17 ianuarie 2010

Rebuturi crepusculare...

A inceput de la talpile subjugate pamantului rece.
O incursiune nedefinita. O calatorie.
Cautand ce?
Cautand un vis pe care nu a reusit niciodata sa-l aseze in lumea din jur.
O atitudine criptica ce lasa iluzia deschiderii spre cotloane nebanuite. Un limbaj sibilinic al trupului ce face ca negura ochilor sa coboare amenintator spre trupurile ce-l inconjoara.
Dur, rece si incognoscibil isi lasa urmele cuvintelor pe ranile deschise ale vietatilor ratacite in ierni fara de sfarsit.
Zambetul?
Mi-ar trebui toate cuvintele inventate vreodata ca sa pot sa cuprind toata gama. Intr-un fel am obosit sa fac asta.
Colile albe de hartie isi enumera dorinta de vers. Le scriu, le soptesc, le adun in opis-uri abstracte si rime dureroare. Incerc sa dau viata concretului prin arhaismul poetilor deja rataciti in lumea spiritelor. Oboseala se estompeaza si o incrancenare calda imi cuprinde trupul.
Fiecare cuvant, fiecare vers si fiecare semn de punctuatie isi cere dreptul la replica. Gasesc echivalente si refuz sa le pun in balanta comparatiei. Le trec prin sita nemarginita a trairilor mele si ele prind alte culori. Nu reinventez limbajul.
Sunt momente in care imi doresc sa fiu un chevalet. Sa simt neputinta pictorului de a amesteca pe panza vointa de deradere....
Sunt momente in care vreau sa aplec asupra fruntii mele culoarea comuna a apusurilor din doua colturi de lume diametral opuse.
Sunt momente cand simt in piept o despicatura uriasa, asemanatoare unui hau nebun si insetat de un singur rasarit.
Si intre toate aceste momente se aseaza pe obrajii mei lacrima patinata a unui sirag de perle pretentioase cladit din zambete.
O calimara si o penita....
Azi asta sunt....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea!!