Simboluri frante...

Cum as putea oare sa astern in cuvinte o primavara din suflet?
Sa ma intorc in timp?
Sa fac suma tuturor primaverilor?
Nu.
Cred ca cel mai bine este sa o descriu in suma gesturilor pe care le-am facut cu emotie si cu dragoste. Sa pun in culori sentimentul pe care l-am avut cand am gasit cadoul perfect. Sa detaliez forma zambetului care mi-a izvorat din suflet atunci cand l-am daruit. Sa nu fiu partinitoare si sa pun in muzica tot ce am simtit cautand si gasind.
Asta ar fi o primavara perfecta!
Azi nu pot sa fac asta. Nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele. Intotdeauna ele mi-au fost aproape.
Azi am vazut totul in alta lumina.
O lumina albastra si rece care m-a invaluit ca o perdea de gheata.
O lumina ce mi-a strivit gesturile si aripile sufletului aruncandu-l in mizeria cotidiana.
E foarte greu sa descrii asa ceva.
Uneltele de tortura au fost inventate de minti stralucite care au stiut pe undeva ca durerea este semnul unei limite. Oameni care au vrut sa infranga spiritul prin violenta fizica.
Si azi am vazut cum, cuvintele, au devenit unelte de tortura, ce ucid.
Pentru cateva momente durerea a fost atat de acuta incat respiratia mi s-a taiat. Apoi m-am linistit brusc si am lasat totul sa se scurga din mine. M-am lasat voit secata. Golita de tot ce am crezut. E un sentiment straniu pe care il simt pentru prima data.
M-am pravalit constient intr-un ecou de cutie metalica si mi-am cautat reperele fara sa indraznesc sa deschid ochii. Au disparut. S-au stins. Atinse si neatinse de cuvinte ce ucid.
Fiecare simbol nascut din iubire a murit incet. Nu asta ma frange. Ma frange gandul la moartea banala care le-a fost data.
La ce mi-a folosit sa regasesc fetita balaie intr-un tablou ce zace in gunoi?
Zambesc...
Eu iubesc...si asta ma impinge inafara oricarei cutii metalice...
Pentru mine gesturile nu au fost inutile...

Cubism...

De ce o numesc Primavara?
Pentru ca pot sa filtrez prin suflet fiecare culoare, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare ce incalzeste un pamant dornic sa rodeasca.
De ce spun ca sunt o femeie norocoasa?
Pentru ca ma pot intreba cand am dansat ultima oara si pot sa imi si raspund.
Pentru ca zambetul, nascut in mine, se revarsa la suprafata impins de fiecare simt ce imi este exacerbat de briza calda a altor zambete ce ma inconjoara.
Pentru ca imi pot savura cafeaua de dimineata in linistea florilor ce ma inconjoara.
Pentru ca pot privi cu sufletul desenele unor maini ce au puterea de a crea tablouri abstracte in care imi regasesc mereu cararile strabatute.
De ce valsul?
E o cadenta incadrata in pasi ce urmaresc un val de note muzicale care de afara pare un haos.
De ce nu poti?
Pentru ca nu ai puterea sa vezi, pentru ca ti-e frica, pentru ca nu stii, pentru ca pur si simplu nu poti ….
Zambesc! Nici macar tu nu poti…

Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Tandreatea unei cafele....

Oamenii normali cred ca nu se trezesc.
Ma uit in tavan la aceiasi crapatura anosta pe care la fiecare zugraveala o ocolesc.
Ma lovesc cu cotul de marginea patului in timp ce incerc sa ma scarpin in talpa.
Chiar trebuie sa fac dusul ala?.... Si pleoapele refuza sa se dezlipeasca. Apa e verde..cahhh...
Nu-l intreb nimic, pe dus, pentru ca este inutil. Ma las in voia apei broscoase.
Sunt si eu si apa intr-o sinergie ciudata. Ei ii este sila de mine iar eu o vreau vascoasa. Niciodata nu am ajuns la un compromis.
Am pus calcaiul pe sifonul absorbant si am scuipat din mine matasea broastei. E normal?Ma invelesc in prosopul moale si pasesc pe gresia rece fara sa ma sterg pe talpi.
Borcanul de ness de pe masa imi face cu ochiul. Inalt, cu capacul alungit, bustul placut proportionat si fundul de-a dreptul gnostic…hihihihi
Am tendinta sa-l ignor . Dar nu se lasa. Imi zambeste ironic si imi arunca ocheade desantate. E un pervers.
Stie ca ma starneste
Stie ca otrava ce o degaja .... a nuu.... spera in sinea lui ca anosta crapatura din tavan se va astupa vreodata. E hilar sentimentul.
Apa fierbinte. Inodora, insipida, incolora.
O lingurita cocarjata de timp....
Zahar?
Nu raspund...inca ma doare cotul.
Ness-ul se revolta. Nu are replica.
Zambesc!
Lingurita cocarjata isi face datoria.
Zahar?
Rad!
Oamenii normali nu cred ca se trezesc...
E dimineata si ninge ca in Esenin si in Poema Rusa....
Cat imi e de cald?
Cat nu imi este de frig....

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Carbune si lumina...

A picurat streasina toata noaptea, acum e soare...
Aplecat asupra mesei de lucru imi parea un colos asezat la intrarea intr-o lume distorsionata de efortul de a se mentine vizibila.
Carbunele aluneca pe foaia alba intr-un ritm sacadat lasand in urma lui franturi de gesturi. Linii, puncte si, concomitent, degetul care stergea continuitatea si transpunea totul in umbre.
Mi-a spus odata ca cel mai greu i-a fost sa-si faca autoportretul. Obosea. Si atunci pleca in plimbari lungi sa-si asculte zbuciumul ce-i macina mintea si sufletul. Insa, cand revenea, in fata oglinzii nu mai era aceisi imagine. Era mereu nemultumit de golul de umbre din lumini.
Mana continua sa contureze. Se nastea acolo, pe foaia de hartie, ceva ce il determina sa clipeasca foarte des. Parca era nedumerit.
Si-a ridicat privirea spre mine, a zambit si mi-a aratat cu un gest larg ca pot sa ma asez pe piatra necioplita din dreapta lui. Si-a dus degetul aratator spre buzele uscate si mi-a indicat prin gestul asta sa tac.
Am continuat sa privesc dansul carbunelui pe hartie. Usorul tremurat al degetelor, care intrerupea uneori continuitatea linilor, era ca o poveste despre nesiguranta din siguranta. In acele momente simteam cum rationalul disparea si totul devenea zbuciumul ideii transpus pe o coarda a sufletului. Stiam ca in acele franturi de timp din el se scurgea viata in desen.
Mi-am dat seama ca a obosit in momentul in care privirea i s-a oprit pe o masca venetiana prafuita, amintire a unui moment de rascruce din viata lui.
L-am invitat la o plimbare. A acceptat bucuros.
Pasind pe aleile parcului, in sunetul bastonului lui de lemn, parca auzeam decorul interior cum se modifica. S-a oprit si si-a odihnit mana dreapta pe scoarta unui batran castan.
- Opreste-te din fuga, mi-a spus cu o voce stinsa. Crezi ca ai sa-ti gasesti toate ramasitele?
Nu i-am raspuns pentru ca nu aveam un raspuns. Mi-a vazut insa zambetul.
- Vino! Am sa-ti arat cum se deseneaza ochii si pentru asta nu imi trebuie lumina....
Si atunci am inteles ce vroia sa imi spuna de dincolo de lume...

Zambete de martipan...

Am vazut azi cerul. Mi se parea atat de aproape incat am avut tendinta sa intind mana sa il ating. Apoi un mic nor alb s-a aplecat ganditor si mi-a cantat la ureche un cantec de leagan. Am chicotit si am simtit in nari aroma de scortisoara si vanilie. Apoi am zambit si am mers mai departe...
A fost ca si cum cantecelul de leagan al norului a desenat pe asfalt o alta carare, intre celelalte carari.
Am mers pe cea de culoare galben crom pentru ca era calduroasa. Ma invaluia si apoi imi gadila narile cu o mica pana din firisoare de menta.
Acum privesc palmele care imi tin sufletul in mana. Au degetele lungi si ocrotitoare. Palmele astea au si ochi. Da. De ce radeti? Palmele care tin in ele sufletul meu au iubirea si iubirea intotdeauna are ochi...
Am vazut..a fost..am mers..acum privesc...ezoteric...mi-e cald in mine si in palmele ce imi tin sufletul...