba desavarsit aranjata ii dadeau un aer superior si misterios. Era imbracat intr-un sacou de catifea crem si o camasa alba cu dungi de aceiasi culoare. Tinuta era completata cu un batic ingenios legat ce se asorta perfect cu ansamblul si ii dadea aerul unui poet scapatat.
Ochii incredibil de negri si nasul acvilin intensificau senzatia pe care ti-o dadea atitudinea de pasare de prada.
Cand m-a vazut a zambit sardonic, precum vulturul ce si-a indentificat prada, si m-a invitat sa iau loc. Ne-am salutat politicos si am facut cunostinta. Ca din senin pe masa cu suprafata de marmura au aparut doua pahare cu cognac si doua cafele cu frisca.
Am ramas placut impresionata cand personajul meu misterios si-a aprins pipa. Am zambit. Amestecul de tutun si vanilie m-a invaluit placut si m-a facut sa pasesc in lumea lui. Cu o voce baritonala si asezand tacticos foarfeca cu care a taiat tutunul in tabachera speciala, m-a intrebat:
- De ce ati tinut sa ma cunoasteti?
Iata-ma pusa in postura de a alege in a dezvalui adevaratul motiv sau de a servi un stereotip de conjunctura cu destula ironie incat sa para veridic. Am ales "agresivitatea" adevarului.
- Pentru ca m-ati facut sa imi pun cu adevarat problema existentei vampirilor. Stiati ca asa sunteti poreclit in micul burg?
A ras. Nu parea deloc impresionat de agresivitatea mea.
- Da, stiam.
- Pe ce considerente v-ati insusit aceasta porecla?
- Nu sunt considerente. Este o realitate. Am ajuns la venerabila mea varsta hranindu-ma doar cu iubire. Am alunecat mereu intr-un spatiu in care, in general, oamenilor le este frica sa paseasca. Cand spun oamenilor ma refer in cea mai mare masura la femei.
- Predindeti ca ati deslusit eternul feminin?
- Nu. Nici nu am cautat asta. Am cautat in fiecare femeie esenta ei pura. Nici una dintre aceste esente nu are acelasi miros.
- Suna a De Sade. Si am zambit privindu-i mainile perfecte ce se desfasurau in fata mea in gesturi lascive si aparent nedirijate mental.
- Nu am ajuns la perfectiunea nebuniei marchizului si nici nu imi doresc asta. Pervertirea pe care am aplicat-o asupra femeilor a fost de factura unui troc convenabil de ambele parti. Le-am gasit vulnerabilitatea si le-am daruit ceea ce doreau. Este cea mai sofisticata forma de iubire.
- Asta v-a facut cinic sau v-a imprastiat sufletul in mii de cioburi?
- Asta imi da puterea. Iubirea lor imi satisface ego-ul de pasare rapitoare, imi deschide perspective de cunoastere pe care nici macar nu le banuiti. Este fascinant sa sorbi sangele unei femei pasionale si cu toate astea ea sa ramana vie in urma ta. Este o definire, o marcare pe viata, inca un pas spre cucerire. Din pacate asta nu ma face nemuritor. Dar nu regret. Mi-as fi dorit sa mor de tanar ca sa nu ajung sa-mi sondez toate conflictele.
- Va intoarceti vreodata privirea inapoi?
- Nu. Detest ciorba reincalzita, ca sa folosesc un termen neacademic dar atat de uzual si cuprinzator.
- Ati iubit?
- Da. Fiecare femeie in parte am iubit-o total pana in momentul cand am plecat. Am dat tot. Am muscat vorace din dorinta lor de a se simti in inaltul cerului, le-am dus pana acolo si le-am dus dincolo de ce credeau ele ca sunt. Le-am aratat cum este sa supravietuiesti cu aerul rarefiat si tot asa le-am dat drumul. Le-am insemnat pe viata cu fierul rosu al propriei lor vointe.
Am ramas fara replica. Am constientizat in acel moment ca trebuie sa plec de acolo si ca nimic in viata nu este intamplator. A ramas putin surprins de reactia mea dar mi-a respectat dorinta. Mi-a zambit ingaduitor si vocea acea patrunzatoare mi-a ramas in memorie:
- Candva o sa ne mai reintalnim. Nu sunteti inca pregatita sa zburati la inaltimi. Sarut mainile!
Am iesit din cafenea si pentru cateva momente am ramas tintuita in mijlocul drumului savurand aerul rece ce imi sfredelea plamanii.
Ochii negri ai Vampirului mi-au aratat o alta lume......

25 noiembrie 2009

Calatorii in simturi - O alta mansarda

- Buna dimineata. Surprinzatoare vizita pentru prezenta unui zambet atat de cald.
- Te deranjeaza?
- Nu. Ma intreb insa daca ai venit cu gandul sa acoperi oglinda.
Am zambit si i-am privit fata distorsionata de o spaima nedefinita. Gandul mi-a zburat atunci spre toate zvarcolirile ei raportate la ce o inconjoara. Mi-am adus aminte cum, cu mult timp in urma, imi spunea printre lacrimile reci ca numai cinismul conteaza. Mi-am adus aminte de starea aceea de frig pe care am simtit-o cand mi-a spus asta. Imaginea creata de ea atunci era a unei lumi seci in care iubirea devenise un troc din care fiecare incerca sa scoata cat mai mult profit. Dividendele nu le luase in calcul si in acele momente sforile devenisera o ipoteca a crezului ei.
A fost ziua cand marioneta mea a capatat in dar hidosenia.
Am zambit din nou si am intins mana spre fanta de lumina....
- Vrei sa facem un schimb?
Vocea ascutita a papusii m-a scos din caldura visului alb. Am privit-o si am cautat in ochii ei ceva care sa-mi dea certitudinea ca ce doreste sa imi propuna nu este un joc. Nu am gasit.
- Ce vrei sa schimbi si pe ce?
Si-a dat seama ca am devenit defensiva si rasul malefic a imprastiat fanta de lumina jucausa.
- Lasa-ma un timp in lumea ta si daca o sa-mi placa gustul promit sa ma retrag singura! Oricum de invins m-ai invins!
Intr-o oarecare masura gestul ei m-a surprins. Pe de alta parte aceasta dihotomie a renegarii ei ma amuza. Mi-am pus o singura intrebare la care nu ii stiu raspunsul: o sa pot continua sa zambesc alaturi de hidosenia ei in lumea mea?
- Sunt de acord cu o singura conditie. Sa nu iti manuiesc eu sforile!
- De acord!
Am stins tigara si m-am ridicat de pe scaunel. M-am apropiat de papusa hidoasa si i-am dezlegat sforile. Am privit urmele lasate de acestea pe lemnul uscat de timp si trairi. Am realizat in acel moment ca am deschis o usa in care jocul a devenit o realitate pe care o sa fiu obligata sa o privesc prin ochii sticlosi si plini de cinism a unei marionete ce si-a parasit coltul mucegait sa caute confirmari a unor anotimpuri pe care le-a vazut doar prin ochii mei.....
Am coborat din mansarda zambind si cateva minute mai tarziu simteam in aerul crud de toamna aroma frunzelor in caderea lor pe un pamant ce mereu asteapta ceva......
Nu o sa intreb, doar o sa spun....te iubesc......

24 noiembrie 2009

Da, stiu!

Aroma cafelei m-a invaluit incet si starea de oboseala a inceput sa se risipeasca in jurul meu cautandu-si alte colturi de explorat.
Volumul cu poezii a lui Eminescu se odihneste pe masuta. Caldura placuta ce ma inconjoara imi da o stare de liniste dorita. Gandurile se aranjeaza intr-un noiembrie in care am trait multe si foarte intense.
Zambesc.
Aripile fluturelui deseneaza pe peretii albi umbre jucause. Nu e nici vesel si nici trist. Imi da senzatia ca nu isi gaseste locul. Dupa mai multe incercari se aseaza pe volum de poezii. Contrastul dintre culoarea mohorata a copertii si aripile lui imi arata inca odata lumina ce o degaja in jurul lui.Il privesc. Nu spune nimic. Ochii negrii au strafulgerari taioase si nemultumirea i se citeste in aripile ce parca nu vor sa-si gaseasca linistea.
Imi adun curajul si il intreb:
- Ce nu intelegi?
- Tu sa imi spui....
Tacerea se asterne in camera. Puterea gandurilor mele o simt strabatand lumi necunoscute dar intuite. Palpez tacerea si incerc sa imi adun gandurile razlete.....ce nu intelege?
Nu intelege ca iubesc lumina aceea incandescenta ce se naste din fiecare conflict a lui.
Nu intelege ca imprastie aceasta lumina si nici macar nu stie ca o face.
Nu intelege ca negura ochilor lui este de fapt lumina ochilor mei.
Nu intelege si nu accepta ca mereu fereastra spre lume o sa fie mereu deschisa indiferent de gerul iernilor trecatoare si de caldura innabusitoare a verilor ce vor veni...
Imi sorb cafeaua linistita si fumul de tigara descrie volute ametitoare ce se sparg in copertile cartilor a caror povesti nescrise sunt mai puternice decat tiparul. De ce?
Pentru ca sunt tiparite in suflete inveninate si dornice sa soarba nu numai lumina cunoasterii....
Intr-un moment in care am avut senzatia ca gandurile mele s-au odihnit mi-a aparut in fata ochilor tabloul fetitei. Inocenta si tacerea ei graitoare mi-au dat puterea sa inteleg...si din nou am zambit. Nu am nevoie de curaj sa vorbesc...
- Nu ai sa intelegi niciodata ca oricat de puternic esti nu te-a inzestrat Divinitatea cu forta de a ma face sa nu te iubesc. Este ceva ce nici macar tu, in universalitatea ta celesta, nu ai puterea sa faci.
Zambesc si deschid volumul de poezii....
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea...

21 noiembrie 2009

Nu e o rugaminte....


Vad cu placere grijile pe care vi le faceti si fluturele meu se bucura de protectia care i se promite.
Inafara de faptul ca ma incanta imi da un sentiment de apartenenta, la ceva, la un grup.
Aceleasi griji mi le-am facut de mii de ori pentru voi, mi le-am facut si am avut grija sa nu va impovarez.
M-am gandit de fiecare data daca va e bine, daca e totul asa cum trebuie, defapt asa cum imi doream pentru voi.
Va inteleg grija, nu inteleg lipsa de incredere si nu inteleg rautatea....
Fluturii nu pot fii tinuti in captivitate, culorile aripilor lor doar se iubesc.
Nici un noiembrie nu poate fii inchis in causul palmei si de acolo sa iti iei racoarea.
Zambetul nu se poate desena si apoi capta intr-o imagine statica de care sa iti aduci aminte.
Ma supara ca nu stiti despre zambetul meu nimic, iar despre fluturele meu ma supara ca il credeti vaca, o vaca legata la un tarus sau pripon, cum se spune pe la voi.
Fluturele meu e fluture. Daca nu sunteti in stare sa-i apreciati forta, gratia si gingasia, daca nu stiti sa-i cititi poezia, mai bine nu mai vorbim. Altfel riscam sa ne suparam.
Iar fluturele meu nu aduce suparare.
Am o rugaminte: ori ii observati curcubeul, ori taceti pe veci!
Am fost larva, am fost pupa, am fost omida si acum sunt fluture...
Am trecut si o sa mai trec prin stari pe care mi le doresc sau prin stari care o sa vina de la sine. O sa continui mereu sa imi fac griji si mereu o sa scriu ce simt.
Intotdeauna o sa pun in cuvintele mele culorile si simbolurile ce iau viata in mine.
Ce nu o sa fac?
Cred ca nu v-ati intrebat asta niciodata si mai cred ca faptul ca nu ati facut-o este amuzant!
Deci nu o sa va spun decat ce am sa fac…
O sa traiesc, o sa zambesc, o sa citesc toate poeziile lumii ce imi sunt puse la picioare, o sa haladuiesc intr-un albastru infinit si curat de vara ce mereu o sa fie etalon pentru sufletul meu.
O sa daruiesc tablouri cu zambete de fetite balaie si carti a caror poveste nu se gaseste tiparita in pagini.
Cui?
Cui simt si numai pentru cine simt……eu nu am nevoie de oameni in jurul meu ca sa iubesc. Asta este in mine si pe mine iubirea nu ma doare….

15 noiembrie 2009

Calatorii in simturi - Echivoc


Nu mai plang si nu mai strang in brate frunzele cazute din secularii castani.
Ceaiul de fructe are gust de toamna amaruie si aroma de migdale calde.
Inchid pleoapele si urc in mansarda in care sunt stivuite nimicurile vietii si marioneta ce le pazaste cu sfintenie.
In mine nu mai poate muri nimic....
O privesc zacand pe mormanul banalului si ranjind sardonic.
E iarasi satisfacuta si incantata. Cinismul din privire se rostogoleste peste mine ca un bulgar de foc si imi arde buzele insetate de viata.
Zambesc iarasi si calmul meu o pune in dificultate. Ii simt dorinta de a se ridica de pe gramada de cioburi si refuz sa fac orice gest sa o ajut.
Ma asez pe scaunel si imi aprind tigara. Dorinta ei de dialog este atat de palpabila incat am senzatia ca ma impinge dincolo de conturul oglinzii in care ma privesc. Pentru ea este un gest de referinta sa ma vada in spatele oglinzii.
Ii zambesc si raman in fata ei, neclintita in dorinta de a privi magia ce mi se desfasoara in fata ochilor.
Rascoleste cu ochii hidosi in sufletul meu, cauta innebunita ce ea crede ca este acolo si se loveste inevitabil de zidul colorat al unor simturi pe care nu le intelege.
Ii zambesc si ii spun pe un ton calm:
- Nu ai sa gasesti ce cauti. Tu ai ramas aici pe mormanul cioburilor omenesti anoste. Eu? Eu am fost undeva unde sufletul tau de paie nu o sa ajunga niciodata.
- Este o amenintare?
- Nu! Este o cosnstatare. Tu nu vrei sa renunti la sforile tale, tu chiar crezi ca putregaiul mormanelor de cioburi te-a inrait. Eu? Eu nu imi cant in suflet decat fluturele anotimpurilor. Nu ai reusit sa ma pervertesti, Hidoaso! Si ma bucur ca nu te-am crezut atunci cand mi-ai scuipat in fata cinismul tau abstract.
- Dar ma iubesti, nu?
- Da. Te iubesc pentru ca esti oglinda perfecta pe care o vad dar nu imi doresc niciodata sa o gust. Mereu esti o dovada palpabila a ceea ce ti-ai dorit sa fiu eu. Pentru asta te iubesc!!!
Am zambit. Pentru prima data din ochii marionetei mele cinismul nu a taiat si nu s-a infipt in carnea mea. pentru prima data sforile patinate de vreme si-au dorit sa nu-i lege mainile si picioarele din lemnul cu carii hapsane.
Pentru prima data am invins-o!!!

12 noiembrie 2009

13 noiembrie 2009.....


Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

11 noiembrie 2009

Povestea unui tablou....


Ratacita intr-o lume in care mercantilismul si kich-ul sunt puncte de referinta, mi-am dat seama cat este de greu sa gasesti cadoul perfect.
Acel lucru care sa defineasca cea mai frumoasa parte din tine si care sa rezoneze in sufletul celui ce il primeste.
Acel lucru care sa-ti franga emotiile in lacrimi de fericire atunci cand il privesti si sa simti ca defineste toate furtunile si anotimpurile ce le cauti in framantarile unei zile perfecte.
Am colindat zeci de magazine intr-o inversunare de copil rebel ce nu isi poate desena sotronul si stie ca daca arunca piatra o sa fie damnat. M-au invaluit alama si sticla, bijuteriile banale si fara personalitate, tablourile reci si fara expresie, cartile colorate si lipsite de continuturi. M-a invaluit progresul unor cadouri putrede si lipsite de esenta.
Am intrat in holul bibliotecii sa donez cartile. Linistea aceea plina de mister creata de mii de volume a caror coperti au uitat sa-si numere cititorii m-a invaluit ca o mantie protectoare.
Atunci am zarit-o.
Pe peretele alb din dreapta mea chipul fetitei m-a strigat.
Ochii mari si limpezi, obrajii usor ridicati si conturul buzelor ma strigau dintr-un colt de lume pusa deoparte ca sa ma hranesc din ea atunci cand foamea de frumos nu mai poate fi ostoita de cotidian.
Chipul incadrat de bucle si privirea profunda si lipsita de tristete ma indemnau sa ma gandesc cum sa smulg peretului alb aceasta mica minune.
Desenul in creion era facut de fata unei angajate a bibliotecii. Intrebari, negocieri, sperante si intr-un tarziu fetita ma privea din palmele mele.
Era cadoul perfect.
Era acel lucru care ma definea si mai presus de toate era liantul vazut de tine.
Nu pot sa descriu lacrimile si fericirea ce m-au inundat cand m-am aflat in posesia acestui mic desen.
Nu pot sa descriu tulburarea ce mi-o dadea chipul inocent al fetitei dincolo de tot ce inseamna cotidian si trecerea anilor.
Nu pot sa explic cum ai reusit sa gasesti acest liant intre fetita balaie si femeia de azi.
De fapt nu am ce sa explic...
Gasesti cadoul perfect doar atunci cand iubesti....
Azi plang, maine o sa zambesc si poimaine......

4 noiembrie 2009

Calatorii in simturi - Noiembrie...


Noiembrie....
De pe zid au cazut toate frunzele. Intr-un zbor aproape de neinteles culorile s-au imprastiat pe pamantul ce le chema.
Le cheama, le-a atras si nu stie ce sa faca cu ele. Oare ele, frunzele, vor sa se faca compost?
Are fiecare cate o poveste, are fiecare cate o reusita de clorofila.
De unde au puterea sa moara si sa renasca?
Din culori...
Din imbratisarea pamantului ce le cheama...
Din visele lor desenate in rosul aprins al toamnei...
Frunzele striga?
Nu.
Frunzele tac si in cadere. Culoarea lor stie ca pamantul le striga intr-o sete nebuna de povestea fiecareia.
Frunzele dezvelesc?
Nu.
Frunzele invelesc ani la rand acolo unde nu e nimic. Pamantul fara umbra frunzei este sarac. Si de frunza si de grau.
E totusi noiembrie...
O sa va hraniti cu tot ce nu a transformat natura. Restul e treaba mea...
Ma invelesc in fiecare frunza a fiecarui noiembrie....
Te invelesti si te vei descoperi in fiecare frunza de noiembrie...
Mi-am lasat pleoapele sa inchida ochiul intern. Intr-o liniste de toamna insetata mi-am privit fluturele.
Acompania cu antenele dansul frunzelor ce pareau ratacite. Le intelegea limbajul mut si le citea culorile pe versurile unei abstracte nelinisti.
Numara fluturele meu anii frunzelor?
Am zambit si imaginea s-a transformat intr-un lan de grau auriu si fierbinte crescut la umbra culorilor frunzelor toamnei.
Mi-a privit nedumerirea din ochi si mi-a citit dorul din suflet.
- Pentru cine cad frunzele, iubita mea?
- Pentru fiecare poveste ce se vrea traita in centrul fiecarui anotimp daruit…
A zambit si aripile si-au incetat tremurul.
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea in noiembrie…..

31 octombrie 2009

Calatorii in simturi - O singura lume


Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Aproape ca nu stiu....

Cand ne e greu un fluture exista.....

Ma uit din jur imprejur si vad zbaterea aripilor fluturelui meu.
Ma uit de jur imprejur si vad ca doar el a ramas liber. Imi place ca e liber, ma supara ca ceilalti se comporta ca inrobitii.
Nebunii mei, in aerul rarefiat al asteptarilor voastre desarte doar fluturele meu evolueaza la parametrii asteptati.
Sa va spun de fluturi?
Au atingerea grea si zborul usor. Au destula minte sa nu se lase atrasi in jocurile voastre complicate. Au destula putere sa zboare chiar si atunci cand voi aveti inima grea. Au destula putere sa va arate culoarea tocmai cand aveti inima neagra.
Va visati ca fluturele, nu-l ascultati dar cereti culoarea lui intr-un moment negru venit din incercarea voastra de a fi fluturi.
Zburdati, primiti si nu mai cersiti! Fluturele e tot acolo. El o sa va tina in viata, el o sa va scoata din incurcatura in care ati incercat sa-l duceti, din incurcatura in care v-ati bagat.
Mi-e urat sa va spun, toata speranta voastra e o zbatere de aripi. Sunteti ca floarea care asteapta polenul.
Ce polen sa va dau daca mi-ati dat numai pilitura de fier?
In coltul aripii mele, acolo unde sunt colorat mai putin, am strans speranta pentru un maine mai bun. Pe care floare sa o las.....?

Nu ma uit de jur imprejur ca sa imi vad fluturele.
Nu ma uit de jur imprejur ca sa stiu ca e liber...
Poposit de mii de ori in locuri pe care eu poate nici nu le visam, mereu a imprastiat doar culoare.
Si atunci?
Nu e intrebare, nu e recurs la memoria faptelor daltuite in cine stie ce stanci imaginate ca fiind ziduri depasite de vreme. Nu e nici macar o adiere de parametrii...
Ce e de neinteles aici?
Totul si nimic..
Visul e culoare...
Culoarea doare in ochii obositi si marginiti de crampeie de vivacitate adastate in lacrimi ce suporta cristalul dur a unor dorinte mereu neimplinite si egale.
Repros?
O nuuu Nebunii Mei!
Doar un penel imagistic pe coama unui val de polen adus pe margini de aripi.
Scuza?
O nuu Nebunii Mei!
Scuza ar fi fost doar daca pilitura de fier ar fi fost nascuta din geamatul unei flori ce isi asteapta polenul.
Zambesc...
Pe volumul de poezii a lui Heine fluturele meu picteaza prologul unui anotimp din colturi de aripi...

PS Si totusi am o floare cu pilitura de fier! O cheama floarea de mina (pirita) si se fecundeaza cu ciocanul pneumatic.
PPS Isi arata anvergura in prezenta carbunelui coxificabil.
PPPS Si se lasa folosita de voi :))) In capsa, fermoar, masina de gatit, automobil sau dinti falsi..........

27 octombrie 2009

Mie si lui....


Sa vorbim despre iubire....
Vreti? Sigur?
Privesc zidul capturat de iedera vie intr-o toamna ce isi are definitia dincolo de simturi. Venele pline de seva ale plantei se lupta sa invinga tencuiala veche de sute de ani. Isi schimba culoarea doar pentru ca timpul vrea asta, isi schimba culoarea ca sa deseneze o harta a autismului din mine.
Este asta iubire?
Inchid ochii si ma reintorc in mansardele prafuite ale unor marionete ce isi accepta cu migala slutenia evidenta.
Inchid ochii si revin la momentul in care privirea mea a cazut dincolo de nonsalanta cu care mi-am acceptat autismul rigid al sertarelor cu ochi colorati.
Nu vreau sa rescriu cinismul si conturul tenebrelor din vremuri indepartate de cautari si al sentimentelor impinse pana la marginea renuntarii.
Ati fost voi atunci in sufletul meu? Mi-ati miscat voi inlemnirea lacrimilor ce-mi zvarcoleau degetele cuvintelor?
A fost doar al meu si numai al meu iar teama voastra nu a fost decat o consecinta a negasirilor mele.
Deschid ochii si imi citesc alfabetul iubirii de pe prapastiile tenebroase ce se inchid acum in albastru.
Deschid ochii si trec degetele inmugurite peste locurile unde pot aseza alfabetul, unde il pot gusta si mai ales unde il pot simti in toata forta lui.
Ce bine ca nu am stiut!!!
Ce bine ca in nebunia nestiintei mele am lasat doar instinctul sa primeze...
Ce bine ca in inconstienta cautarilor mele am privit valul propriului meu simt si i-am dat apoi drumul intr-o lume daruita...
Ati vazut voi lumea asta?
Zambesc....
Simt....
Stiu...
Dincolo de tot ce se poate defini exista o singura margine...
Iubesc si sunt iubita!!!

25 octombrie 2009

Mie si ei...


Sa vorbim despre iubire...
Vreti!
Sigur?
De ce va bagati in sufletul meu?
Nu stiti ca acolo nu e loc decat pentru mine si cine vreau eu?
De ce va bagati in sufletul meu?
Nu va dati seama ca ma enervati?
Nu sunteti constienti de pericolul care este raspunsul meu?
Vreti sa va fac rau?
Ce cautati in sufletul meu?
E doar al meu si doar al cui vreau eu sa fie!
Iubesc si sunt mandru de asta. Nu am crezut ca sunt in stare sa iubesc. Am aflat ca pot sa iubesc.
Nu am aflat defapt, am descoperit litera cu litera, bastonas cu bastonas toata cartea. Ce bine ca nu am stiut dinainte ce inseamna cartea. Sigur nu ma apucam. Atatea litere, atatea bastonase, atatea locuri in care sa le pui si sa le intorci.. Ce bine ca nu am stiut!
Cred ca nimeni, constient fiind, nu s-ar supune la asemenea tortura.
Cred ca nimeni, constient fiind, nu ar intrezari asemenea fericire.
Sunt doar om si manat de instinctul pe care l-am primit la nastere merg pe drumul in care mi-am aflat fericirea, tristetea si iar fericirea. Am zis de doua ori fericirea, probabil ca sunt un om norocos.
Stiu ca sunt norocos!
Iubesc si sunt iubit!

20 octombrie 2009

Calatorii in simturi - Nalucile


Trecand pragul romanelor victoriene si a manierismul britanic m-am gandit ca nu imi strica o plimbare racoritoare.
In burgul medieval dumineca timpul se opreste. Cred ca este o intelegere tacita intre zidurile cetatii si timpul pravalitor de idei despre odihna si amorteala placuta.
Am pornit agale prin centrul amortit de ploaia rece de toamna. Aerul crud dadea tigarii o savoare aparte. Cladaramul obedient sorbea din ploaie tacerile pasilor.
Incercam din rasputeri sa nu ma intorc in magia personajelor lui Susan Howatch, magie care m-a invaluit in tot sfarsitul de saptamana.
Am traversat parcul batran ascultand tanguiala frunzelor rapuse de o toamna indolenta si neiertatoare. Pe de alta parte simteam nevoia sa arunc bete de chibrit aprinse in baltile ce s-au transformat in oglinzi ingaduitoare. Imi doream sa vad jocul viu al luminilor inramate in picurii reci si constanti ce imi amplificau dorinta de fuga dintr-o lume ce mi-o doream reala. Amintirea aromei unei tigari de foi imibibata in coniac si vanilie m-a facut sa zambesc.
Vanzatoarea de la chiosc, plictisita si infrigurata, mi-a sugerat subtil ca nu are sa schimbe o bacnota atat de mare la ora aceea. Am zambit....in burgul medieval vezi caini vagabonzi doar cand cei de la ecarisaj le mai dau drumul din adaposturi ca sa justifice salariile.
Am fericit vanzatoarea cu un schimb avantajos de marfuri, mi-am indesat mainile in buzunarele canadienei si am pornit spre casa pe alt drum.
Amorteala orasului mi-a dat o stare ce m-a impins la introspectie. Nu prea adanca, doar atat cat sa dau viata vitrinelor luminate abuziv de un prost gust progresist.
Trecand peste valsul pantofilor colorati cu tinte abstracte si peste unduirile rochiilor de seara ce nu isi vor gasi curand cenusaresele, m-am oprit in fata ecranului unui bancomat. Portocaliu!! Am inceput sa rad in linistea rece. Isi etala nurii electronici cu invitatii concise si refuza parca sa scuipe spre intoleranta cu care ploaia il ocolea. L-am privit cateva secunde in speranta ca acel portocaliu mojic o sa dispara printre ofertele generoase. In zadar. Persista in portocaliu. Nici macar nu am avut generozitatea sa ma revolt, dar mi-am pus in gand sa il retin si sa nu ii ofer decat sansa sa-mi savureze indiferenta.
Mi-am dat seama, dupa cativa pasi, ca intre castanii seculari s-a incins un dans al nalucilor a caror martori eram doar eu si papusa impartiala de pe coltul turnului cu ceas.
Naluci stravezii si lipsite de gratie cautau sa-si marcheze teritoriul prin gesturi violente si sa acapareze atentia brancilor ceasului. Mi s-a parut atat de hilar incat m-am oprit si am privit cerul incarcat cu nori diformi. M-a uimit tenacitatea cu care nalucile impleteau spasme cu snururi de decadenta cabotina si mai ales m-a invaluit mantaua bucolica a nesansei lor.
Am zambit tavalugului si am plecat mai departe.
Nu stiu de ce cautam un raspuns starii mele colorate, nu stiu de ce am avut impresia ca raspunsul acesta se afla in acea lume victoriana ce mi-o doream contemporana in acele momente.
Ajunsa acasa si istovita de ploaia rece m-am cuibarit in asternuturile calde dorindu-mi cu ardoare ca fluturele meu sa adaste pe un Prolog de Heine. Sa-mi insire pe un fir de matase rosie forta cu care calatoreste in lumea victoriana ce doar el si-o poate aduce in prezent.
Am adormit zambind cu gandul la culorile aripilor atat de calde.....

19 octombrie 2009

Fluturii zburda in frig...


Fluturii zburda....
Nu stiu de ce, ca doar nu le-am dat voie. Simt mai fin in roua adunata pe aripi. Simt mai fin prin campurile de unde si-au cules culoarea si zbaterea aripilor.

Simt mai clar goliciunea din picatura de roua. Sau simt mai plin claritatea din picatura de roua care este fica fidela a cetii care inconjoara rasaritul.
Ce simt?
Ma mint sau stiu?
Oare ma doare in cur? De roua lor, de rasaritul lor?
Da! Ma intereseaza! Nu atat de mult incat sa uit de ceea ce vreau. O vreau pe Sorana si azi ca si maine! O vreau!
Inutil sa trecem in revista toate acele atribute care m-ar putea apropia sau m-ar putea indeparta!
Le-am dat drumul sa zboare de mult!
De ce?
Pentru ca nu pot trai altfel. Menirea lor este sa aduca culoare, voiosie si fericire.
Eu sunt uneori un om corect dar nu ma pot abtine din dorinta de a captura fluturele.
Stiu singur ca sunt prost! Nu e nevoie sa-mi spuneti! Din dorinta perfida de a avea fluturele meu ma pot alege cu cea mai adanca rana in suflet.
Credeti ca faptul ca stiu mi-e de ajuns sa ma opresc?
Asemeni vietii ma indrept catre lumina si imi este imposibil sa ma opresc. Catre lumina, catre lumina te indemn fluture chiar de vei infrunta si poate meritat vei primi tot intunericul.

Oglinda imi parea vie. Mici picaturi de argint se adunau sa imi compuna chipul.
Zambeam in conturul de argint cu acea privire plina de lumina ce m-a facut sa cred in oglinzi.
Nu sunt lumi pralele! Sa nu aveti impresia ca zambetul intors din oglinda o sa fie mereu zambet!!
Dar voi asa credeati, nu?
Ca va puteti juca cu zambetele?
Stiu ce ati simtit cand ati dat o palma si ati primit in schimb un zambet! Hilar nu?
Dar stiati ca argintul e viu?
El nu modeleaza cum vreti voi. El aseaza in oglinda chipul care se vede. Cu frumusete, cu mai putina frumusete, argintul e fidel. El nu ne minte, nu ne umfla si nici nu ne face altii decat suntem.
Atunci de ce va este frica de oglinzi?
Va e frica de reflexia oglinzii?
Ea periferic mai arunca cate o imagine distorsionata a celui care se aseaza mandru in fata ei.
Cine minte?
Oglinda sau personajul?
Pana ne dam seama hai sa ne jucam cu fluturii!
Cheia e la Gandacul de Colorado!!