Nu conteaza...

 

Cabaret uman

Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

Lentoare...

Rasfoiam...
Coli albe si coli neinsemnate. Scrise in timp si uitate tot in timp. Ce mai conteaza trecut sau prezent?
Zambesc...
Azi vreau sa cobor. Intr-un adanc si stupid simulacru de noroi imbecil. Simt destul de intens dorinta asta incat sa ma pot agata de bara ce duce in jos.
Parasesc lumina covarsitoare si im fac un sarafan din culorile ce ma inconjoara. Imi lipseste negrul...
Imi dau seama cu fiecare secunda pe care o parcurg ca nu o sa fac decat sa-l caut si sa il aduc in spectrul meu haotic.
Il vreau acolo ranindu-mi iluziile bicolore si atingand tapiteria frenetica a sitei ce se numeste suflet.
Nu stiu ce sa aleg acum. Nu stiu cum as putea alege si mai ales nu am nici macar acel lenes punct de pornire care sa ma faca sa stiu ca sunt la o rascruce de dementa.
Imaginatia imi zboara spre treptele ce coboara spre batalul negru. Daca ar fi fost petrol totul se reducea la o ecuatie de gradul intai. In care X era chibritul patetic.
Dar nu e inflamabil. A ars de multa vreme batalul acela. Scheletele retroverse isi cauta uterele ratacite si mainile calcifiate tipa. Le privesc linistita si caut sa imi dau seama ce ar insemna sa arunc inspre ele un colac de salvare. Stiu ca pot sa fac asta. Pentru ele, insa, nu vreau sa o fac. Mi se pare inutil sa dizolv in neantul lor colacul colorat si simpatic ce sa le confere linistea unei bune alegeri.
Astept sa cad la invoiala cu mica halucinatie ce se insinueaza in mintea mea.
Ea e doar o tricicleta desueta ce alearga nestigherita pe unde o lasi. Nu poti sa o masori, nu poti sa o cantaresti si mai presus de toate nu poti sa-i macini rulmentii distorsionati pe creierul incins.
Poti si vrei sa o privesti desenand pe nisipul crud cercuri volatile...
Vrei sa poti sa o impingi spre marginea unei prapastii si sa-i dai ultima suflare drept cadou de nunta. Nunta ei cu abisul...
Vrei sa poti sa o ierti si sa te ierti ireparabil adaugand la toate o fata hidoasa dar blanda ce inca stie sa zambeasca.
Nu vreau sa invelesc in staniol o diadema ce demult si-a pierdut stralucirea.
Intind mana spre batalul negru si astept sa ma absoarba. Astept acel ceva ce va sari de acolo inversunat sa muste din carnea mea si sa ma adoarma.
Plutesc...
Intre lumea ce va fi fost si lumea ce nu va fi pentru ca este...
O scuza de lumi abstracte. O furie infinita si o ura seaca pentru dorinta halucinanta de a amesteca totul si cu negru.
Un masochism dus pana la statut de arta intr-o cavalcada de milioane de culori si zambete ce nu-si vor opri caderea.
Cine sa mai inteleaga? Eu?
Refuz pana si acest privilegiu.
Arunc manusa in neant si privilegiul in primul tomberon de metale. Nu am nevoie de el. Nu imi poate aduce in plus nimic si eu nimicul nu il negociez.
Eu vreau negrul pe mantia mea de culori...
Il vreau acolo simbolizand ce o vrea el sa simbolizeze..
Dar il vreau...
Si pentru asta sunt gata sa negociez!!!!
Nu azi Blondie...nu azi....
Inchide usa! O sa-ti fie frig la degetele...