Sand drawing..

Ador starea de privitor...
Imi da linistea de care am nevoie atunci cand simt ca ma sfasai in mii de bucati.
Privesc inocenta mainilor ce descriu durerile omenirii si compar.
Sunt singurele momente cand compar dar nici pe departe nu sunt singurele momente cand ma doare.
Vad in lumina aceea zeci de mii de trairi pe care mi le recunosc...
Azi sunt trista.
Dar am forta sa vad frumosul si in lacrimi...
Mi-e dor...

Regasiri in cautari...

M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Tipate voite...

Am avut un vis, un vis cald si ciudat in acelasi timp, un vis care as fi vrut sa ma inspire.De ce acest vis? Nu stiu. Aseara m-am asezat in pat putin trista si in acelasi timp frustrata de faptul ca imi este din ce in ce mai greu sa exprim in cuvinte acele minunate fantezii care se invalmasesc in mintea si simturile mele.Nu pentru ca nu exista cuvinte, ci pentru simplu fapt ca nu le mai gasesc. Nu mai reusesc sa gasesc acele cuvinte potrivite sa redea intensitate. E atat de usor sa spui dorinta, sa spui sentimente, sa spui placere, sa spui intensitate dar din pacate nu e suficient.Se spune ca fiecare avem in viata o sursa de inspiratie. Ceva ce ne impinge de la spate sa cream, sa dam o forma la ceea ce simtim sau traim.Prezenta acestei surse de inspiratie este necesara, prezenta acestei surse este dincolo de prejudecati si stereotipii, este ceva abstract si in acelasi timp conturat si care ne ia asa cum suntem.Simt aceasta sursa, o simt mereu in preajma mea. O stiu acolo. O prezenta luminoasa, uneori rebela alteori tandra si niciodata negativa.Dincolo de orice promisiuni pamantesti aceasta sursa de inspiratie primeaza. Ajungi uneori sa raportezi toate simtirile la aceasta "muza". Si crede-ti-ma standardele sunt inalte!Te pierzi asa intr-un iures definit in doua culori. Un rosu intens, care te orbeste si care te stimuleaza in acelasi timp, si un negru infect care te tine inlantuit ca intr-o panza de paianjen uriasa fara hrana si fara apa.Si inevitabil tipatul tau se pare ca nu este auzit. Si ce poti sa faci?Sa ceri ca "muza" sa te auda. Este singurul tipat concret si singura speranta ca vei reusi sa misti ceva.Si inevitabil te intorci la mansarda care a declansat aceasta cascada de emotii si sentimente, ti-o doresti si mai presus decat oricat vrei. Vrei sa spui, vrei sa simti, vrei sa comunici pentru a realiza acel manunchi de cuvinte care sa redea perfectiunea sigurantei.Si pentru asta tipi!! Cat poti de tare si din strafundul fiintei tale ca "muza" sa revina si sa te asigure doar ca este acolo.Vrei mereu o confirmare conturata in orice forma posibila.....