23 iunie 2013

Nu conteaza...

 
Cabaret uman
Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea!!