Nu conteaza...

 

Cabaret uman

Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

Rebuturi crepusculare...

A inceput de la talpile subjugate pamantului rece.
O incursiune nedefinita. O calatorie.
Cautand ce?
Cautand un vis pe care nu a reusit niciodata sa-l aseze in lumea din jur.
O atitudine criptica ce lasa iluzia deschiderii spre cotloane nebanuite. Un limbaj sibilinic al trupului ce face ca negura ochilor sa coboare amenintator spre trupurile ce-l inconjoara.
Dur, rece si incognoscibil isi lasa urmele cuvintelor pe ranile deschise ale vietatilor ratacite in ierni fara de sfarsit.
Zambetul?
Mi-ar trebui toate cuvintele inventate vreodata ca sa pot sa cuprind toata gama. Intr-un fel am obosit sa fac asta.
Colile albe de hartie isi enumera dorinta de vers. Le scriu, le soptesc, le adun in opis-uri abstracte si rime dureroare. Incerc sa dau viata concretului prin arhaismul poetilor deja rataciti in lumea spiritelor. Oboseala se estompeaza si o incrancenare calda imi cuprinde trupul.
Fiecare cuvant, fiecare vers si fiecare semn de punctuatie isi cere dreptul la replica. Gasesc echivalente si refuz sa le pun in balanta comparatiei. Le trec prin sita nemarginita a trairilor mele si ele prind alte culori. Nu reinventez limbajul.
Sunt momente in care imi doresc sa fiu un chevalet. Sa simt neputinta pictorului de a amesteca pe panza vointa de deradere....
Sunt momente in care vreau sa aplec asupra fruntii mele culoarea comuna a apusurilor din doua colturi de lume diametral opuse.
Sunt momente cand simt in piept o despicatura uriasa, asemanatoare unui hau nebun si insetat de un singur rasarit.
Si intre toate aceste momente se aseaza pe obrajii mei lacrima patinata a unui sirag de perle pretentioase cladit din zambete.
O calimara si o penita....
Azi asta sunt....