Lentoare...

Rasfoiam...
Coli albe si coli neinsemnate. Scrise in timp si uitate tot in timp. Ce mai conteaza trecut sau prezent?
Zambesc...
Azi vreau sa cobor. Intr-un adanc si stupid simulacru de noroi imbecil. Simt destul de intens dorinta asta incat sa ma pot agata de bara ce duce in jos.
Parasesc lumina covarsitoare si im fac un sarafan din culorile ce ma inconjoara. Imi lipseste negrul...
Imi dau seama cu fiecare secunda pe care o parcurg ca nu o sa fac decat sa-l caut si sa il aduc in spectrul meu haotic.
Il vreau acolo ranindu-mi iluziile bicolore si atingand tapiteria frenetica a sitei ce se numeste suflet.
Nu stiu ce sa aleg acum. Nu stiu cum as putea alege si mai ales nu am nici macar acel lenes punct de pornire care sa ma faca sa stiu ca sunt la o rascruce de dementa.
Imaginatia imi zboara spre treptele ce coboara spre batalul negru. Daca ar fi fost petrol totul se reducea la o ecuatie de gradul intai. In care X era chibritul patetic.
Dar nu e inflamabil. A ars de multa vreme batalul acela. Scheletele retroverse isi cauta uterele ratacite si mainile calcifiate tipa. Le privesc linistita si caut sa imi dau seama ce ar insemna sa arunc inspre ele un colac de salvare. Stiu ca pot sa fac asta. Pentru ele, insa, nu vreau sa o fac. Mi se pare inutil sa dizolv in neantul lor colacul colorat si simpatic ce sa le confere linistea unei bune alegeri.
Astept sa cad la invoiala cu mica halucinatie ce se insinueaza in mintea mea.
Ea e doar o tricicleta desueta ce alearga nestigherita pe unde o lasi. Nu poti sa o masori, nu poti sa o cantaresti si mai presus de toate nu poti sa-i macini rulmentii distorsionati pe creierul incins.
Poti si vrei sa o privesti desenand pe nisipul crud cercuri volatile...
Vrei sa poti sa o impingi spre marginea unei prapastii si sa-i dai ultima suflare drept cadou de nunta. Nunta ei cu abisul...
Vrei sa poti sa o ierti si sa te ierti ireparabil adaugand la toate o fata hidoasa dar blanda ce inca stie sa zambeasca.
Nu vreau sa invelesc in staniol o diadema ce demult si-a pierdut stralucirea.
Intind mana spre batalul negru si astept sa ma absoarba. Astept acel ceva ce va sari de acolo inversunat sa muste din carnea mea si sa ma adoarma.
Plutesc...
Intre lumea ce va fi fost si lumea ce nu va fi pentru ca este...
O scuza de lumi abstracte. O furie infinita si o ura seaca pentru dorinta halucinanta de a amesteca totul si cu negru.
Un masochism dus pana la statut de arta intr-o cavalcada de milioane de culori si zambete ce nu-si vor opri caderea.
Cine sa mai inteleaga? Eu?
Refuz pana si acest privilegiu.
Arunc manusa in neant si privilegiul in primul tomberon de metale. Nu am nevoie de el. Nu imi poate aduce in plus nimic si eu nimicul nu il negociez.
Eu vreau negrul pe mantia mea de culori...
Il vreau acolo simbolizand ce o vrea el sa simbolizeze..
Dar il vreau...
Si pentru asta sunt gata sa negociez!!!!
Nu azi Blondie...nu azi....
Inchide usa! O sa-ti fie frig la degetele...

Have 2Run.....

Am obosit de prea plinul din mine...
Ma gandeam la un moment dat ca ar fi interesant sa palpez scoarta de pe sufletul ei. Nu intelegeam ceva si asta ma facea sa traiesc furtuni estompate in mintea ravasita de surplusul de cuvinte.
Apoi am renuntat si am lasat totul sa curga. Si a curs. Intr-un mod in care conjuncturile nu au mai avut importanta. Cenusa trairilor mele a prins viata conturand parca un relief imposibil de realizat.
Nu pot sa fiu impinsa atat de sus si apoi sa renunt. Nu e de mine. Sirul treptelor ma atrage ca un magnet fierul ruginit si lasat in paragina timpului.
O ispita profunda ce imi incearca libertatea la toate ferestrele. E ca si cum totul s-a transformat intr-un atentat la libertatea asta.
Incerc sa deslusesc de unde a fost pornita panza asta interminabila si o vreau strivita sub ochii mei curiosi.
Nu simt nevoia sa ma ratacesc in lacune de un albastru intens si apoi sa strabat jungla ce le inconjoara. Nici macar nu vreau sa am tupeul de a le umple. Goliciunea lor este dovada perfecta ca inca mai vreau acel ceva abstract si intens. Imi dau seama ca piesele acestui puzzle sunt incomplete si mai vreau sa cred ca gheata din mine ma asigura de o victorie ce o simt pe buze.
Nu aleg timpul si nici nu dau ortul. E ca un fel de voyeur-ism asumat si intens care ma arunca intr-o limita abia conturata.
E o alegere in asteptare sau o asteptare in alegere?
Curioasa aceasta perspectiva a oglinzii din tavan ce contorsioneaza silueta intensitatii si o pune pe locul doi....sau locul noua?
Intre timp savurez....
Struguri, branzeturi fine si vin alb...
Atingerea suava a rochiei de matase pe trupul gol...
Echilibrul perfect pe tocul sandalelor fine in timp ce coapsele-si soptesc timid ca vor sa aleaga drumuri diferite...
Spuma frapata a unei conversatii suculente...
Privelistea sumara a barbatului pradator ce isi doreste sa-mi trosneasca oasele de peretele camerei...
Acceptarea si intensitatea fragmentelor de timp in care respiratia isi pierde rostul si umorile isi fac de cap haotice...
Desavarsita odihna a unei bai lungi si inspumate ce imi pune oasele ratacite la loc...
Coapsele ce isi gasesc continutul si acum refuza sa se departeze....
Somnul odihnitor ce imi alina pentru putin sobrietatea sperantei....ca va fi....asa cum imi doresc....

Scrisori in timp - 25 Ianuarie 2011

Te-am vazut, te-am gasit zambind iar imbratisarea a fost ca un omagiu a ceea ce am gasit in noi dincolo de timp si de spatiu...
Ne-am pierdut pasii pe alei cu lumini si umbre, ne-am gasit cuvintele si amintirile in fiecare atingere.
Ne-am mangaiat zambetele in emotii expuse in soarele fierbinte de vara.
Am daruit si am primit in aceiasi masura.
Am oprit timpul cu gandurile noastre.
Am sorbit nevoia de liniste in atingerile palmelor, ne-am auzit dincolo de lume si de neguri.
Am facut gesturi copilaresti si am retrait maturitatea clipelor de incertitudine.
Am simtit si asta nu ne-o poate lua nimeni...niciodata...
Daca ar fi sa inlocuiesc cu sunete ceea ce am simtit ar trebui sa se nasca un alt geniu al muzicii.
Daca ar fi sa inlocuiesc ce am simtit, cu cuvinte, ar trebui sa le inventez, pentru ca ele nu exista.
Daca ar fi sa pictez ceea ce am simtit nu as sti ce culori sa aleg si Van Gogh e mort si nu-l mai pot intreba.
Si atunci zambesc pentru ca stiu ca in zambetul tau gasesc toate sunetele, cuvintele si culorile nerostirii mele...iti multumesc....