Un Mai Tai...

O priveam curioasa.
Parea o femeie foarte interesanta.
Rochia de culoarea maslinei ii marca trupul ca o mangaiere stangace dar care pe ansamblu imprastie in tine senzatii aparte.
Cureaua de piele a gentii parea sa taie din carnea fina a umarului numai din cauza ca se incapatana sa nu o prinda de toarte.
Indarjirea asta a ei m-a facut sa zambesc si sa insist sa privesc spectacolul cu alti ochi.
Ma simteam destul de in siguranta in spatele lentilelor de soare. Mi-am topit buzele in paharul cu Martini si am continuat periplul asupra femeii.
In momentele urmatoare dadea senzatia ca nu isi gaseste locul pe mica terasa cu podea de lemn. Cauta ceva ce parea sa nu existe pe nicio masa. S-a aproiat de chelner si s-a ridicat putin pe varfuri sa ajunga sa-i sopteasca ceva la ureche. L-am vazut zambind si rosind in acelasi timp. Trebuie ca femeia se dovedeste a fi destul de indrazneata daca un chelner roseste. Sau cine stie? Poate e doar excesiv de timid...
Parul castaniu i se revarsa peste umeri intr-o cascada unduioasa si ondulata. Nu parea ca i-a dat o mare importanta cand s-a aranjat in fata oglinzii. Machiajul insa mi-a placut mult. Discret si foarte potrivit tenului alb si ochilor verzi. Buzele le avea conturate intr-un ruj de culoare bordeaux, ceea ce ii dadea aerul unei vampe care se indulcea doar din cauza zambetului frumos si jucaus ce ii dezgolea cele doua gropite simetrice de pe obrajii rotunzi.
In timp ce imi stingeam setea cu bautura rece ma gandeam ca aceasta femeie inmanuncheaza in ea, in acele momente, niste trairi aparte.Trupul i se unduia in ritmul fiorilor ce o strabateau si pielea avea o luminozitate cu totul aparte. Ochii mari erau umezi si parea ca pluteste inconjurata de ganduri transformate in picaturi de senzualitate. Picioarele frumoase, incaltate in nelinisti, se terminau in niste sandale delicate din bretele de piele alba si un toc inalt si sfidatoar. Arcuirea pulpei sub presiunea tocului faceau ca soldurile sa se miste lasciv. Talia ingusta si sanii mari concretizau o imagine imposibil de ignorat.
Imi place femeia asta. Nu atat pentru aspectul fizic, cat pentru spiritul ei ce pare sa straluceasca intr-un fel aparte.
Nici nu mi-am dat seama cat timp a trecut. Cu o feminitate debordanta s-a asezat la masa. Chelnerul a servit-o cu un coctail, destul de colorat. Si-a privit bautura si a inceput sa zambeasca in perspectiva savurarii amestecului din pahar. Gheata era destul de bine venita in mijlocul caldurii ce ne inconjura.
Pofta de viata din aceasta femeie a facut ca in mine sa alerge haotic tot felul de ganduri jucause si nastrusnice, ganduri betive...
De pe straduta de vis a vis de terasa a aparut un barbat. Mi-am indreptat privirea deoarece am vazut pe fata ei o schimbare subita. Seninatatea a disparut brusc. Zambetul delicat s-a ascuns infricosant in umbra ochilor ce si-au schimbat culoarea. Degetele frumoase au strans piciorul paharului intr-un gest spastic, si am avut senzatia ca buzele s-au albit sub rujul imperial.A fost ca si cum viata s-a scurs din trupul acela viu, care cu cateva minute inainte jubila si ii soptea chelnerului, banuiesc eu, mici perversitati.
Barbatul s-a apropiat de masa unde ea incerca acum sa para degajata. Nu cred ca e o buna actrita. Dar cel putin facea eforturi vizibile.
In momentele acelea, Demon, am simtit-o foarte aproape de mine. A fost ca si cum implora aerul din jurul ei sa-i vina in ajutor. Trupul se revolta, buzele tipau mute sub apasarea schimbarii fiorilor din ea si mainile se chirceau sub efortul de a mentine un echilibru. Rareori se intampla sa vezi pe cineva atat de multe. Citeam scarba si auzeam o imensa iubire. Vedeam forta si slabiciune legate printr-o franghie invizibila si mi-as fi dorit sa pot sa opresc lacrimile ce ii jucau haotic in ochii frumosi.Era ca si cum sub ochii mei se desfasura o condamnare la moarte. Nici o secunda nu mi-a trecut prin cap sa privesc barbatul Eram fascinata de trairile femeii.
Gestul care a urmat a fost demn de o regina. Un zambet larg si senin i-a invadat fata. Mainile s-au relaxat brusc. Si-a impins sanii in fata ridicand spre barbat o privire de gheata si a asezat in fata lui o cutiuta de culoare albastra, din catifea. Pentru cateva momente degetele au poposit pe cutie intr-o mangaiere usoara si plina de dragoste. I-a spus ceva, apoi s-a ridicat de la masa si s-a indreptat pe straduta de unde a venit barbatul. Rochia ii mangaia trupul in alt fel. Pasii erau acum in cu totul alt fel. Mici si siguri. Privirea limpede si geanta o tinea de toarte.
Se simtea libera...
Am zambit si am chemat chelnerul. L-am rugat sa puna pe nota mea de plata si consumatia de la masa femeii frumoase.
M-am ridicat de la masa si am plecat pe urmele pasilor ei, desi ea a disparut de mult in drumul ei masliniu...
Frumoasa femeie, Demon!...

Inceputul...

Ganduri in lumina si rasfrangeri peste anotimpuri.
Zambete neingradite si o lume in care culoarea ia forma sufletului meu.
Dincolo de simboluri moarte si aproape de infinit.
Asa cred ca se defineste acest inceput.
Dupa anii in care strafulgerarile cautarilor au strapuns aerul rarefiat al inaltimilor, am gasit locul din mine care m-a definit...
Nu stiu ce o sa fie de azi inainte. Nu vreau sa stiu...
Imi doresc...
Sa simt, sa rad si sa daruiesc imensul dar pe care mi l-ai facut.
Sa-ti stiu tacerile si sa amestec in ele cuvintele calde ale inspiratiei.
Sa-mi asez obrazul in palma ta, masurand infinitul in zece secunde.
Sa-mi astern buzele insetate pe buzele tale ca un semn al tuturor zvarcolirilor din noi.
Sa dansez in ritmul unui vals translucid privind de aici chipul senin al fetitei atarnata pe un cui al universului...
Nu imi doresc...
Luna de pe cer si inelul norilor intunecati incarcati cu spasmele furtunilor inutile.
Banalul si superfiacialul.
Frigul renuntarii.
Zambesc in culori ca sa rup zagazul tacerilor ce ucid...

Tacerile unui mesteacan...

Mi-e sete...
Ma gandesc ca daca parasesc prundul o sa pierd usoara adiere a vantului. Nu vreau inca sa o pierd.
Ma face sa simt pe buze gustul verii.
Secundele se scurg nemasurat si impinse de vointa lor. Nu le numar. Nu le caut. Gasesc timp doar sa imi ignor setea.
Abstract...
Undeva se scurge in mine un gol. Ma infioara senzatia de rece si incerc sa o inlatur privind in departare. Este ca un atac la linistea de care aveam atat de mare nevoie.
Realizez ca, in sirul de secunde ce fug, nu am nici cea mai mica intentie sa lupt. Mi se pare inutil si oricum curiozitatea primordiala din mine isi inclesteaza ghearele de marginea atat de fragila a sangelui cald.
Intreb?
Da?
De ce?
Cum?
Imi dau seama ca setea s-ar putea sa fie sursa acestui mic atac inghetat. Imi amintesc.
Intorc privirea spre mesteacanul ce isi leagana tanguirea in asteptarea ploii.
Imi doresc sa ploua. Imi doresc sa vad cerul ravasit de fulgere care sa caute un pamant insetat de iubire.
Amintiri...
Fractiuni de secunda in trupul ravasit de dor si incalzit doar de gandul unei peregrinari fierbinti.
Amintiri...
Senzatia aceea de catifea a mainii ce imi cauta palma si trairea. Stia. Nu trebuia sa intrebe pentru ca stia. Stia ca in palma mea atunci, am adunat totul. Fara sa ma rezum la criterii si fara sa incerc sa aplec privirea in asteptarea raspunsurilor.
Mai mult de zece secunde, mai mult decat ravasirea, mai mult decat dorinta, mai mult decat trairea, mai mult decat luna lu' marte...
Gheata...
Asta era!
Amintirea ghetii!
Mansarde arse in flacari demente ce sfasaiau punctul de pornire ale unei descutusari dorite.
Puls...
O alternanta ce imi amintea de mine, atunci...
De tine tot timpul...
Ce nevoie aveam sa cunosc linistea de ieri si cea de azi?
Ce m-a impins sa vin aici si sa o caut?
Setea imi rapune vointa de a mai cauta raspunsuri...
Nu e nimic schimbat in mine. Nu e totul cunoscut in mine.
E doar o ploaie ce imi modeleaza sufletul si il hraneste in valtoarea ei spre un pamant ce isi gemea setea desavarsita doar de o anumita liniste.
Asta cautam aici?
Nu stiu...
Asta voiam sa gasesc aici...
Un raspuns...
La ce intrebare?
Am zambit. Am pasit. Am baut apa rece si setea s-a stins in haul ei abstract.
Buzele s-au conturat, rosul lor a atins coaja mesteacanului.
Cuvintele tacute din scoarte de copaci ce isi cauta vantul aducator de dor...
E in mine silabist fiecare cuvant. E dincolo de ratacirea si gasirea pentru care azi mi-e sete...
Azi mi-e sete de dor...
- O cafea, Domnul meu?
- O cafea, Doamna mea...si... povesteste-mi cum ai simtit azi soarele...
- Prin panza apei. Un sentiment involburat de linistitor. Stiam ca soarele nu cauta. El doar atinge si nimic din forta lui nu are premeditare. Ma gandeam la revolta negurilor apei. La oglinda dinspre lume pe care o daruieste fara sa perceapa si la forta cu care se opune, de la o anumita adancime, caldurii.
- Ai sa pleci, doamna mea?
- Nu...am sa astept razele soarelui in adancurile razvratite fara sa caut punct de reper. Il am, si cu el o sa-ti sprijin universul.
- Cuvinte mari, Doamna mea...
- Cum as putea altfel sa vad si sa spun? De ce sa cautam mereu o masura a cuvintelor? Intotdeauna m-a obosit cautarea masurilor si am renuntat. Nu pot decat sa simt in ritmul propriei mele masuri. E adancul meu si soarele. E apa mea si soarele.
- Unde sunt eu, Doamna mea?
- In adancul meu. In orbirea mea. In dorul meu. In zambetul meu. In anotimpurile trecute si viitoare ale simturilor mele. In caldura si in frigul meu. In cararile mele inundate de fructe salbatice ce nu ating decat culoarea vie din mine. In mierea ce se prelinge pe buzele insetate de un maine fara contur. In atingerea blanda a oricarei adieri de vant scapata din plasa lui Eol. In fetita balaie ce priveste dintr-un contur nemarginit si verde. In ce am fost, in ce sunt si in ce o sa caut mereu. Pe tine...
Dorul..

Ravasire...

Scris de Lorendo

Un vechi obicei romanesc spune ca toamna are loc ravasitul turmelor.
Un acut simt din sufletul meu imi spune ca primavara are loc ravasirea sufletului meu.
Cu fiecare raza de soare care scapa de planseul de beton al norilor, sufletul meu e ravasit.
E incalzit si spera, e imobilizat si tace.
Ce e cu primavara asta?
Ce mi se intampla?
Ma trezesc la viata sau ma trezesc la somn?
Contur...
Fie sa renasca cel ce-n suflet are
Harul de-a renaste
Curatit prin jar
Si din toamna-i proprie
Si din propriu-i scrum
Astazi ca si maine
Pururi si acum...
Muguri...
De fluier..
Am o sete de viata pe care nu mi-o poate insufla decat frumusetea lumii, frumusetea voastra.
Am o ura de toamna, si de iarna, si de frig, pe care nu mi-a insuflat-o decat rautatea si ura voastra.
Ferestre...
De termopan...
M-au ferit de ce e urat, m-au ferit de frig, dar m-au ferit de cald. Nu vreau si nu suport sa fiu ferit, sa nu ajung acolo unde se simte.
Albastru..
In tot cenusiul am visat albastru. A venit. Albastrul e cu mine. Am sa-l combin cu galbenul din raza de soare si o sa iasa verde. E verdele meu, e verdele tau e verdele tineretii noastre. E verdele primaverii..
E viata.
Mangaiere...
Te mangai dincolo de toata opozitia ta. Sunt mai tandru si mai puternic pentru ca eu caut lumina. Trec prin crusta ta si te sarut verde si fin cu toata timiditatea mea.
Palme..
Catre tine, lumina mea, ridic palmele. Palmele mele au forma de frunza si zambesc verde.
Iubire..
Mai mult decat sa te iubesc nu stiu ce sa fac. Nu stiu nici cum sa ti-o spun, nici cum sa nu ti-o spun.
Sunt ravasit. Pur si simplu ravasit......

Eu..
Am adormit in bratele unei papusi de portelan.
Visul s-a conturat usor ca un abur viu si colorat.
Pasea inspre mine zambind. Ochii scanteiau sub pleoapele obosite. Mainile isi alegeau cadenta alaturi de pasii siguri ce desenau pe asfalt dorinte.
Zambeam visului de la departare si adunam in palme negura ochilor ce atinteau inspre mine o privire calda.
Ca o pata de culoare, visul mi-a adus in simturi o aroma de cafea fierbinte ce m-a invaluit intr-un contrast ametitor.
M-am zvarcolit in bratele papusii ca sa pot cauta mai adanc in vis.
Si apoi am simtit...
Bucuria care-i impingea pasii spre mainile mele.
Eleganta ce se resfrangea peste obrajii mei.
Lumina ce mistuia adancurile mele ca un foc ce niciodata nu rapune.
Intunericul ce isi cauta cu disperare un drum de iesire din cotloanele invechite de vreme si unde nu mai vroia sa stea.
Tandretea mainilor ce imprastiau in trupul meu suculenta dorinta de o altfel de pasiune.
Tornada atat de perseverenta a luptei din ea si din mine. Crampeiul acela de mistic la capatul firii ce isi aduna ramasitele din trecuturi indepartate si fara de regrete.
Acceptarea mandra a unui vartej de sentimente puse la picioarele omenirii in mii de feluri si niciodata intelese.
Tumultul cuvintelor aliniate pe o etajera inalta ce sprijina fara temere cerul involburat de furtuna.
Arcuirea spatelui invaluit in pasiune si duritatea privirii ce nu are nevoie de cuvinte atunci cand vrea sa rapuna un gand rebel si banal.
Magia zambetului si a rasului ce se revarsa ca un rau de munte peste orice fel de stanca muta si lasa.
Iubirea...care le cuprinde pe toate...vie, puternica, impulsiva, tandra, rebela, muta, surda, vocala....
Si pe o treapta mai sus spiritul liber....
Al tau, al meu...
Am zambit in vis.
Am zambit trezindu-ma.
Pe masuta, in bataia razelor de soare, o cafea aburinda..

Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...

Voglio il tuo profumo...

Mi-am cautat azi in mine muza. Si nu pentru ca era ratacita sau pentru ca nu o mai simt. Simteam nevoia sa ii captez pulsul.
Am cautat-o in zeci de versuri, puse sau nu in muzica. Am cautat-o in excentritati si in absurd.
Este prezenta peste tot.
La un moment dat aveam senzatia ca sunt o naluca ce aluneca pe urma pasilor ce nu au calculat niciodata probabilitatile. Asta mi-a dat o stare de liniste ce se poate desena in toata gama de culori pe care o imbraca pamantul.
Si atunci m-am transformat in ochiul mintii. Am vrut sa citesc dincolo de cuvinte, fara teama de a simti pe palme malul odios din care cresc nuferii.
Am zambit...
Muza mea a luat forma unui Zburator.
Punctul acela unde pe de-a-ntregul pot fi eu, locul acela unde simturile imi sunt clare si intense. Timpul acela in care zambesc si iubesc. Un fel de nemarginire a mea sudata pe aripile unui sol harazit sa imi arate jumatatea.
Ma invalui in esarfe de stele si picuri de ploaie si pornesc intr-un dans ce se hraneste din pamant. Calc, desculta si linistita, pe un covor din petale universale si desenez, cu spini pe un chevalet imens, albastrul din mine cu rosul de pe buze.
Imi dau seama ca nu este momentul sa intreb nimic. Realizez ca mi se daruieste aroma unui gest primordial si asemenator unei flacari. Nu ma pot opri din iuresul dansului. Gust ploaia si adun vantul in causul palmelor. Le transform in diamante si nu imi este frica de recele atat de stralucitor...
Nu e timp, nu e dimensiune, nu e abstract...
Do I have to say the words....

Mantra tacerii..

Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

Rebuturi crepusculare...

A inceput de la talpile subjugate pamantului rece.
O incursiune nedefinita. O calatorie.
Cautand ce?
Cautand un vis pe care nu a reusit niciodata sa-l aseze in lumea din jur.
O atitudine criptica ce lasa iluzia deschiderii spre cotloane nebanuite. Un limbaj sibilinic al trupului ce face ca negura ochilor sa coboare amenintator spre trupurile ce-l inconjoara.
Dur, rece si incognoscibil isi lasa urmele cuvintelor pe ranile deschise ale vietatilor ratacite in ierni fara de sfarsit.
Zambetul?
Mi-ar trebui toate cuvintele inventate vreodata ca sa pot sa cuprind toata gama. Intr-un fel am obosit sa fac asta.
Colile albe de hartie isi enumera dorinta de vers. Le scriu, le soptesc, le adun in opis-uri abstracte si rime dureroare. Incerc sa dau viata concretului prin arhaismul poetilor deja rataciti in lumea spiritelor. Oboseala se estompeaza si o incrancenare calda imi cuprinde trupul.
Fiecare cuvant, fiecare vers si fiecare semn de punctuatie isi cere dreptul la replica. Gasesc echivalente si refuz sa le pun in balanta comparatiei. Le trec prin sita nemarginita a trairilor mele si ele prind alte culori. Nu reinventez limbajul.
Sunt momente in care imi doresc sa fiu un chevalet. Sa simt neputinta pictorului de a amesteca pe panza vointa de deradere....
Sunt momente in care vreau sa aplec asupra fruntii mele culoarea comuna a apusurilor din doua colturi de lume diametral opuse.
Sunt momente cand simt in piept o despicatura uriasa, asemanatoare unui hau nebun si insetat de un singur rasarit.
Si intre toate aceste momente se aseaza pe obrajii mei lacrima patinata a unui sirag de perle pretentioase cladit din zambete.
O calimara si o penita....
Azi asta sunt....

Marja de eroare...

De ce cu flori in par?....
Zambeste..
Trupul i se lasa mangaiat de iarba cruda. Deasupra plutea un cer concentric si habotnic. S-a lasat in seama caldurii. E ca si cum trupul ei avea amintiri separate de minte. Aroma de mar parguit s-a strivit de buzele calde.
Se mira si apoi tace.
A simtit o scurta durere in pumn. O dorinta vie si acuta sa loveasca. Orice. Fara sa puna intrebari.
Se simtea ca o piramida construita din pietre ce aveau menirea de a proteja.
O penumbra ii racorea trupul incins de iarba cruda. Si-a cuprins sanii in palme din dorinta de a impinge amintirile mai sus, spre varful piramidei.
Un gand jucaus s-a oprit pe varful degetelor.
Din neant s-a zamislit o dalta. Intre degetele ei dalta a prins viata. Modela incet marmura alba.
Schijele cazute pe langa trupul incins se transformau in roua. O sete nesfarsita inghitea iarba cruda. Printre buzele usor desfacute amintirile se transformau in roiuri.
Vocile din jurul ei prindeau contur. Nu trebuia sa deschida ochii ca sa le recunoasca. Strangea in palme sanii si mai tare. Dorea sa-i protejeze, dorea sa le ascunda areolele de sughitul iritant al vocilor pamantene. Simtea zvacnirea lor in palma si zambea....
Prigonit, gandul jucaus, si-a gasit locas in causul palmei ce strangea sanii. Ea i-a zambit si el a inteles...
Se rostogolea. Tavalug de marmura in iarba cruda...

Calatorii in simturi - Doamna si Vagabondul...

Motto
Mi-e de ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.

Tu mers gingas, tu surasul meu!
Daca-ai sti cu inima-i pustie
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie…

Un vulcan ce a erupt in cotidian. O lava mistuitoare si dulce care incrusteaza in timp o melodie ce se revarsa in suflet in alt fel decat vreodata s-a cantat un sentiment.
Un vis...
I-am privit ochii. M-am cufundat in acel adanc albastru, perfect constient ca abisul o sa ma inghita fara sa imi puna alte intrebari. Am atins pielea alba si curentul pasiunii m-a inundat, trecand fara regrete peste ecluzele inca ferecate.
Am inchis ochii si buzele au plecat in regasirea sarutului fierbinte imaginat de atatea ori.
Mi-a raspuns cu un val de caldura in care pasiunea clocotea asemeni magmei ce se formeaza in centrul pamantului. Un sarut rotund si umed s-a intins ca un resort in trupurile noastre ce inca isi tatonau cautarile.
Am izolat-o in aburii apei ce faceau ca moliciunea pielii sa-mi infioare siguranta degetelor ce ii desenau trupul lasciv. Imi vorbea cu trupul. Cu sanii albi areolati in culoarea dorintei, cu piciorul fin arcuit in pasiune si cu buzele intredeschise intr-un geamat surd al abandonarii totale. Gustam cu toate simturile arcuirea gatului si respiratia ce se voia inghitita de dorinta mea vorace.
O simteam ca pe o vioara alba in mainile mele. Eram arcusul ce ii savura harta saruturilor pe trupul meu incins, eram centrul universului pasiunii ei si imi gemeam dorinta intr-o mutenie ce o facea sa ma devoreze.
I-am luat toate arcuirile si zvacnirile cu o sete pe care ea niciodata nu a constientizat-o. I-am dat libertatea de a ma avea. Si-a luat libertatea de a ma lasa ratacit in focul pasiunii ei, in adancul acela fierbinte ce nu impunea.
Mi-a citit trupul cu buzele fierbinti, a urcat spiritul si mintea in extazul gustului meu pana dincolo de limita gustului ei, atat de dulce si atat de alb.
M-a strans si m-a eliberat in secunde numarate doar de setea ei de mine.
I-am gustat umezeala ochilor ivita din pasiunea de a ma avea, i-am dat trupului viu spiritul vorace al Vulturului din mine. Am luat pe buzele mele gustul femeii eliberate si dezlantuite.
I-am invelit trupul in forta si in tandrete ca apoi sa sorb urma asternutului pe care l-a strans in pumni cu avalansa unui extaz ce imi scurtcircuita trupul si imi ducea mintea dincolo de orice limita.
Extazul meu a fost doar extazul ei descatusat….
Extazul ei….aerul rarefiat al inaltimilor spre care am dus-o….
Un vis… Balada blondelor iubiri....
　

Indolenta unei table de sah...

Indolenta sertarelor cu ochii vamuiti de promiscuitate m-a facut sa sterg azi praful de pe balustrada unor inceputuri.
Diversitatea experientelor mi-a intins pe palme parfumul de neuitat al mosc-ului indepartat, modelat de maini imbibate cu sangele mamiferului lipsit de coarne, cu caninii superiori indreptati spre o zare intuita numai de el. Prada parfumului si transcendentalitatea lui in substanta secreta ce infioara, afrodisiacul perfect ce aproape ca a dus la disparitia speciei.
Nu ma infioara gandul asta, chiar ma face sa zambesc vis-a-vis de dorinta de expansiune a omului.
Hmm! Sertarele!
Poarta spectrul unor abilitati speciale in care fiecare ochi isi are un grad de vigilenta ce te impinge sa inchizi cu cheia mercantilismul si sa scobesti cu bistiriul cinismul dadator de atatia fiori.
La momentul cand scriam aceste randuri imi priveam fluturele. Vioiciunea culorilor din aripi imprastia in camera o dorinta inerenta de zbor. Isi arunca din cand in cand ochii spre fereastra deschisa si privea cerul toamnei, fara ca sa razbata din gestul acesta o atitudine de revolta pe norii grei ce ii acopereau albastrul atat de dorit.
Am zambit......
In momentele acelea imi doream sa am talentul lui Murillo si sa daruiesc lumii o alta imagine a vanzatoarelor de fructe. O alta imagine a strugurilor nuzi in soarele plapand, o alta imagine a gutuilor si a sufletelor ce isi iau dulceata dintr-o podgorie neincrustata in sertare indolente.
Fluturele isi savureaza in oglinda ovala culoarea vie. Isi priveste cu incantare stralucirea dar in acelasi timp deseneaza pe peretii albi umbre ale unor calatorii viitoare ce deja au trecut...
Nu il paraseste nici pe poetul ce in nebunia lui a desenat ciupercile otravite pe tavanul ilustru al unor trairi niciodata intelese si nici pe acel ce i-a daruit in versurile lui prologul unei intermitente escaladari pe colturi de stanca....
Zambesc si mi-e cald in mine.... e sah mat.....
　

Calatorii in simturi - O alta mansarda

- Buna dimineata. Surprinzatoare vizita pentru prezenta unui zambet atat de cald.
- Te deranjeaza?
- Nu. Ma intreb insa daca ai venit cu gandul sa acoperi oglinda.
Am zambit si i-am privit fata distorsionata de o spaima nedefinita. Gandul mi-a zburat atunci spre toate zvarcolirile ei raportate la ce o inconjoara. Mi-am adus aminte cum, cu mult timp in urma, imi spunea printre lacrimile reci ca numai cinismul conteaza. Mi-am adus aminte de starea aceea de frig pe care am simtit-o cand mi-a spus asta. Imaginea creata de ea atunci era a unei lumi seci in care iubirea devenise un troc din care fiecare incerca sa scoata cat mai mult profit. Dividendele nu le luase in calcul si in acele momente sforile devenisera o ipoteca a crezului ei.
A fost ziua cand marioneta mea a capatat in dar hidosenia.
Am zambit din nou si am intins mana spre fanta de lumina....
- Vrei sa facem un schimb?
Vocea ascutita a papusii m-a scos din caldura visului alb. Am privit-o si am cautat in ochii ei ceva care sa-mi dea certitudinea ca ce doreste sa imi propuna nu este un joc. Nu am gasit.
- Ce vrei sa schimbi si pe ce?
Si-a dat seama ca am devenit defensiva si rasul malefic a imprastiat fanta de lumina jucausa.
- Lasa-ma un timp in lumea ta si daca o sa-mi placa gustul promit sa ma retrag singura! Oricum de invins m-ai invins!
Intr-o oarecare masura gestul ei m-a surprins. Pe de alta parte aceasta dihotomie a renegarii ei ma amuza. Mi-am pus o singura intrebare la care nu ii stiu raspunsul: o sa pot continua sa zambesc alaturi de hidosenia ei in lumea mea?
- Sunt de acord cu o singura conditie. Sa nu iti manuiesc eu sforile!
- De acord!
Am stins tigara si m-am ridicat de pe scaunel. M-am apropiat de papusa hidoasa si i-am dezlegat sforile. Am privit urmele lasate de acestea pe lemnul uscat de timp si trairi. Am realizat in acel moment ca am deschis o usa in care jocul a devenit o realitate pe care o sa fiu obligata sa o privesc prin ochii sticlosi si plini de cinism a unei marionete ce si-a parasit coltul mucegait sa caute confirmari a unor anotimpuri pe care le-a vazut doar prin ochii mei.....
Am coborat din mansarda zambind si cateva minute mai tarziu simteam in aerul crud de toamna aroma frunzelor in caderea lor pe un pamant ce mereu asteapta ceva......

Nu o sa intreb, doar o sa spun....te iubesc......

Nu e o rugaminte....

Vad cu placere grijile pe care vi le faceti si fluturele meu se bucura de protectia care i se promite.
Inafara de faptul ca ma incanta imi da un sentiment de apartenenta, la ceva, la un grup.
Aceleasi griji mi le-am facut de mii de ori pentru voi, mi le-am facut si am avut grija sa nu va impovarez.
M-am gandit de fiecare data daca va e bine, daca e totul asa cum trebuie, defapt asa cum imi doream pentru voi.
Va inteleg grija, nu inteleg lipsa de incredere si nu inteleg rautatea....
Fluturii nu pot fii tinuti in captivitate, culorile aripilor lor doar se iubesc.
Nici un noiembrie nu poate fii inchis in causul palmei si de acolo sa iti iei racoarea.
Zambetul nu se poate desena si apoi capta intr-o imagine statica de care sa iti aduci aminte.
Ma supara ca nu stiti despre zambetul meu nimic, iar despre fluturele meu ma supara ca il credeti vaca, o vaca legata la un tarus sau pripon, cum se spune pe la voi.
Fluturele meu e fluture. Daca nu sunteti in stare sa-i apreciati forta, gratia si gingasia, daca nu stiti sa-i cititi poezia, mai bine nu mai vorbim. Altfel riscam sa ne suparam.
Iar fluturele meu nu aduce suparare.
Am o rugaminte: ori ii observati curcubeul, ori taceti pe veci!
Am fost larva, am fost pupa, am fost omida si acum sunt fluture...
Am trecut si o sa mai trec prin stari pe care mi le doresc sau prin stari care o sa vina de la sine. O sa continui mereu sa imi fac griji si mereu o sa scriu ce simt.
Intotdeauna o sa pun in cuvintele mele culorile si simbolurile ce iau viata in mine.
Ce nu o sa fac?
Cred ca nu v-ati intrebat asta niciodata si mai cred ca faptul ca nu ati facut-o este amuzant!
Deci nu o sa va spun decat ce am sa fac…
O sa traiesc, o sa zambesc, o sa citesc toate poeziile lumii ce imi sunt puse la picioare, o sa haladuiesc intr-un albastru infinit si curat de vara ce mereu o sa fie etalon pentru sufletul meu.
O sa daruiesc tablouri cu zambete de fetite balaie si carti a caror poveste nu se gaseste tiparita in pagini.
Cui?
Cui simt si numai pentru cine simt……eu nu am nevoie de oameni in jurul meu ca sa iubesc. Asta este in mine si pe mine iubirea nu ma doare….

Pribegii la perfectul compus...

Ma simt ca o scurgere prost proiectata.

Desi prin mine se scurg cu un succes inegalabil toate noroaiele si laturile vietii, totusi ceva nu e in regula.
Ceva imi lipseste. Si desi gura mea inghite cu dezgust toate gunoaiele lumii, e totusi ceva ce ma pune pe ganduri. Unde e supra-plinul? Cine e supra-plinul meu? Ce se va intampla cand o sa ma umplu de toate nerorocirile.
Va fi vreodata prea mult?
Toate aceste ganduri ma macina. Stau in patul meu dezordonat si privesc, inconjurata de umbre abstracte, urmele albe ale crapaturilor trecute din tavanul perfect zugravit.
Simt ca ele au aparut cu un scop, cu scopul de a canaliza catre sufletul meu toate energiile negative.
Imi mai aprind o tigara si ma gandesc. Ma gandesc ca e un lucru bun faptul ca sufletul si corpul meu pot capta energiile negative ale celor din jur precum un aspirator cu gura avida intinsa spre abis.
Ma gandesc la ei si prea putin la mine. Da.. la mine oare se gandeste cineva? E o lume malefica plina de cobai si experimente. Vad peste tot soareci si maini care plaseaza ingenios bucati de branza la capatul unui labirint construit printre grijile si monotonia de zi cu zi.
A cui e oare mana care imi arata bucatica de branza? Cine se joaca oare cu senzorii creierului meu?
E posibil oare ca printr-o dedublare cosmica eu sa-mi fiu propriul meu experiment? Ca eu printr-un joc bolnav al mintii sa fi inceput acest experiment cu atat de mult timp in urma incat sa nu mai stiu cine pe cine ghideaza si care este cuvantul magic care va intrerupe acest joc?
Cu siguranta exista un set de reguli si cu siguranta acolo se specifica in mod clar conditiile in care una din cele doua parti castiga. Numai ca sunt prea obosita si ma simt prea batrana ca sa reusesc sa gasesc regulile in amalgamul de noroi si bolovani ce-mi inunda ca o viitura creierul.
Si care e premiul? Pentru ce aceste zbateri aparent inutile? Nici asta nu imi amintesc. Sau poate nu vreau sa imi amintesc. Cine are ochi sa vada.. cine are doar urechi poate o sa ii soptesc candva.
Am auzit candva ca lucrurile bune se intampla celor ce stiu sa astepte si de atunci tot astept.
Astept si stiu ca cele mai frumoase lucruri apar din cele mai neasteptate locuri si sunt curioasa ce o sa rasara din scursurile vietii adunate in atat amar de vreme.
Sa fie o urzica sau un trandafir udat de roua diminetii?
Cert este ca va fi ceva cu spini. Ii simt in suflet si in degete alaturi de semnele dintilor mei cu care m-am muscat salbatic printre frustrarile crunte ale asteptarii de necunoscut.
Simt ca ai facut o greseala dar stiu ca nu o sa te pedepsesc pentru asta... si cine o sa o faca va avea de-a face cu mine...

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Muguri de toamna...

Aripile colorate s-au rasfrant usor peste cartea de pe biblioteca.

M-am oprit din citit si mi-am privit fluturele plin de culorile toamnei. Desi dadea impresia ca se frange sub oboseala, spre mine razbatea un val de caldura placuta. Soarele strugurilor!
Antenele usor curbate cautau in aerul camerei ceva nedefinit.
In suflet mi s-a strecurat un fior rece. Il simteam dezorientat si abatut, ravasit si revoltat in acelasi timp. Am continuat sa-l privesc cu toata linistea din mine.
Si-a regasit locul si dupa cateva momente zbuciumul acela iluzoriu s-a topit ca un fum.
Am incercat sa il inteleg, sa trec dincolo de valsul culorilor de pe aripile pline de zambete.
Ochii negrii au zambit si m-au avertizat ca nu imi va fi usor.
M-a rugat sa-i povestesc ceva.
Mi-am dres vocea si am simtit ca ceea ce o sa-i spun acum o sa fie o semnatura pe o carte mereu deschisa...
Iti amintesti cand iti povesteam despre frunzele toamnei?
Astept castanele. Cu coaja lor maronie si plina de mister. Cu miezul atat de dulce si de fierbinte ce ascunde povesti stranii si fara de sfarsit.
Astept sa-mi pot aseza pe obrajii tai palmele si sa sorb cu sete acel negru cald pe care il arunci inspre mine mereu.
Astept sa-mi scriu pe frunze cuvintele uitate in mari voluptoase si sa desenez pe pragul sufletului un simbol numai al meu.
Stiai ca lumea ce mi-ai pus-o la picioare are culoarea rosie?
Cuvintele formeaza o tornada de aceiasi culoare. Se invalmasesc, urca si coboara ca nebunele sub suflul cald al soaptelor. In tot haosul asta al culorilor pot defini acel Tu....nedefiinitie....
Ma mangaie toamna si strugurii si caldul soarelui din ochii negrii...
Te-ai gandit vreodata ca din toate anotimpurile vietii il traim intens pe cel in care suntem in totalitate noi?
M-ai lasat sa te iubesc in fiecare anotimp pe care mi l-ai daruit....
Esti acel fluture din toate anotimpurile....

Penelul...

Lorendo spunea...

Penelul curgea pe perete. Urmele culorilor inconjurau fiecare fir de viata dand contur unei imagini ce initial parea sa nu spuna nimic.
Apoi galbenul a trecut in albastru si a nascut "viata". Intr-un mod cald si tandru se revarsa pe peretele imaculat creand o parte din ceea ce visul impregna porii vopselei. Un zambet larg si inocent de copilarie vioaie pregatita sa isi indrepte candoarea spre o lume desavarsita.
Maroul se alatura in curgerea aceea fireasca ca un nor protector de soare. Un claditor de zambete si cuvinte. Amestecate sub pelerina unor trairi atat de violente incat punctele de reper pareau ca invie.
Poti canta in culori, poti visa in culori dar poti iubi doar in alb.
Poti da acel alb pentru viata, poti zambi in alb tot pentru viata....
Priveam copilul din tine. Zambeam si din degete imi curgeau culori vii picurate din ochii intunecati. Era acolo copilul din tine sorbind cu sete dansul nebun al culorilor ce ii fac viata, ce inconjoara albul mereu in mijlocul haosului policromiei.
Lacrimile nu au culoare. Ele sunt doar lacrimi. Nici macar nu au conturul a ceva, nici macar nu incearca sa se invalmaseasca intre culori. Ele nu traiesc decat din ceea ce traim noi. Ele ne tradeaza si incearca sa amestece albul cu restul culorilor.
Copilul din tine a zambit. Nu pentru ca a uitat sa verse lacrimi ci pentru ca a ales albul ca si centru al propriului lui univers. Nimic din ploaia restului culorilor nu atinge acel alb din tine atata timp cat zambetele nu dor si lacrimile nu ard.
Am zambit iar!
Penelul a zabovit pe finalul imaginii. Era un copil mancand struguri, cu ochii mari si negrii indreptati spre un cer de vara pe care numai asa il cunoscuse. Alb....
Cat poate sa fie de cald ca strugurii sa nu-ti potoleasca setea?
Atat de cald incat alb sa nu mai existe.
Copilul din tine a zambit si apoi a fugit in haosul colorat. Vocea lui cristalina repeta intr-un ritm vesel:
- Imi place caldura mult!
Nu a plecat. Doar a atins cu privirea calda albul din el...
Era o ceata...era alb... ?
Nu o sa stim.....dar era real....

Aura unui vas etrusc...

Ti-ai pus sufletul in palma mea cu un gest de nebunie care iti este specifica. Ca si mine, te-ai aruncat de pe stancile cautarii cu capul in jos fara sa ai plasa de siguranta.
Mi-ai pus in palma trairile trecute si cele prezente lasandu-ma pe mine sa decid daca am sa strang pumnul si am sa strivesc.
M-ai lasat sa-i simt pulsatiile si sa pot sa ma hranesc cu margelele negre ce aluneca pe apa unei copilarii in care iti plangeai frumusetea poetilor adormiti.
Aici nu pot sa imaginez nimic. Pot doar sa simt, cu palma intinsa spre cerul rascolit de furtuna, nevoia de tine si nevoia de mine puse intr-o balanta ce tinde spre dorinta de a tine palmele deschise.
Fiecare zvacnire a sufletului din palmele mele ma duce dincolo de orice experienta. Ma face sa croiesc o perdea halucinanta care sa te protejeze de zalele inutile ale unor lanturi ipotetice. Ma face sa imi doresc sa privesc libertatea fiecarei respiratii si pulsatii, sa ma hranesc cu nectarul si ambrozia revarsate din spirtul dulce-amar al unor neguri albastre ce au doar limita ta.
Ce ma intrebi?
Ce iti raspund?
Ca imi las obrazul si ochii in palma ta, ca raman implorand cerul sa se rupa in zagazuri de furtuna si liniste care sa ma lase sa-ti sarut degetele ce au pus in palma mea frumosul.
La margini te chem....

Maia

Azi sunt fericita! Sunt fericita ca cineva a avut incredere si mai ales ca a ascultat. Cuvintele sunt inutile si nu pot sa spun mai minunat decat a spus el.
Iti multumesc!
Aici gasiti articolul si sper sa va bucurati ca mai exista asa ceva!

Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….