Caramizi negre...

Azi am revolte. Nu stiu de ce, dar cert este ca vulcanul din mine si-a emis pretentiile.
Macar de m-as teme de pretentiile lui. Poate asa as reusi sa vad o alta fata a mea, desi conjunctura se repeta.
Teoria spune ca frica este aceea care te tine in viata. Usor de probat asta. Si nici nu am de ce sa contest. Ar fi inutil sa dobor mitul adrenalinei atata timp cat de mii de ori i-am simtit gustul si clar a fost secretata de frica. Ea, adrenalina, ca sa fim bine intelesi!
Ce ma tine in viata?
Siberia din mine incalzita in dorintele acelea care se izbesc de centrul vulcanului si il fac sa supure intai. Si apoi sa izbucneasca.
Daca privesti pe fereastra asta ti s-ar parea ca asa ceva nu se poate. Orice se poate daca miopia este protejata de ochelari scumpi. In niciun caz roz! Sa fie clar!!
De ce oare azi s-au starnit dorintele astea atat de clare?
Visez...
Ma visez izbita de clitorisuri blonde si lipita de peretele stancos al dogmei fricii. Frica de mine in ipostaza asta kantiana si procesuala.
E ca un strange-ma de gat in asa fel incat sa-mi zdrobesti fiinta de mine si sa izbucnesti intr-un ras malefic si controlat. Sa-mi dai senzatia aia de prabusire in adancul a ceva ce niciodata sa nu pot palpa. Sa-mi spui ca nu stiu si ca nu inteleg numai de dragul ruletei rusesti ce isi joaca glontul pe niste terasamente ce nu se potrivesc deloc cu as-ul din maneca.
Sarmanul Tolstoi cat de inocent a murit cu gandul ca ar fi patruns jocul cu adevarat!
Nu pot sa fiu Tolstoi, iar Karenina a decis sa moara plangand....
Stupid!
Mi s-a reprosat adesea ca mereu imi strig in gura mare dorintele.

De ce nu as face-o?

Ma invart in jurul principiului stereotip ca macar stiu ce vreau, desi e atat de greu sa pui in cuvinte dorinta de amestec.
Vulcanul isi intinde cenusa spre inalt. Vad prin ea nenumarate forme senzuale ce pot trece granita unei placeri atat de intense.....
Vreau sa le dau viata, sa ma cufund pana la ultima respiratie in marea lectie a umanitatii si sa scuip pe orele suplimentare de cautare, sa simt vibrand in trupul meu trupul lor si invers, sa intorc roata lumii spre ochii mintii si sa filtrez totul prin sita unui suflet inexistent....
E neputinta mea sau neputinta lor?
Aud glasul tenebru al reprosului nesigurantei din mine si nici macar nu am reusit sa sting revoltele initiale, ca se nasc altele...
Nu exista niciun fel de logica strategica in simturile astea.
E doar un opis al multitudinii formelor dorite si un pendul ce se misca haotic pe pamanturile miscatoare.
Sunt vinovata, da!
Pentru ca nu caut vinovati, pentru ca trec nepasatoare peste micisme si pentru ca am simtit gustul sangelui pe buze atunci cand setea era eterna...
Trimite-mi buzele fierbinti. Trimite-mi sanii rascoliti de incertitudini si clitorisurile blonde revoltate. Trimite-mi coapsele insetate si fine. Trimite-mi lentoarea din ochii pierduti in orgasme cosmice ce imprastie praf de stele peste micimile ce ma inconjoara.
Si atunci am sa te biciuiesc ca sa-ti simt carnea arsa si tremuranda in pragul limitei ce ti-o impui. Nu trec dincolo decat avandu-te in lanturi si dorindu-ti sange.
Altfel totul ar fi banal Femeie!
In alt fel totul ar fi ce a mai fost si ce mi-am mai dorit...
De ce Demon?
Pentru ca trebuie sa reinveti sa dormi, Blondie...

Jurnale murdare...

In sfarsit azi ma simt odihnita. Imensa cantitate de serotonina s-a estompat si asta m-a facut sa simt oboseala abia cand am ajuns la Brasov.
Niciodata cand traiesc atat de intens, tristetea nu isi face aparitia. Niciodata nu se realizeaza acel vid prin golire.
Si stii care este satisfactia maxima?
Cand cu mult inaintea unor evenimente simt cu certitudine urmarea lor fireasca prin simplul fapt ca simt oamenii.
Uneori e sanatos si satisfacator sa spun: Ti-am spus eu ca asa o sa fie!!!
Vezi tu My love, oricat de mare e iubirea mea niciodata asta nu m-a impiedecat sa vad, sa ascult taceri si sa zambesc senin cand confirmarile au venit fara sa le cer.
Nu o sa-ti spun aici si acum ce au insemnat aceste cateva zile petrecute in Bucuresti. Si nu pentru ca nu vreau sau pentru ca mi-ar fi jena de ceva din ce am facut. Dar nu meriti!!!!
Omul , pe care-l iubesc, imi spunea nu cu mult timp in urma, ca e cel mai liber spirit, ca nu poate sa fie incatusat niciodata, ca face ce vrea si cand vrea, ca bla bla bla bla. Multe imi spunea omul acela. Chiar le-am crezut. Apoi cruciada mea a devenit un gest simplu de a demonstra ca nu e asa. Si astfel am daramat toate zidurile si toate mastile. Si de fiecare data s-a incheiat cu: Ti-am spus eu!!! Ceea ce pentru mine a fost fascinant.
Azi?
Dupa ce am experimentat o treapta foarte inalta in trairi nu pot decat sa spun ca nu tu m-ai ridicat acolo sus. Ci eu am fost cea care ti-am aratat si o alta parte a perceptiei simturilor. Fara sa joc teatru, fara sa am masti si fara sa mint. Tu, in tot acest timp, te-ai amagit ca poti sa si faci ceea ce spuneai, ca poti sa fii ceea ce spui ca esti. Nu am rabdare sa insir acum toate momentele cand prin demonstratii haotice puteam sa pun acel irevocabil QED.
Nu are sens.
Candva imi spuneai ca oamenii se adapa din noi. Iti convenea asta. Pentru ca se adapau din mine prin tine. Pentru ca eram sursa inepuizabila din care iti luai hrana ca sa poti sa dai exceptionalul inapoi intr-o forma aproape perfecta. Dar ai uitat minunatele surse care te faceau sa fii tu, asa cum pretindeai din cuvinte. Mai am si acum scrierile acelea si zambesc cand le recitesc. Ceea ce urmeaza sa scriu cu siguranta o sa te enerveze. Pentru ca niciodata nu ai acceptat cu seninatate sa ti se spuna in fata adevarul. Intotdeauna te-a marcat si te-a durut asta. Dar in mine nu ai sa gasesti niciodata fiinta care se dezminte.
Strangi acum in brate esenta feminitatii din mine, mangai acum cuvintele ce au facut ca sa ai, hranesti acum cea mai superba fantezie a mea si mai ales curajul meu de a darui neconditionat. Stii ce nu ai?
Nu ai si nu ai avut niciodata libertatea mea! Doar te-ai amagit si te-ai mintit!
Si in momentul de fata nu mai ai nici macar farama aceea de libertate de a spune printr-un gest banal: NU! NU VREAU!!!
Sunt dezamagita total si nu pentru ca am avut asteptari de la tine ci pentru simplul fapt ca acum am comfirmarea ca pana si pe tine te minti. Daca pana acum am vrut sa cred tot ce ai spus despre tine, acum totul s-a volatilizat. Si in felul asta m-ai pierdut. Forever!!!!
Nu pot decat sa iti urez sa reusesti sa iti raspunzi la intrebarea atat de simpla despre tine: Cine sunt eu, Sorana? Intrebare pe care mi-ai pus-o de nenumarate ori si la care nu ti-am raspuns niciodata. Pentru ca nu am vrut sa te construiesc!!!
Sunt mult prea sus pentru puterile tale my love!!! Si asta ma face cu adevarat fericita!
Frumos si solitar, my love!!!
M-ai avut toata,

Sorana...

Have 2Run.....

Am obosit de prea plinul din mine...
Ma gandeam la un moment dat ca ar fi interesant sa palpez scoarta de pe sufletul ei. Nu intelegeam ceva si asta ma facea sa traiesc furtuni estompate in mintea ravasita de surplusul de cuvinte.
Apoi am renuntat si am lasat totul sa curga. Si a curs. Intr-un mod in care conjuncturile nu au mai avut importanta. Cenusa trairilor mele a prins viata conturand parca un relief imposibil de realizat.
Nu pot sa fiu impinsa atat de sus si apoi sa renunt. Nu e de mine. Sirul treptelor ma atrage ca un magnet fierul ruginit si lasat in paragina timpului.
O ispita profunda ce imi incearca libertatea la toate ferestrele. E ca si cum totul s-a transformat intr-un atentat la libertatea asta.
Incerc sa deslusesc de unde a fost pornita panza asta interminabila si o vreau strivita sub ochii mei curiosi.
Nu simt nevoia sa ma ratacesc in lacune de un albastru intens si apoi sa strabat jungla ce le inconjoara. Nici macar nu vreau sa am tupeul de a le umple. Goliciunea lor este dovada perfecta ca inca mai vreau acel ceva abstract si intens. Imi dau seama ca piesele acestui puzzle sunt incomplete si mai vreau sa cred ca gheata din mine ma asigura de o victorie ce o simt pe buze.
Nu aleg timpul si nici nu dau ortul. E ca un fel de voyeur-ism asumat si intens care ma arunca intr-o limita abia conturata.
E o alegere in asteptare sau o asteptare in alegere?
Curioasa aceasta perspectiva a oglinzii din tavan ce contorsioneaza silueta intensitatii si o pune pe locul doi....sau locul noua?
Intre timp savurez....
Struguri, branzeturi fine si vin alb...
Atingerea suava a rochiei de matase pe trupul gol...
Echilibrul perfect pe tocul sandalelor fine in timp ce coapsele-si soptesc timid ca vor sa aleaga drumuri diferite...
Spuma frapata a unei conversatii suculente...
Privelistea sumara a barbatului pradator ce isi doreste sa-mi trosneasca oasele de peretele camerei...
Acceptarea si intensitatea fragmentelor de timp in care respiratia isi pierde rostul si umorile isi fac de cap haotice...
Desavarsita odihna a unei bai lungi si inspumate ce imi pune oasele ratacite la loc...
Coapsele ce isi gasesc continutul si acum refuza sa se departeze....
Somnul odihnitor ce imi alina pentru putin sobrietatea sperantei....ca va fi....asa cum imi doresc....

Scrisori in timp - 31 Mai 2010 reiterare din 2003

Cand am deschis ochii si am privit camera pustie, o durere acuta mi-a inghetat gesturile.

Pustiu, pustiu....in mine, intre ziduri....atat de pustiu incat nici o lacrima nu mai poate sa se desprinda de pe ochiul introspect.
Ce sens mai are sa plang? Timpul mi-a demonstrat fara tagada ciclicitatea trairilor. Spectrul asta turbat al unui ceas ce o sa mai vina imi scormoneste acum venele calde. O tentatie teribila. E o ispita....
O evaluare? Oh cat de simplu se poate face lucrul asta, cat de matematic si sadic poti sa asezi in coloane diferite binele si raul, utilul si fantezia, durerea si dorinta.
Nici macar nu e greu sa fii contabil. Manuiesti niste cifre. Atat!
Mi-e greu sa fiu si contabil? Deloc.
Nu stiu cat mi-am dorit dar stiu ca am.
Stiu ca oricand pot seduce, stiu ca oricand pot fermeca, stiu ca aproape la orice intrebare pot sa raspund intr-un mod care cel putin sa dea senzatia ca stiu.
Stiu sa sug pula si imi place al dracu, stiu ca femeile pot avea gust de ambra in pizda si frici de soarece. Stiu ca doua femei intr-un pat e un ideal ce multi barbati si-l doresc atins. Stiu ca sexul este o moneda de schimb care nu poate fi cuantificata. O moneda de schimb ce iti poate lua mintile si te poate face mica marioneta a unei pizde sau sclava supusa a unei puli ce vibreaza in tine numai pentru ca esti femeie.
Bla bla bla...scoala, diplome, status social. Si?
La ce imi folosesc azi?
Imaginea a ceea ce caut se proiecteaza pe tavanul pustiu. Mi-e si sila sa mai privesc in sus spre ce caut. Nu pentru ca ceea ce caut nu merita atingerea ochilor mei ci pentru ca sunt o idioata ca tintesc asa sus.
Si?
Mereu am spus ca ceea ce am este doar exercitiul meu propriu, exercitiul prin care pot echilibra o balanta care sa ma tina pe picioare si sa nu ma lase sa ma infrupt din norii roz. Nu e de mine vata pe bat. Nu e nici macar idealul crepuscular al unei perechi de pantaloni.
Tot ce am nu poate inclina balanta in favoarea echilibrului. Oricat si orice as aseza pe talerul asta, faptul ca fiinta mea nu are puterea de a procrea, de a da viata, de a da continuitate.............nu mai are sens. Mama din mine mereu o sa ramana o stafida, o pata dezhidratata, o nefiinta in fiinta ce mereu o sa doara. O sa doara din ce in ce mai mult, odata cu varsta si odata cu nereusita cautarilor.....
O ispita culoarea rosie Sorana...cat ai sa-i rezisti?...si ce am?

Coperti...

Cruzimea este calitatea cea mai apreciata la un om.
Nu raportez acum nimic la o filosofie crancena in care iti poti pierde doar mintile pe care nu le ai.
Iubesc cruzimea. Si nu spun acest iubesc din obligatie. E un iubesc crud, din categoria acelui iubesc plin de scuipat si mostre de perfectionism inutil. E o arma pe care o indrept constienta chiar si impotriva ta si a mea. Cruzimea de a calca in picioare cu un adevar gol orice imi sta in cale. Pentru ca vreau si pentru ca pot. Limita impusa mie de a nu ma minti si a nu ma amagi e atat de sus incat nici macar nu ai idee.
Facem recurs la incrancenarea nebuna de a ne umili si a orbi subit cand e vorba de a scuipa in fata cu onestitate o realitate nedorita.
Nu facem recurs la morala boema a prostilor.
Nu avem nevoie de ea. Nu e nici de mine si nici de tine. Dar ne folosim de ea pentru a spune ce altii nu au curaj sa spuna. Ne place sa scuipam. Ne place sa lovim acolo unde stim ca nu mai este nicio sansa de redresare.
Ce iubim lovim, ranim, indepartam, minimalizam. Aruncam la gunoi. Pentru ca e o obligatie. Pentru ca asta ne este interesul. Protejam ce nu iubim. Protejam umilinta si banalul.
Luam in brate neputinciosii si le dam cu lingura din hrana noastra.
Ne simtim puternici facand asta. Ne simtim generosi si altruisti. Niste filantropi cu sange rece in vine. Atata timp cat nu suntem siguri de reusita mimam. Iubim frumos si ne guduram anarhic in cuvinte inutile. Ca apoi faptele sa vorbeasca. Nu ale noastre ci a celor care cred ca pe painea neagra se da aceiasi suma de bani ca pe ghilotina.
Mintim, amagim si sorbim din pocalul oferit cu generozitate atata timp cat avem nevoie sa ajungem la coastele rupte de ascunzisuri.
Nu imi insulta inteligenta si nu iti imagina vreodata ca poti sa atingi limita aia! Uite aici cruzimea pe care ti-ai dorit-o.
Nu o sa poti. Stii de ce?
Ai uitat ca fiecare principiu pe care il calci eu il vad exact asa cum tu il vezi. Un bici ordinar ce sfasaie doar o piele pierduta in vise de fata mare. Interesul acelui iubesc crud nu e decat o pantomima, o nerecunoastere in fapt a ceea ce tu esti si a ceea ce presupui ca sunt eu. Gustul amar al victimelor ne face scarba dar le iubim pentru ca se hranesc din noi asa cum o face orice om cuprins de sete in desert.
Nu ma doare nici macar in cur de increderea ta sau de credinta ta, altruistule! Noi nu avem Dumnezeu, noi ne avem doar pe noi. Suntem damnati pe veci sa nu fim un bors banal ce spala mahmureala de dimineata.
Nu ma doare nici macar in cur de ce crezi tu ca eu am ales simbolismul.
El al meu. E obligatia mea. E arma mea. Sunt eu. Si in acest context imi sterg elegant mucii pe maneca ta ce iti protejeaza mana ce imparte cu atata generozitate iubirea.
Pentru ca eu nu sunt tu si tu nu esti eu. Suntem noi si atat. Si ma fut in aia care nu au reusit sa inventeze cuvantul acela care sa defineasca iubirea pur si simplu.
Si da ma! Inca mai am fantezii si erotice si mentale si cum pula ta mai vrei sa le spui. Ideea e in momentul de fata ca nu ai forta sa le pui pe tapet. Nu ai curajul sa faci asta. Nu pentru ca ma iubesti. Ci pentru ca nu vrei ca eu sa vad!!
Asa ca Iubire!! Fix pula cruzimea ta!
Asa ceva servesc la micul dejun!
Si nu ai decat sa spui ca textul asta e prost, si incomplet si mincinos. Ma doare fix in anarhismul meu.
Dintre noi doi tu ai asteptari, eu doar te vad ca pe un intreg. Si intregul ala il iubesc.... Aroganta?
Nu. Realism...