Se afișează postările cu eticheta ploaie de vara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ploaie de vara. Afișați toate postările

12 septembrie 2011

Jurnale murdare...


In sfarsit azi ma simt odihnita. Imensa cantitate de serotonina s-a estompat si asta m-a facut sa simt oboseala abia cand am ajuns la Brasov.
Niciodata cand traiesc atat de intens, tristetea nu isi face aparitia. Niciodata nu se realizeaza acel vid prin golire.
Si stii care este satisfactia maxima?
Cand cu mult inaintea unor evenimente simt cu certitudine urmarea lor fireasca prin simplul fapt ca simt oamenii.
Uneori e sanatos si satisfacator sa spun: Ti-am spus eu ca asa o sa fie!!!
Vezi tu My love, oricat de mare e iubirea mea niciodata asta nu m-a impiedecat sa vad, sa ascult taceri si sa zambesc senin cand confirmarile au venit fara sa le cer.
Nu o sa-ti spun aici si acum ce au insemnat aceste cateva zile petrecute in Bucuresti. Si nu pentru ca nu vreau sau pentru ca mi-ar fi jena de ceva din ce am facut. Dar nu meriti!!!!
Omul , pe care-l iubesc, imi spunea nu cu mult timp in urma, ca e cel mai liber spirit, ca nu poate sa fie incatusat niciodata, ca face ce vrea si cand vrea, ca bla bla bla bla. Multe imi spunea omul acela. Chiar le-am crezut. Apoi cruciada mea a devenit un gest simplu de a demonstra ca nu e asa. Si astfel am daramat toate zidurile si toate mastile. Si de fiecare data s-a incheiat cu: Ti-am spus eu!!! Ceea ce pentru mine a fost fascinant.
Azi?
Dupa ce am experimentat o treapta foarte inalta in trairi nu pot decat sa spun ca nu tu m-ai ridicat acolo sus. Ci eu am fost cea care ti-am aratat si o alta parte a perceptiei simturilor. Fara sa joc teatru, fara sa am masti si fara sa mint. Tu, in tot acest timp, te-ai amagit ca poti sa si faci ceea ce spuneai, ca poti sa fii ceea ce spui ca esti. Nu am rabdare sa insir acum toate momentele cand prin demonstratii haotice puteam sa pun acel irevocabil QED.
Nu are sens.
Candva imi spuneai ca oamenii se adapa din noi. Iti convenea asta. Pentru ca se adapau din mine prin tine. Pentru ca eram sursa inepuizabila din care iti luai hrana ca sa poti sa dai exceptionalul inapoi intr-o forma aproape perfecta. Dar ai uitat minunatele surse care te faceau sa fii tu, asa cum pretindeai din cuvinte. Mai am si acum scrierile acelea si zambesc cand le recitesc. Ceea ce urmeaza sa scriu cu siguranta o sa te enerveze. Pentru ca niciodata nu ai acceptat cu seninatate sa ti se spuna in fata adevarul. Intotdeauna te-a marcat si te-a durut asta. Dar in mine nu ai sa gasesti niciodata fiinta care se dezminte.
Strangi acum in brate esenta feminitatii din mine, mangai acum cuvintele ce au facut ca sa ai, hranesti acum cea mai superba fantezie a mea si mai ales curajul meu de a darui neconditionat. Stii ce nu ai?
Nu ai si nu ai avut niciodata libertatea mea! Doar te-ai amagit si te-ai mintit!
Si in momentul de fata nu mai ai nici macar farama aceea de libertate de a spune printr-un gest banal: NU! NU VREAU!!!
Sunt dezamagita total si nu pentru ca am avut asteptari de la tine ci pentru simplul fapt ca acum am comfirmarea ca pana si pe tine te minti. Daca pana acum am vrut sa cred tot ce ai spus despre tine, acum totul s-a volatilizat. Si in felul asta m-ai pierdut. Forever!!!!
Nu pot decat sa iti urez sa reusesti sa iti raspunzi la intrebarea atat de simpla despre tine: Cine sunt eu, Sorana? Intrebare pe care mi-ai pus-o de nenumarate ori si la care nu ti-am raspuns niciodata. Pentru ca nu am vrut sa te construiesc!!!
Sunt mult prea sus pentru puterile tale my love!!! Si asta ma face cu adevarat fericita!
Frumos si solitar, my love!!!
M-ai avut toata,

Sorana...

1 mai 2010

Fata lacului...


Contur de apa scurgandu-se usor pe linia sanilor ce cad in gratia placerii...
O ploaie calda rasfranta pe pleoapele grele...
Taliple presand caldaramul sufocat de apa si buzele insetate hranindu-se doar din aburii verii ce vrea sa inceapa...
Alerg cautand implinirea printre picurii reci. Sorb in trupul fierbinte sarea lacului ce tace umed mangaiand vantul.
Cuprind intre bratele desfacute spre cer gemetele ploii si imi ating buzele arse cu gustul iubirii...
Cant in sufletul meu refrenul unei mangaieri fierbinti, desavarsita in perfectiunea picaturii de apa ce a rupt cerul...
Malinul imi sopteste suav descantecul trupului dezmortit si privirea fuge in calea sarii ce lasa pe umeri dare albe si spumoase.
Ma invart in nestire inlantuind gandul in varful degetelor si arunc bratele in cautare.
Ploaia nu ma ocoleste. Isi aduna forta din norii ce plutesc deasupra mestecenilor tintuiti pe cerul involburat.
Fulgerele cad strapungand teasta pamantului si implorand mila.
Imi strig sufletul si el paseste cu timiditate in mijlocul meu. Ii este sete.. de mine... de tine... de ploaie si de nori negrii ce ameninta.
O miscare voita in ploaie, o absortie melodioasa in preajma unui lac surd si tulbure. O mangaiere de trestii ce isi apleaca saruturile peste iarba uda...
Viu, rece, cald....
Si apoi....
Un zambet cald spre apa ce se scurge pe trupul fierbinte, spre raza de soare nesupusa ce isi cauta drumul spre mesteacanul fosnitor...
O liniste..umeda...galbena si apoi verde si rosie...
Un curcubeu ce imi frange talia si imi impinge cantecul departe...
Un alt rasarit impletit in culoarea unui colt de lume unde mestecenii se joaca adunand cuvinte sub ploaia ce va sa fie...
O narcisa si o bicicleta rasturnata langa un gard prabusit sub cerul cald...
Un copil cu ochii negri, descult si fericit, cu parul ravasit de ploaie si o cutie de carton in care zornaie patru banuti...
Un pret....